Pagina 28 din 28 PrimulPrimul 12345678910111213141516171819202122232425262728
Rezultate 271 la 279 din 279

Subiect: Carti - reportaje - teatru radiofonic

  1. #271
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.447
    Mărturii despre Părintele ARSENIE BOCA

    Imperiul munţilor


    Formula AS în Munţii Făgăraşului

    - La Mânăstirea Sâmbăta de Sus, aşezată la poalele Munţilor Făgăraş, părintele Arsenie Boca a săvârşit primele sale minuni. Prorociri care s-au împlinit, tămăduiri de boli incurabile şi, mai ales, întoarceri spre Dumnezeu, oameni reclădiţi sufleteşte prin doar câteva sfaturi rostite de părinte din inimă, cu putere şi fermitate. Şi cu toate că au trecut peste 60 de ani de atunci, amintirea părintelui Arsenie Boca e vie, încă, printre făgărăşeni -

    Ţara lui Arsenie

    "Să ştii că eu nu am prea îndrăznit să mă uit în ochii lui. De câte ori mă gândesc că atâta se vorbeşte de ochii lui, dar eu nu prea am îndrăznit să mă uit în ei. N-am putut... Dânsul spunea că în ochii celor care îl caută pe Dumnezeu el îl vede pe Hristos. Da. Asta spunea. În anii aceia, părintele Arsenie Boca era încă tânăr. Avea părul, aşa, mai lung, şi se îmbrăca cu o rasă albă, încinsă cu o curea de piele. Se vedea pe viaţa lui că era sfânt. Da. Sfânt. Optsprezece kilometri mergeam pe jos până la el, la mânăstire la Sâmbăta. Era lume multă, care ajungea aici pe jos, nu ca acuma, că nu erau atâtea maşini. Când a început războiul, veneau mulţi tineri să-i spuie să se roage pentru ei, că merg pe front. Şi la unii le dădea mâna să i-o sărute, iar la alţii nu. Iar ăia la care nu le dădea mâna le-a spus - «Nu v-o dau, că mă mai întâlnesc cu voi, da' cu ăştia care le-am dat-o nu am să mă mai văd nicicând.» Ş-apăi, toţi ăia de îi sărutaseră mâna nu s-au mai întors. Au murit pe front, iar părintele a ştiut tot timpul ce-a să se întâmple cu ei. Lucruri mari, lucruri mari..."
    Sora Aurelia


    Sora Aurelia Tinca e micuţă, să o ţii într-o mână, iar trupul, la cei 95 de ani, e uşor ca fulgul. Anii au aplecat-o de spate, iar acum stă ca un semn de între*bare deasupra unei cărţi mici, cu copertele negre, pe care stă scris cu litere mari şi albe - "Psaltirea". Mă aflu chiar la Sâmbăta de Sus, lângă clopotniţa de la intrare, unde ea are o chiliuţă micuţă. E aici, la mânăs*tire, din tinereţe. A venit să dea o mână de ajutor în vremurile în care părintele ardea ca o torţă, iar oamenii simţeau căldura lui şi veneau să îl vadă de la mari depărtări, să-i asculte predica, să-i simtă puterea rugăciunii, să fie alinaţi în dureri, vindecaţi de boli şi neputinţe pentru care doctorii nu aveau niciun leac. Aşa s-a născut ceea ce Nichifor Crainic avea să numească "uriaşa bulboană spirituală de la Sâmbăta de Sus", cea mai puternică şi mai întinsă vatră a credinţei ortodoxe dinainte de instaurarea comunismului, în care nu au fost prinşi doar monahii mânăstirii, ci toată Ţara Făgăraşului, care de atunci, aş îndrăzni să spun, este "Ţara lui Arsenie", atât de mult sunt imprimate în inimile ţăra*nilor de aici amintirea şi învăţăturile părintelui.

