Cum aș putea...



Cum aș putea eu să scriu măcar vreun cuvânt despre prof. dr. Tudor Diaconu, a cărui măreție intelectuală nu am putut-o cuprinde, ale cărui profunzimi nu le-am putut atinge, a cărui plenitudine mintală n-am înțeles-o?! Am știut, am simțit însă mereu că ea există, este aproape infinită, este atât de complexă și nesecată... încât nu mi-a fost frică să sorb mereu din toate aceste daruri ale unui geniu, pe care nu l-am înțeles niciodată pe deplin, dar pe care l-am adorat... de copil.

Sunt oameni mult mai mobilați ca mine care se pot exprima în legătură cu el și opera lui. Sunt mulți specialiști care ar trebui, cu toții împreună, să judece opera tatei, pentru că ea începe cu poezia, jurnalistica, trece prin drame și comedii și, sfâșește într-o istorie matematică, un cod getic, pe care puțini îl pot descifra și înțelege.

Ce să spun? Să spun că Poezii pentru Oana...îmi sunt dedicate...este evident. Voi spune însă că, până la un moment dat, tata îmi dedica fiecare pagină, fiecare rând...așa că aproape toată această operă îmi aparține. Acum este a voastră. Mi-ar place să cred că am fost o muză. Rolul meu a încetat să existe în secunda în care tata l-a cunoscut pe un alt mare titan al gândirii, Nicolae Miulescu, cu care a scris Dakșa. Acestă întâlnire a reprezentat un moment de cotitură în tot ce înseamnă opera tatei, în felul lui de a fi și a gândi. Atunci a pășit, pentru prima data, adânc și apăsat, pe tărâmul istoriei antice, atunci a descoperit sursa, izvorul nesecat al românismului, România și poporul acesta extraordinar și de atunci...l-am pierdut. S-a contopit cu neamul românesc, luându-mă și pe mine cu el, mai aproape de inima lui, dar încadrându-mă într-o masă de oameni. Abia atunci a reușit să înceapă să scrie istorie.

Când eram foarte mică simțeam că mă iubește doar pe mine, mult, nemărginit, necondiționat. Acum știu că nu mai sunt singura, că sunt alături de alți români, de Decebal și de daci, de OMUL și Zalmoxe, de toți cei care sunt îndrăgostiți de istoria adevărată și daco-română. Suntem mai mulți, dar este loc pentru toată lumea, acest spirit autentic românesc reușind să nu-și piardă căldura, indiferent cât de aproape sau departe suntem de focul cunoașterii.

Tata a fost un copil sărac, născut în Olt, care a purtat primii pantofi la 14 ani. Și pe ăștia i-a pierdut, i-a luat Oltul! Vorbea însă franceză, de la 4 ani, iar cunoștințele lui s-au îmbogățit de la an la an, niciuna dintre vicisitudinile următoare nereușind să-i mai ia nimic, ci doar adăugând experiență. La 17 ani a fost redactor-corespondent în presa centrală. La facultate a învățat forțat rusa....memorând Puskin, un întreg volum de versuri, fără să-l fi tradus vreodată. Este un om de stânga din naștere, crede că merităm cu toții aceeași șansă. Nu a făcut vreodată diferență între oameni, vorbește cu aceeași plăcere cu oricine, echivalând doar zestrea genetică a fiecăruia, nu funcțiile, scaunele, hârtiile. Eram chemată să asist la toate discuțiile lui cu oricine, începând de la ciobani, suporteri și academicieni. Încercam să vedem cine a spus lucrurile cele mai intelgente, iar balanța nu înclina întotdeauna doar spre oamenii școliți. Lucruri înțelepte, profunde poți afla de unde nu te aștepți....spunea el. Eu îi iubeam, în egală măsură, pe ciobanul care ne vindea brânză și pe academicianul Nicolae Teodorescu. Ambii erau bineveniți la noi acasă.

