Saveta Zegrean





PARINTELE ARSENIE BOCA – 25 de ani de la plecarea in Vesnicie a marelui mijlocitor si luminator al neamului. DARURILE si CRUCEA PARINTELUI ARSENIE. Cand un neam isi tradeaza rostul, sa se gateasca de pedeapsa!
2013 – Despre Parintele Arsenie si intalnirea cu “Omul durerilor” - in cadrul predicii despre “Dregatorul bogat; porunca cea mai mare din lege”
“[…] A fi crestin, cum zicea parintele Arsenie Boca, inseamna sa te intalnesti cu Dumnezeu macar o singura data in viata, real, si sa nu iti ajunga tot restul vietii sa marturisesti aceasta intalnire, intre oameni, si sa o explici si sa o intelegi si sa o desiri ca pe un ghem pe care trebuie sa il desiri, sa tot intelegi acea intalnire, si parca nu mai sfarsesti – cat de multe poti intelege dintr-o singura clipa de intalnire cu Dumnezeu. Pe moment nu realizezi cate ti-a dat Dumnezeu si cate ti se descopera intr-o clipa de intalnire cu Dumnezeu, ca dupa aceea sa nu mai reusesti o viata intreaga sa tot desiri din acest ghem si sa nu se mai sfarseasca. Si nu iti ajunge o viata sa il desiri, de fapt nu iti ajunge o vesnicie dupa intalnirea cu Dumnezeu.
Tot parintele Arsenie Boca zicea ca s-a intalnit cu Dumnezeu. Credea asta si a marturisit asta de cateva ori la Sambata. In zile grele ale neamului romanesc, atunci cand Basarabia a fost cedata fara niciun foc de arma si cand parintele era sa invete un stil de iconografie la Chisinau si a fost cedata Basarabia. Si totul a fost foarte rapid, in foarte putine zile trebuia eliberata Basarabia, nu numai soldatii, ci oricine voia sa plece, trebuia sa plece atunci. In gara din Chisinau era un dezastru, ultimele trenuri erau pline si pe acoperis, si pe scari, cu oamenii care isi lasau bagajele acolo in gara, plecau ei, sa se salveze ei, chiar daca nu mai puteau lua nimic; si parintele era printre cei care trebuiau sa plece, si el povesteste ca, acolo fiind si fiind indurerat de ce vedea si de oamenii care se bateau sa intre pe un loc, si care isi lepadau munca de o viata numai ca sa incapa acolo, a vazut langa el un Om … Fara sa-si dea seama, langa el a stat un Om [despre] care nu stie cand a venit si cand a plecat, pe Care el, mai tarziu, nu indraznea sa creada ca era Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, si Care era imbracat simplu, si Se uita la acei oameni cu o durere si cu o frangere a inimii fata de suferinta omului, pe care el nu o mai vazuse la nimeni niciodata. Atata durere imprimata pe un chip de om nu vazuse niciodata, si Il numea pe acel Om - Om al durerilor. Omul durerilor de Care vorbeste Isaia si numeste pe Hristos «Omul durerilor» si Il infatiseaza asa [fiind]ca poarta durerile noastre si ia suferintele noastre. Si atat de impresionat a fost in clipa cand L-a vazut, incat lui i s-a frant inima de durere numai vazand chipul Acelui Om. Adica in fata acelei realitati nu i s-a frant inima, dar in fata chipului Acelui Om, pe Care el inca nu [-L] banuia ca este Hristos; i s-a frant inima de durere si s-a aplecat in acea clipa jos sa ia ultima lui bucatica de paine de care poate depindea viata lui. In asemenea situatii si asa tulburari ultima bucatica de paine este de o valoare inestimabila, si s-a aplecat sa Ii dea ultima lui bucatica de paine Acelui Om, [aceea] ce era mai valoros, ce putea si el sa dea in clipa aceea Acelui Om. Si a fost destul o fractiune de secunda pentru ca Acel Om sa dispara de langa el; nu avea unde sa dispara, nu a mai fost in clipa aceea si si-a dat seama chiar in clipa aceea ca era Dumnezeu. Dar – spune el – ca atunci, si