Nichita Stănescu: noduri și însemne

[latan.elena]

Nichita Stanescu



Elegia întâia - 11 elegii (1966)






Închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artişti, al dedalizilor

I El începe cu sine şi sfârşeşte cu sine. Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l urmează nici o coadă de cometă.
Din el nu străbate-n afară nimic; de aceea nu are chip şi nici formă. Ar semăna întrucâtva cu sfera, care are cel mai mult trup învelit cu cea mai strâmtă piele cu putinţă. Dar el nu are nici măcar atâta piele cât sfera.
El este înlăuntrul – desăvârşit, şi, deşi fără margini, e profund limitat. Dar de văzut nu se vede.
Nu-l urmează istoria propriilor lui mişcări, aşa cum semnul potcoavei urmează cu credinţă caii…

II Nu are nici măcar prezent, deşi e greu de închipuit cum anume nu-l are.
El este înlăuntrul desăvârşit, interiorul punctului, mai înghesuit în sine decât însuşi punctul.

III El nu se loveşte de nimeni şi de nimic, pentru că n-are nimic dăruit în afară prin care s-ar putea lovi.

IV Aici dorm eu, înconjurat de el. Totul este inversul totului. Dar nu i se opune, şi cu atât mai puţin îl neagă:
Spune Nu doar acela care-l ştie pe Da. Însă el, care ştie totul, la Nu şi la Da are foile rupte.
Şi nu dorm numai eu aici, ci şi întregul şir de bărbaţi al căror nume-l port.
Şirul de bărbaţi îmi populează un umăr. Şirul de femei alt umăr.
Şi nici n-au loc. Ei sunt penele care nu se văd.
Bat din aripi şi dorm – aici, înlăuntrul desăvârşit, care începe cu sine şi se sfârşeşte cu sine, nevestit de nici o aură, neurmat de nici o coadă de cometă.

[latan.elena]

Nichita Stanescu





Zăpada mieilor - ultima poezie pe care a scris-o Nichita Stănescu, cu doar câteva zile înainte de a muri.



Să ningă peste noi cu miei doar astăzi
Să ningă inima în noi
Noi niciodată nu am fost noroi
O spun şi mieii care ning pe noi
O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,
Care mi l-ai făcut pe lezus chiar din flori
Ce zici că ninge mieii peste noi
Ce zici că ninge mieii peste seară
Şi pe zăpadă că noi ningem amândoi

[latan.elena]

Nichita Stanescu





IN MEMORIAM NICHITA STĂNESCU

Într-un interviu acordat lui Adam Puslojić, poet şi traducător sârb, Nichita Stănescu descrie ce sunt cărţile pentru el: „Ceea e este iarba pentru pământ, ceea ce sunt peştii pentru mare, ceea ce sunt păsările pentru aer, ceea ce sunt cuvintele de dragoste pentru om”

[latan.elena]

Dorul de Nichita






Dorule de mine...

"Ultimele sale cuvinte au fost: "Respir, doctore, respir" . Cu câteva luni înainte, la o petrecere cu prietenii apropiaţi, improviza nişte versuri, aşa cum obişnuia... Acestea însă prevesteau, parcă, ceea ce avea sa se intample...
Prietenul său cel mai bun l-a înregistrat atunci cântând aceste versuri... L-am auzit, recent, pe o casetă veche, dupa zeci de ani. El cânta, în timp ce Dumitru Fărcaş îl acompania cu taragotul.
Stăteam în aceeași cameră în care cu câteva zeci de ani în urmă cântase chiar el, alături de acelaşi om lângă care stătea şi el atunci... Mihai, prietenul lui de suflet. Astăzi il reasculta şi el cu mine, pentru prima oară după foarte mult timp... pentru că multă vreme nu a putut, pur şi simplu să o facă... Şi plângea şi el, ca un copil, deşi e un munte de om... plângeam şi eu... şi parcă tot pământul plângea cu noi, cât ascultam pe întuneric cel mai trist şi mai cutremurător cântec pe care l-am auzit vreodată. Ultimul cântec al lui Nichita.
" Oh, dorule de mine
Cât mi-ai fost de departe...
Oh, cerule de mine
Cât mi-ai fost înspre moarte...
Alean şi tu vedenie
De munţi numai cu stânci
Oh, dorule de mine...
Noi furăm în vămi
Iar tu treceai ca umbra
De căpriori săltând
Din stâncă pe cuvinte
Din dor pe al meu gând...
Oh, dorule de mine..."