    "Parcă vedeam un Duh Sfânt"

    Clopotniţa unde sora Aurelia are chilia


    Străbat în goană marea verde a Ţării Făgăraşului. Câmpurile, îmbrăcate de primăvară, sunt vegheate la fiecare încrucişare de drumuri, de troiţe. Le întâlneşti pretutin*deni. Odinioară erau menite să le aducă amin*te de rugăciune pelerinilor porniţi pe jos spre Sâmbăta. Se opreau în faţa lor şi spuneau un "Doamne miluieş*te!", spre Hristosul cu faţa în*sân*gerată. Apoi plecau mai departe, întăriţi de scurtul popas al du*hu*lui. Astăzi, sutele de troiţe cu hris*toşi răstigniţi, pictaţi în culori de*colorate de soare şi şterse de ploi, păzesc, iubite şi cin*stite de oa*meni, rodul vieţii, în satele de la poalele Fă*găraşilor.
    Nicăieri în ţară nu poţi să vezi munţii ca aici. Câmpia se întinde lin şi larg, apoi crestele de piatră se ridică dintr-o da*tă, neprevestite, izbindu-se iute de cer. Un zid de pă*duri, piatră şi ceţuri, care sus, la graniţa cu albastrul dur şi intens al văzduhului, sfârşeşte în albul zăpezilor. De aici, de jos, din aerul cald şi plin de miresme al primăverii, împărăţia ier*nii, care acolo pe vârfuri nu se trece nici vara, îmi pare o solie pământeană a lumii de dincolo de noi.
    Sâmbăta de Sus, Sâmbăta de Jos, Viştea de Sus, Viştea de Jos, Ucea de Sus, Ucea de Jos. Ţă*ra*nii făgărăşeni au pendulat de-a lungul timpului între poala muntelui şi verdele câm*piei, fără să se poată hotărî, sfârşind prin a-şi clădi două sate - unul jos, mai aproape de ogoarele pe care le muncesc zi şi noapte, iar altul sus, căutând spre crestele pe care îşi pasc turmele în timpul verii.
    În Viştea de Jos, doamna Elena Stanislav are o casă veche şi frumoasă, cu curte largă şi grădină fără sfârşit. Trudeşte zi şi noapte, iar din munca ei se îndestulează pelerinii care vin la hramurile de la marile mânăstiri făgărăşene. De cunoscut l-a cunos*cut încă din tinereţe pe părintele Arsenie, când lua drumul spre Sâm*băta de Sus, împreună cu mama dânsei.
    Elena Stanislav