din clipa aceea incepand, mintea i s-a deschis, si inima, si sufletul, incat sa poata cuprinda toata durerea lumii – in clipa aceea a simtit – si toate suferintele oamenilor, si toate neputintele, si toate durerile nespuse sau spuse, strigate sau nestrigate si intelesuri, si de ce sunt aceste dureri ale oamenilor, si de ce vin asupra lor, si de ce ingaduie Dumnezeu, si cat Il doare pe Dumnezeu pentru fiecare om. Toate acestea le-a cunoscut, le-a inteles parca intr-o clipa, si el spunea dupa aceea ca probabil toata aceasta plenitudine de invatatura, de intelegere, care a venit atunci si a intrat in inima lui si in sufletul sau, i-ar fi trebuit 10 vieti si nu ar fi putut sa o cuprinda citind mii de carti, cunoscand mii de dureri, cercetandu-le, straduindu-se clipa de clipa sa-si dezlege inima, sa se roage, sa-si deschida inima spre durerea oamenilor; 10 vieti i-ar fi trebuit sa-si desfaca inima ca sa Il cunoasca pe Dumnezeu mai bine, sa Il inteleaga, sa cunoasca oamenii, si tot nu s-ar fi deschis inima lui asa cum s-a deschis intr-o clipa cand L-a vazut pe Hristos; intr-o clipa si din clipa aceea a fost parintele Arsenie cel pe care il stiti, si la care mergea orice om, si merge si acum oricine la mormant, si-si pleaca fruntea, si-si spune necazul, si te miri ca te aude si pe tine, si pe tine, si pe tine – ca de fapt aude Dumnezeu prin iubitul Sau, prin ucenicul Sau, care si el si-a deschis inima spre durerile oamenilor, sau caruia i-a dat Dumnezeu sa-si deschida inima, ca nimic nu este decat de la Dumnezeu.
arseie_boca_indexA fi crestin, pana la urma, inseamna aceasta intalnire intr-o clipa cu Dumnezeu, dar la care nu ajungi fara ca tu sa te straduiesti macar cat de putin sa-ti deschizi inima spre aceasta iubire. De fapt ce s-a intamplat atunci, in gara din Chisinau? Parintele si-a deschis inima spre durerea oamenilor intr-o situatie in care de obicei nu prea iti vine sa iti deschizi inima. Cand peste tine vine necazul, cand peste tine vine durerea, nu prea te mai uiti la durerile celorlalti, te gandesti: „Cum o sa scap eu!? Unde ma duc!?, Ce fac!? N-am pe nimeni aici! Ce o sa fac, vin bolsevicii!” – nu? – „Or sa ma aresteze!”. El stia, era diacon. Clerul era cel putin trimis in Siberii fara granite si fara hotare, in puscarii cel putin, daca nu impuscati. Adica el era dintre cei mai vizati de ce se va intampla. Si nu mai erau sanse sa scape de acolo si si-a lasat, si-a deschis putin inima spre durerile oamenilor intr-o asemenea clipa si a vrut sa isi dea si ultima bucatica de paine, si nu s-a impins sa intre pe scarile trenurilor. Or, aceasta durere pentru ceilalti Dumnezeu o pretuieste enorm, si aceasta uitare de sine in fata durerii celorlalti Dumnezeu o pretuieste. Daca i s-a dat acest dar parintelui atunci, a fost si pentru ca L-a iubit pe Dumnezeu, cat putea sa Il iubeasca un monah, un om care cunoaste cat cunoaste. Dar nu a fost destul aceasta iubire. E prima porunca: Sa iubesti pe Dumnezeul tau, dar nu a fost destul aceasta iubire, ea nu isi arata puterea decat prin iubirea fata de aproapele, printr-o iubire jertfelnica, vie, adevarata, nu o iubire formala, teoretica. Si atunci acolo s-a dovedit iubirea lui vie pentru oameni. Ca nu i-a pasat nici ca el ramane pe peron si o sa fie luat de bolsevici si impuscat poate, si nu i-a pasat nici ca isi da ultima bucata de paine unui necajit din viata lui. Aceea a fost cumva pecetea care a dovedit dragostea lui fata de Dumnezeu pana la urma, si fata de oameni, si in clipa aceea Dumnezeu a revarsat dragostea Lui peste el.