Tata este modest și firesc, simplu și calm...așa cum sunt toți oamenii cu adevărat mari. Mi-l amintesc mereu scriind. Era un bărbat frumos, elegant, jovial. Era vesel, cânta, era în fiecare moment adevărat. A crescut împreună cu mine. Ne uitam la desene animate și la filme, la meciuri și orice altceva. Ne țineam tot timpul de mână, atunci când mergeam pe stradă, dar nu doar pentru că el încerca să mă protejeze. Eram ca o prelungire a personalității fiecăruia. Era prietenul meu, partenerul meu de joacă, profesorul meu, salvatorul meu....era întreg universul...pentru că a știut să fie așa. Nu a fost niciodată tata, așa cum înțeleg o grămadă de oameni că trebuie să fie un părinte. Nu există o școală a părinților, așa că fiecare procedează cum crede că-i mai bine. La mine tata a ales...să fie totul! Am avut o copilărie de vis...și nu mi-am putut reveni vreodată după. Mi-a oferit o lume perfectă și îi mulțumesc. Am cunoscut lumea mai apoi...și e atât de departe de cât de frumoasă mi se părea alături de el, în anii aceia, ai copilăriei!!! Dar ce contează....mai bine o zi vultur, decât o viață pițigoi!...așa cum spunea tot el. M-a învățat să risc, să câștig, să pierd, să decid și toate minunățiile din lume. La 15 ani citeam forțat Shackespeare, considerându-mă nedreptățită de un tată, mi se părea mie, prea pretențios. Dar Shackespeare...nu e Shackespeare, îmi explica el, de aceea trebuia să citesc. Mă alesese ca partener de dialog pentru descoperirile lui, iar eu trebuia să recuperez, să mă ridic la înălțimea științei lui, ca să-i pot răspunde. Citeam volume întregi de istorie a României, alta decât cea pe care o învățam la școală, noțiunile mi se încurcau în cap. Eram derutată, nu știam ce trebuie să scriu și ce nu la teze. Adevărul nu trebuia să mi-l spună nimeni, îl simțeam printre rânduri. Adevărul rezonează totdeauna în sufletele noastre. Apoi a apărut Nicolae Miulescu...și, în sfârșit, vorbea, de la egal la egal, cu un alt înalt spirit românesc. Tata a fost foarte dezamăgit că nu am mers pe urmele lui, pe calea cercetării, dar numai eu știu ce înseamnă cercetare, așa cum a înțeles-o și a practicat-o el, dormind, ani întregi, 3-4 ore pe noapte și apoi scriind, citind, gândind, visând istorie și coduri, adormind în față cu Tăblițele de la Tărtăria și trezindu-se... căutând în cartea lui Herodot nu știu ce pagină. Apoi am simțit că înțeleg din ce în ce mai puțin, că-l pierd, că intră într-o altă dimensiune, care nu-mi mai era atât de accesibilă. Și Budha...când a cunoscut extazul, spunea că e greu să te poți întoarce și să redai în cuvinte toată acea măreție. Așa s-a întâmplat. El...a pășit în cunoaștere, s-a întors totuși să îmi spună, dar cuvintele lui s-au lovit de un perete... nu pentru că nu sunt adevărate, ci pentru că sunt la o înălțime pe care mintea mea și a celor mai mulți... nu o pot atinge. Vă iubesc pe toți cei care încercați să înțelegeți, măcar puțin, ce înseamnă opera lui. Vă stimez pe toți cei care înțelegeți cu adevărat ce spune, pentru că-i sunteți atât de aproape! Tatăl meu este cea mai dragă amintire a mea, dar el nu-mi mai aparține demult, e la fel de mult și al vostru, pentru că noi toți reprezentăm țara și neamul...pe care atât de mult le iubește și...pentru care trăiește. Așa mi se pare acum, că trăiește doar pentru că așteaptă să vină ziua aceea... când România va fi unde-i este locul. Spuneam că am crescut împreună. La un moment dat...el a crescut uluitor...eu am rămas pe loc, pitică. El, lângă mine....un GIGANT!

Doar pentru tata...Oana Diaconu. Pentru restul lumii....Ioana.

Atena, 03.12.2011