    "Eram copilă mică pe atunci şi aveam o mătuşă care îl tot ducea pe părintele de la gară la mânăstire. Uneori, dânsul trăgea la ea acasă, iar când se auzea că a venit tălăzuiau oamenii spre el ca şi marea, nu numai din tot satul, ci şi din împrejurimi, unii chiar de la Braşov. Era extraordinar! Părintele era văzător cu duhul şi le spunea credincioşilor, fără să-i întrebe, năcazul, boala, ce li să-ntâmplă şi ce-au dă făcut. El ştia totul, şi vedea în om prezentul, trecutul, viitorul, păcatul, credinţa sau necredinţa, fără să-i zică nimeni, nimic. Mai venea câte unul cu câte un păcat mare, de nu-l ştia nimeni, iar părintele îi spunea direct - «Mă, tu l-ai omorât pe omul ăla!». Şi era foarte smerit, nu să dădea mare, nu-i trebuia bani, iar când ne vorbea nu era aşa de strict. Nu vorbea numa de credinţă, cre*din*ţă, dar orice făcea, era ceva sfânt, ceva dumnezeiesc în dânsul. Nu puteai să râzi, să glumeşti în faţa lui. Simţeai că stai în faţa unui om mare. La ora actuală, nu pot să-l compar cu nimeni, deşi i-am cunoscut pe toţi marii noştri duhovnici, şi pe părintele Cleopa, şi pe părintele Argatu şi pe părintele Teofil, pe toţi. Dar ca părintele Arsenie Boca n-o fost nimeni. Toţi adunaţi la un loc nu sunt mai presus de dânsul, pentru că el a avut o mare lucrare, o putere duhovni*cească pe care o simţea oricine în preajma lui. Ca o lumină care ieşea din el. Şi văzător cu duhul şi bun şi inteligent şi medic şi artist. Atunci când mergeam la el, parcă ve*deam Duhul Sfânt. Pe o prietenă de-a mea, Victoria Turtea, a vin*decat-o de cancer. Era tânără pe atunci, dar trăieşte şi astăzi. Şi ea nu e singura. Sunt sute, poate chiar mii de oameni, vindecaţi de părintele Arsenie Boca."
    Doamna Elena vorbeşte de aces*te minuni, cu liniştea şi fires*cul cu care noi ne împărtăşim ulti*mele nou*tăţi ale familiei. Pentru ea, ele sunt normale, fac parte din viaţă, la fel ca şi bolile şi moartea. Curios peste măsură să o cunosc pe doam*na Victoria, femeia vin*de*cată de can*cer de părintele Arsenie, îmi în*treb gaz*da, dacă nu ar putea să mi-o pre*zinte. Doamna Elena îmi spune că da, o va suna şi, negreşit, dacă merg la Făgăraş, prietena ei îmi va povesti totul, de-a fir a păr.
    Nu cred că au trecut zece minute de când îi pome*nise numele şi tele*fonul din casă a sunat îndelung. Doamna Elena şi-a cerut scuze, apoi a răspuns. La celălalt capăt al firului era chiar doamna Victoria. O suna de la Făgăraş, pentru că urma să treacă prin Viştea într-o scurtă vizită. Dumnezeu îmi citise dorinţa. După alte cinci*sprezece minute, stăteam toţi trei în jurul mesei, adu*naţi de părintele Arsenie, în curtea largă a casei, peste care seara începea să-şi lungească umbrele. În faţa mea, încă în putere la cei 84 de ani ai săi, se află o "minune vie" a părintelui Arsenie, doamna Victoria Turtea. Povestea ei începe cu mult timp în urmă, chiar în anii de dinainte de al doilea război mondial, când părintele Arsenie Boca a venit ca monah la Sâmbăta de Sus.

    "O dus-o tată-său cu scaunul în biserică şi o ieşit pe picioare"



    Mânăstirea Sâmbăta


    "Aveam nouă ani când am fost cu mama prima oară la dânsul şi-am ajuns să mă spovedesc la el pe la 14 ani. Dar nu pot să vă spun cum m-am simţit a*tunci... Tremuram în faţa părintelui, aşa o putere ieşea din el! Eu am stat la mânăstire la Sâmbăta mult, mult, că am avut-o pe mama oloagă. Tatul meu o fost tâm*plar şi i-o făcut un cărucior. Ş-am stat acolo muuult, muuult, că trăgeam nădejde s-o facă sănătoasă părin*tele. Cu noi o fost o fetiţă, dintr-o comună vecină, tot aşa, oloagă, pe care el a vindecat-o. Eram chiar acolo când o venit părintele la ea ş-o întrebat-o - «Crezi că te faci sănătoasă?». «Cred, părinte! Cred!». Ş-păi s-o băgat părintele cu ea în biserică. A dus-o tată-său cu scaunul înăuntru, ş-acolo, fetiţa cred că s-o spovedit, şi când a ieşit afară, mergea cu părintele de mână, vindecată complet. Ş-o zis ea cătă tată-său - «No, hai*de acasă, tată!». Şi-acum mi-aduc aminte cum o mers fetiţa aia de mână cu tată-său, de la biserică şi până la clopotniţă! N-oi uita întâmplarea asta pân'oi muri. Ş-apăi din clipa aia, ea o fost sănătoasă, s-o mă*ritat, o avut copii şi-o trăit liniştită. Păcat că o murit şi nu vă mai poate povesti chiar ea. O murit de bătrâ*neţe..."
    - Şi mama dumneavoastră s-a vindecat?
    - Mama mea era în cărucior şi mereu venea la ea părintele şi zicea cătă ea - «Crezi că te faci sănătoa*să?». Da' ea nu zâcea nimic, numa dădea aşa, dân umeri... Niciodată, niciodată n-o zâs că ea crede că să va face bine. Ş-aşa o murit, la 64 de ani, din care 32 de ani o stat numa pă pat! Credinţă avea săraca, multă, că ştia Psaltirea toată pe de rost! În toată zâua o citea, da' aşa o fost rânduiala lui Dumnezeu, să nu să vindece.