Floarea din asfalt - Alexandra Svet

[latan.elena]

Nichta studentul





Cu prima surioară

[latan.elena]

Dacă „tu” îl iubeşte pe „eu”





În timp ce 11 elegii reprezintă un amplu poem, desfăşurat, dar unitar, perfect articulat şi coerent simbolic în detenta lui vizionară, În dulcele stil clasic, la extrema cealaltă, reuneşte poeme de factură foarte diferită. Diferenţele sunt aici considerabile: între vechiul şi ineditul Nichita Stănescu, şi, pe de altă parte, între faţetele noului ego liric, între măştile lui.
Lăsând deoparte filonul poeziei erotice (care nu va seca niciodată la autorul ce debuta cu Sensul iubirii) şi pe cel al poemei tragice, în care cunoaşterea se loveşte de propriile limite ale reprezentării, să observăm inaugurarea a două serii lirice, oferită lectorului deodată cu explorarea lor. Prima şi cea mai importantă e marcată încă din titlu. După lecţia modernistă despre poezie, Nichita Stănescu se întoarce acum la „dulcele stil clasic”, într-un postmodernism încă-„şaizecist” (căci volumul e din 1970, iar deceniul următor începe în 1971) de toată frumuseţea. Dar, aşa cum şi „clasicitatea”, şi „dulceaţa” stilului vechi trebuie luate cu rezerva ghilimelelor, întoarcerea în trecutul istoriei literare e numai aparentă.
Este o preluare de recuzită preromantică, de gestică amoroasă şi figuraţie a jeluitorului eu îndrăgostit, o reiterare de sonuri ale Văcăreştilor şi ale lui Conachi. Culoarea acestei recondiţionări nu e însă numai şi neapărat una veselă. Nu avem în paginile volumului simple digitaţii euforice, dar experienţe poetice în toată puterea cuvântului, ambalate ludic şi ascunse (nu foarte bine, totuşi) sub o miză minoră. „Dintr-un bolovan coboară/ pasul tău de domnişoară./ Dintr-o frunză verde, pală/ pasul tău de domnişoară.// Dintr-o înserare-n seară/ pasul tău de domnişoară./ Dintr-o pasăre amară/ pasul tău de domnişoară”: sunt primele două strofe din poemul titular, în care combinarea registrelor se topeşte parcă în graţia lirică, în melodicitatea compusă a unui sentiment. Cum a ajuns poetul elegiilor abstracte la acest „tabiet al romanţei” execrat, în Poezia leneşă, de Ion Barbu?
Ipoteza mea e că nu din simplă joacă sau „moft”, dintr-o spontaneitate nefiltrată, ci prin tatonări succesive, în cadrul elastic al unor experimente făcute la vedere. Înainte de a recupera şi a mixa (re)creativ stilurile primilor noştri stihuitori, Nichita Stănescu priveşte cu o curiozitate pe jumătate mimată, pe jumătate reală materialul cu care lucrează. Nu simbolurile, referinţele culturale, corola de artefacte mitice a Poeziei îl interesează la acest nou examen al ei. Nu materia (oricum uşoară, aerată) a universului său poetic, nici reperele deja consacrate ale imaginarului personal. Nici măcar necuvintele sondate în faza unui volum anterior. Cuvintele însele, urmele lor grafice lăsate pe hârtie, sunt studiate de un artist care, folosindu-le din prima tinereţe în modulaţii incomparabile, vrea acum să şi le fixeze. Cuvânt, încă o dată: nu ca un complex sonor, nu ca un referent precis, nu ca o semnificaţie plurală, în fine, nu ca o uşă secretă către o irealitate abundentă. La fel, conceptul sau eufonia unui anumit termen ies din unghiul privirii autorului.
Interesul lui vizibil, ilustrat de o întreagă serie de poeme, e pentru componenţa aşa zicând literală a cuvintelor: a fiecărui cuvânt din limba română. Ceea ce se repetă în spaţiul literaturii (şi în cel condensat al poeziei, cu atât mai mult) are un plus de semnificaţie pentru lectorul avizat. Nichita Stănescu va repeta şi pentru cel mai puţin atent cititor că poezia, orice poezie, este făcută din cuvinte; şi că un cuvânt, orice cuvânt, e compus din silabe şi apoi din litere. Mai departe, nu se poate merge:

Subţioara umbrelor murdare
ale florilor de dalb, de măr,
Doamne Sfinte, iar mă doare
ca şi „A” din adevăr…Port mirosul lung la mine
cel murdar, ca „R” de râs
Eu beau roşul din lumine
şi, şi sarea ta din plâns…Hai, respiră-mă odată,
poate te sufoci cu mine.
Beau şi verdele de-ndată
de la tine din vechimeŞi îţi las oarbă vederea
cum e „I”-ul şters de gumă.
Îmi miroase azi puterea
tot a iarbă şi-a legumă.
(Mirosind a înger)


Şi aşa; mă suge cuvântul,
şi aşa; mă muşcă litera „A”.
Eu sunt pământul, pământul
vorbirii cuiva.Şi aşa; mă muşcă litera „F”.
Sărat cum sunt mă muşcă.
Eu nu ştiu de ce, ea ştie de ce.
Şi ce gură are Doamne, de puşcăŞi-a pus-o pe inima mea.
Litera „I” adică, litera „I”.
Doamne a răsărit o stea,
o stea scrisă: „A FI”…
(Steaua scrisă)


Ochiul se face frumos sau urât
de după ideea de dedesubt
Timpul se face de semizeu
dacă „tu” îl iubeşte pe „eu” […]
(Şi adevărată, – şi jucată)

Am să mănânc puţin pământ,
poate se mistuie cu el
interiorul ochi cel al lui «sunt»
în revederea lui acel –
„A fi mai orb decât am fost”
mai dinainte de-a mă naşte,
„A fi mai mort decât am fost”
de dinainte de-a mă naşte
(Lăuntrul ochi)

Un pământ numit România, publicat cu un an în urmă, ne reţine atenţia cu un exemplu similar:Ce tragedie cuvântul „iubito”!
După litera „I” urmează litera „U”,
după litera „B”, litera „I”,
apoi „T”, apoi „O”…Şi asta-i ca şi cum ar trece un timp
între „I” şi „O”,
deşi „Iubito” nu are timp,
ci este tot şi dintr-o dată.
Sau nu: a fost… Sau nu: va fi
sau este pur şi simplu.
(Împotriva cuvintelor)

A, I, O, U… Am mai întâlnit undeva, puse sub lupă, aceste vocale. Dar dacă la Nichita Stănescu versurile care le focalizează sunt, aproape toate, de o platitudine dezarmantă, la Rimbaud viziunea poetică le integrează într-un chip organic şi într-un mod artistic excepţional. Să parcurgem faimoasele Voyelles rimbaldiene. În versiunea originală:
A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu: voyelles,
Je dirai quelque jour vos naissances latentes:
A, noir corset velu des mouches éclatantes
Qui bombinent autour des puanteurs cruelles,Golfe d’ombre; E, candeurs des vapeurs et des tentes,
Lances des glaciers fiers, rois blancs, frissons d’ombelles;
I, pourpres, sang craché, rire des lèvres belles
Dans la colère ou les ivresses pénitentes;U, cycles, vibrements divins des mers virides,
Paix des pâtis semés d’animaux, paix des rides
Que l’alchimie imprime aux grands fronts studieux;O, suprême Clairon plein des strideurs étranges,
Silences traversés des Mondes et des Anges:
– O l’Oméga, rayon violet de Ses Yeux!