De ce nu revarsa Dumnezeu darul Lui peste noi, sau de ce primim parca tot timpul cu taraita darurile Lui Dumnezeu pe care noi le cerem? Cu siguranta unul dintre raspunsuri e si acesta: ca in dureri si in necazuri, ca Il iubim pe Dumnezeu putin asta se stie, ca il cunoastem si mai putin si ne straduim sa il cunoastem foarte putin, foarte putin – cu niciun om nu ne straduim asa de putin cum ne straduim cu Dumnezeu. Si cu un coleg de seviciu aflam cum, ce e cu el, de unde e, ce o fi, de ce e asa manios, de ce e asa trist, ca a fost casatorit de doua ori, ca n-a avut mama, ca n-a avut tata, ca … aflam multe si ne intereseaza sa aflam ce e cu el, il … dezghiocam asa, si ne intereseaza si unde sta, si ce face, si cum doarme, si cum mananca pana la urma, dar despre Dumnezeu mai putin, habar nu avem de multe ori si cans si cum S-a nascut, si unde S-a nascut si daca a trait, si cum a trait, si ce a facut, despre Dumnezeu adica, nu avem inaintea lui Dumnezeu indreptatire ca: ”Eu m-am interesat de tine, Doamne!” Foarte putin ne interesam! Poate sunt dintre noi care se intereseaza mai mult, dar in general Dumnezeu este Fiinta cea mai nebagata in seama dintre cunoscutii nostri, dintre prieteni, apropiati, despre El stim aproape cele mai putine lucruri, si nu ne prea intereseaza prea multe, si atunci nici dragostea noastra nu are cum sa creasca.
Cu cat Il cunosti pe Dumnezeu, te farmeca si Il iubesti si mai mult. Deci, pe de o parte, daca nu vine peste noi acest dar si mila Lui Dumnezeu pe care noi o vrem, si pe care o cerem, este pentru ca nu Il iubim pe Dumnezeu, si nu Il iubim pentru ca nu-L cunoastem, si in al doilea rand, pentru ca in dureri si neputinte noi ne uitam numai la durerea noastra, numai la neputinta noastra, numai la ispitele noastre, ne plangem de mila, ne vaicarim, ne e frica sa pierdem si cand avem provizii si, pe deasupra, ne e frica ca nu cumva sa dam ceva ca daca vin vremuri grele, sa avem si provizii pentru vremuri grele chiar daca si in plus si pe deasupra si revarsate, daca se poate, si nu ne pasa; si cand ma gandesc la provizii ma gandesc si la cele sufletesti, la propria ta liniste la care tii, si care vrei ca nu cumva sa se clinteasca de acolo, ca nu cumva ca intalnindu-te cu cineva care-i tulburat, sau necajit sa-mi pierd din linistea mea, si toata aceasta grija pentru noi insine, si aceasta frica si dorinta de a ne proteja numai noi de fapt marturiseste ca nu iubim pe aproapele ca pe noi insine, si atuncea si iubirea fata de Dumnezeu nu se adevereste, si atunci nici mila Lui Dumnezeu nu coboara peste noi, si toate raman ca-ntr-un mare blocaj.
Dumnezeu sa ne ajute si sa ne intareasca!”