    "Nu mori! Nu eşti făcută să mori acum. Te faci sănătoasă!"

    Victoria Turtea


    Victoria Turtea avea 32 de ani când a simţit că la gât îi creşte o gâlmă. Era tânără şi plină de viaţă. Cres*cuse la umbra părintelui Arsenie, care acum nu mai era la Sâmbăta, dar îi lăsase în suflet o credinţă puter*nică. Aşa că a mers la spital, la Făgăraş, cu nădejde în Dumnezeu. Aco*lo, medicii au consultat-o atent, au dat îngrijoraţi din cap, apoi i-au spus că se tem pentru ea. Şi că ar fi cel mai bine dacă ar merge la Bu*cureşti pentru analize. La Spitalul de Oncologie din Capitală, au internat-o pen*tru o biopsie. Rezultatul a venit ca un trăsnet. Avea can*cer! Deodată, toată viaţa, care până acum i se aşter*nuse ca o lumină înainte, s-a întu*necat.
    "Apăi, nu vă spun viaţa mea acolo, că o lună de zile n-am ştiut unde să mă duc, că nu ştiam unde stă părin*tele Arsenie în Bucureşti, că plecase demult de la Sâm*băta. Mă tot rugam - «Doamne, ce să mă fac?!». Eram la etajul patru, internată într-o rezervă cu o doctoriţă. Îi vorbeam de pă*rintele Arsenie şi plân*geam toată ziua... Stăteam la fereastră şi strigam în adâncul inimii cătă părin*tele să mă ajute, da' nu ştiam unde stă, ca să mă duc la el. Ş-apăi, am aflat că pictează icoane la Schi*tul Maicilor, şi-am mărs la el. Mi-o zis de la început - «Mă, tu nu mori! Nu eşti făcută să mori acum! Nu te mai năcăji, că te faci să*nă*toasă. Vreau să le arăt doc*torilor că se vindecă şi cancerul. Mă crezi, mă asculţi?». «Părinte, vă cred cu toată slaba mea pu*tere.» «No,» o zâs, «da*că mă ajuţi ai să te faci sănătoasă. Diagnosticul tău să schimbă. Să ştii că nu mai ai cancer!»
    Patru luni am stat în spital la Bucureşti. Aveam o doctoriţă din Ardeal, care să ocupa dă mine şi-mi zicea - «Dimineaţa, după ce să gată toate, du-te-n oraş. Să nu stai aici!». Şi io plecam din spital şi mă duceam la Sfântul Dumitru, la Patriarhie, şi stăteam acolo într-o strană şi mă rugam. Ş-apăi mergeam la părintele, la Schitul Maicilor, unde el picta, că mi-o zâs să vin la el când vreau. Şi-aşa, încet, mi-o scăzut tumoarea, de s-or mirat doctorii. M-am vindecat, de nici nu a mai fost nevoie de operaţie! Doctoriţa aia din Ardeal zâcea cătă mine - «Turtico, te-ai făcut sănătoasă! Rar bolnav ca tine! Ţi-o trecut cancerul! Nu mai ai nimic!». N-apăi, cine o făcut de mi-o tre*cut? Părintele, drăgu*ţul... Părin*tele! Au trecut de atunci 52 de ani. Da' nu m-am gândit niciodată că o să trăiesc atât..."