Şi în traducerea lui Ion Frunzetti, pe care o prefer altora:

A brun, E alb, I roşu, U verde, – O vânăt. Oare
Voiu şti cândva geneza de taină să v-o spun?
A, brâu catifelat de muşte-n roiuri, brun
Ce zumzăe pe câte vre-o proaspătă duhoare.Golf greu de umbră. E, alb abur, albe pânze
Gheţari cu lănci de sclipăt, regi albi, corole-n vânt.
I, purpuri, sânge ftizic, superbe guri râzând
De furii, de beţie sau de căinţi pătrunse.U, ciclica vibraţie a mărilor verzui.
Odihna presărată cu pajişti şi cu turme;
Tăceri gravând alchimic pe-naltul frunţii, urme.O, trâmbiţa veciei, stridenţe şi înfrângeri
Tăcerea străbătută de aştri şi de îngeri
O, òmega, fùlger albastru al òchilor Lui.

Comparaţia este net defavorabilă poetului nostru. Cum se explică însă faptul că un autor care jonglează de peste un deceniu cu limba „poezească”, un prestidigitator ca Nichita Stănescu, speculator de geniu al resurselor de expresivitate latente în cel mai banal enunţ, nu se poate ridica, în strofele citate, deasupra unui nivel de cvasimediocritate? Să fie, deodată, liderul incontestabil al neomodernismului românesc un neputincios liric? Un versificator stângaci, cu „inspiraţii” şi jocuri de cuvinte – de litere – precum cele din fostele oracole ale foştilor liceeni?
Iată un M – I – S – T – E – R.

(fragment din „Lyrica magna”, Ed. Curtea veche, 2010)

Episoade precedente din „Lyrica magna” pot fi citite aici:

26.10.16 – „Mă las locuit de o impresie sumară”
19.10.16 – Din nou, noi
12.10.16 – Suntem doi și singuri
5.10.16 – Din afara lui însuși
28.09.16 – Secunde fărâmițate
22.09.16 – „Pe mine însumi mă dor”
15.09.16 – „Izbește-mi tâmpla de stele”
7.09.16 – „Invizibilul soare”





SURSA:https://www.literaturadeazi.ro/rubri...te-pe-eu-17873

[latan.elena]

Nichita Stănescu (1933 - 1983)

Note Bibliografice Argotice (1955) Balada motanului Anica La poarta Bocet Nu mai pâlpâie Cântec de dor Primăvara Cântec de lume Edict Sensul iubirii (1960) Lună în câmp O călărire în zori Dimineaţă marină Avertisment Vitraliu O viziune a sentimentelor (1964) Ce bine că eşti Ploaie în luna lui Marte Viaţa mea se iluminează Emoţie de toamnă Leoaică tânără, iubirea Îmbrăţişarea Poveste sentimentală Vârsta de aur a dragostei Sunt un om viu Cântec fără răspuns Sufletul metalic al oraşului Poem Dreptul la timp (1965) Dreptul la timp Basorelief cu eroi Frunzişuri Către Galateea Inima Obiecte cosmice (1967) Somnul cu fierăstraie-n el Arbor invers Alfa Oul şi sfera (1967) Tinerii Orologiu cu statui Coagula tristeţea deodată... Douăsprezece noaptea, cu dor Mă las în continuare Scrisoare medievală N-am mai murit de foame... Îngerul cu o carte în mână Roşu vertical (1967) Un soldat... Şi poate de aceea... Închinare Necuvintele (1969) Poezia Râsu' plânsu' Zicere Somnul şi trezia Cotropirea frunzelor Pierderea ochiului Necuvintele Un pământ numit România (1969) Muzica Noi Grosimea pământului Cu bulgări de zăpadă-n mâini Morţile iubite Acum vom sta... Labirint în flăcări Plantonul de noapte N-au murit în zadar Un pământ numit România În dulcele stil clasic (1970) De dragoste N-ai să vii Fel de sfârşit Testament Estompare Ausweis Din nou, noi Pasăre dormind Galben copil, oprit în poză Vederea aceasta e relativă ochiului meu Mă învelesc de frig... Tot universul nostru era albastru şi gol Numărătoarea Rugare Mit A mea Al meu suflet, Psyhée În dulcele stil clasic Belgradul în cinci prieteni (1972) A cumpăra un câine Străfund de ochi Semnal În timp Poetul şi soldatul Tragere la sorţi *** Recele echilibru al stelelor Măreţia frigului (1972) Despre starea de zbatere Întrebări Altă matematică Nedreptate Colinda pe loc Rugăciunea Cavaler al florii de cireş Cireşar Starea de a fi cireşar Rău de frumuseţe Trecător Marină Foarte câine Alte chei Ai văzut vreodată... Epica magna (1978) Pean Autoportret Haiku Dezâmblânzirea Hieroglifa Înapoierea cheii Greşirea cerului Operele imperfecte (1979) Evocare Lecţia despre cub Meteoritul lent Cheile Schimbarea la faţă Aterizarea Triumful Noduri şi semne (1982) Tonul Semn 1 Nod 1 Semn 5 Semn 6 Semn 12 Nod 13 Nod 19 Nod 23 Nod 33 Gânduri Gând 1 Gând 2 Gând 3 Gând 4 Gând 5 Gând 6 Gând 7 Gând 8 Gând 9 Gând 10 Gând 11 Gând 12 Gând 13

[latan.elena]

[latan.elena]

Gabriela Melinescu, iubirea ascunsa a lui Nichita Stanescu





Doua casatorii incheiase Nichita pana sa o cunoasca pe Gabriela Melinescu: prima, la doar 19 ani, cu Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten, o dragoste adolescentina care a ars scurt si cu patima pentru numai un an, si a doua cu Doina Ciurea, fosta iubita a lui Nicolae Labis, rival in dragoste si creatie al lui Nichita.

Acest al doilea mariaj a durat aproape doua decenii, desi Nichita si Doina aveau de mult vieti separate. Oroarea poetului de tribunale, asa cum s-a justificat fata de prieteni, l-a facut sa amane divortul pana tarziu, in 1981. Iubirea pentru Doina l-a inspirat insa, asa cum a sustinut tot timpul Nichita, in volumul „O viziune a sentimentelor“. Publicat in 1964, cuprinde poate una dintre cele mai cunoscute poezii ale poetului, „Leoaica tanara, iubirea“.

O poezie ca o anticipare a unei iubiri devastatoare, dificila si neimplinita cu poeta Gabriela Melinescu, o relatie care a durat 10 ani. Frumoasa bruneta, cu trasaturi fine, ochi vii, sfredelitori si trupul zvelt a fost marea iubire a lui Nichita. Iata ce i-a povestit Nichita Stanescu lui Mircea Gociman, un bun prieten din Ploiesti, despre Gabriela Melinescu. Episodul de intimitate dintre cei doi barbati care vorbesc despre „Gabrielele“ din viata lor este relatat pe gociman.com. Nichita:

„Am avut si eu o mare iubire totala, dusa nu pana la capat ci pana in panzele albe ale capatului. Faptul ca ne iubeam ca disperatii si eram in stare de orice unul pentru altul a facut din relatia mea cu Gabriela o poveste de dragoste si sex irepetabila. (…) Ce a existat insa intre mine si Gabriela s-a dovedit a fi unic. Imi aduc si acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai sa ma apropii fara sa le ating ca sa ma fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit sa se termine? … De ce a ars totul atat de repede?“ Mircea Gociman: „Nichita povestea rar, isi alegea cu grija cuvintele de teama sa nu strice vraja pe care chiar el o asternuse, asa ca il ascultam si-mi era teama sa respir ca sa nu cumva sa destram aceasta atmosfera mirifica, minunata“. Si din nou Nichita: „Totul a mers cum a mers o perioada de timp, dar porcul de mine m-am incurcat cu alta din motive pe care nu le pot intelege nici acum … am fost un porc cu P mare. Din momentul in care m-a dibuit, cliseul minunat pe care ti l-am descris s-a stricat ca un joc de domino si totul a devenit dificil. Scumpa mea, iubirea mea, nu mai avea incredere in mine si pe buna dreptate. Nu mai pot, iti spun altadata … iar ochii lui mari si albastrii s-au umplut de lacrimi. Cum sa nu iubesti o femeie minunata pe care ti-o descrie Nichita ? In final ne-am jurat ca daca se va ivi ocazia sa-i spunem celeilalte Gabriele tot ce ne-am marturisit unul altuia. Sa-i spunem ca prietenul nostru a iubit-o si ca ii pare rau de toate gesturile necugetate pe care le-a facut cu rugamintea de a fi iertat“, isi aminteste Mircea Gociman spovedania lui Nichita. „Doi creatori nu prea pot convietui. Era foarte greu de trait cu un om care era un panteon intreg de persoane”, a scris la randul ei Gabriela Melinescu despre Nichita in volumele pe care le-a publicat in Suedia.

Gabriela se casatoreste in Suedia, Nichita inca o data in Romania

Intr-un final, Nichita a pierdut aceasta mare iubire, dupa ce Gabriela s-a indragostit si apoi s-a casatorit cu un editor suedez, Rene Coeckelberghs, apoi a plecat definitiv in Suedia, in 1975, pe cand avea 33 de ani, deja o poeta cunoscuta si apreciata. Ca o ironie, Gabriela il cunoaste pe viitorul sot de ziua lui Nichita, pe 31 martie 1974.

Eseista, poeta, scriitoare, pictorita si traducatoare Gabriela Melinescu a publicat in Suedia 5 volume de versuri si 9 volume de proza, dar si a unui „Jurnal suedez“, in trei volume. Sotul Gabrielei Melinescu a publicat poemele lui Nichita in toata Scandinavia, scrie adevarul.ro.

Din strainatate, Gabriela a militat pentru nominalizarea lui Nichita la premiul Nobel pentru Literatura, lucru care s-a si intamplat in 1979, alaturi de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis.
Invitat de Gabriela Melinescu in Suedia, la lansarea primelor carti ale lui Nichita traduse la Stockholm, poetul nu a vrut sa mearga niciodata acolo, din cauza unei „gelozii absurde“. Ultima iubire a fost Tudorita Tarata, Dora Stanescu, o studenta de 22 de ani pe care Nichita a cunoscut-o cand avea 45 de ani. S-au casatorit in 1982, la un an dupa pronuntarea divortului de Doina Ciurea, si doar cu un an inaintea de moartea poetului. Casatoria legala a fost o conjunctura, deoarece poetul urma sa primeasca Premiul pentru literatura „Cununa de aur“ in Iugoslavia, iar Dora, avand alt nume, nu putea sa il insoteasca.

https://cultural.bzi.ro

[latan.elena]

Nichita Stanescu

1969: Nichita Stănescu și Gabriela Melinescu, una dintre marile sale iubiri
Nichita: „ Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt ci până în pânzele albe ale capătului …Faptul că ne iubeam ca disperaţii şi eram în stare de orice unul pentru altul a făcut din relaţia mea cu Gabriela o poveste de dragoste şi sex irepetabilă. (…) Ce a existat însă între mine şi Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc şi acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai să mă apropii fără să le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se termine?

… De ce a ars totul atât de repede? “

Nichita: „Totul a mers cum a mers o perioadă de timp, dar porcul de mine m-am încurcat cu alta din motive pe care nu le pot înţelege nici acum … am fost un porc cu P mare. Din momentul în care m-a dibuit, clişeul minunat pe care ţi l-am descris s-a stricat ca un joc de domino şi totul a devenit dificil. Scumpa mea, iubirea mea, nu mai avea încredere în mine şi pe bună dreptate. Nu mai pot, îţi spun altădată … iar ochii lui mari şi albaştrii s-au umplut de lacrimi“

Citeste mai mult: adev.ro/mhw67z