    Din Făgăraş, la Biserica Drăgănescu

    Ţara lui Arsenie


    În curtea largă, din care se văd pis*curile înză*pezite ale munţilor, amin*tirile despre părintele Arsenie Boca se scurg firesc. Doamna Elena poves*teşte de parcă dânsul nu ar fi plecat niciodată de aici, din satele înşirate la poalele Făgăraşului. Parcă totul s-a întâmplat ieri, alaltăieri, iar ţăranii încă îl aşteaptă să îl ia de la gară şi să îl ducă la mânăstire, să poposească la ei acasă, să se strângă în jurul lui, să-i vin*dece, să le dea din nou nădejde în viaţă, dezlegându-le nodurile păcatelor.
    "Eu m-am căsătorit de foarte tânără, la 16 ani, şi o vreme nu am mai mers pe la părintele. Cât a fost la Prislop, era şi mult mai greu, că era mai retras, dar după ce a venit la Bucureşti şi a început să picteze biserica din Drăgănescu, am început să merg iarăşi, că mergeau toţi făgărăşenii la el. Şi când am fost prima dată acolo, am fost tot cu mătuşa mea, de care v-am spus la început, care acum era bătrână, şi cu o nepoată a ei, care dorea să se căsătorească. Şi părintele i-a spus atunci la ne*poată - «Mai demult trăiau oamenii în bordei, dar acum fiecare vrea să aibă casă. Tu n-ai nici şcoală, nici casă, de ce vrei să te căsătoreşti chiar acum? Crezi că e atât de bine măritată?». Ş-apăi se întoarce de-odată cătră mine - «Uite, spune-i tu cum e, că tu te-ai măritat de la 16 ani!». De unde ştia părintele? Că doar n-o vorbit nimeni cu el despre mine, şi acum mă vedea pentru prima dată, după aproape douăzeci de ani! Şi ca astea foarte multe am văzut la dânsul. De acolo, de la Drăgă*nescu, tot timpul veneam mai încărcată, mai îmbu*nătăţită. Doream să fiu mai bună, să fac mai multă milostenie, să mă rog mai mult. Ştiţi cum, eu cred că rugăciunea dânsului în faţa lui Dumnezeu venea asupra ta. Aşa am ajuns de mă duceam la părintele o dată sau de două ori pe an, iar dacă aveam probleme cu copiii sau familia, chiar şi mai des."

    Cronica unei morţi anunţate

    Părintele Arsenie Boca, în anii de la Sâmbăta


    Doamna Elena a trecut prin grele cum*pene în viaţă, cumpene pe care nu le întrezăresc pe chipul ei distins, de ţărancă imperială, stăpânită mereu de demnitatea aceea sobră, pe care ţi-o dă doar o exis*tenţă împlinită prin muncă şi rugăciune. A împlinit şaptezeci şi doi de ani şi e singură de la patruzeci şi trei. Ţine o gospodărie uriaşă, lucrează zi şi noapte în grădină, doar cu gândul la Dum*nezeu şi la părin*tele, fără de care, îmi spune răspicat, ar fi înnebunit. El a trecut-o şi peste cea mai mare cum*pănă a vieţii. O încercare grea, în care a intrat pentru că nu a vrut să-l asculte.
    "Cu soţul meu am mers o singură dată la dânsul. Aveam pe atunci co*piii mari. Fata termi*nase liceul, avea 20 de ani, şi băiatul 22. Cu fata deja vorbiserăm de nun*tă, care urma să fie în august. Şi-am ajuns cu bărbatul meu la Drăgănescu. Era bi*serica arhiplină şi pă*rintele ne-a luat pe rând. Pe noi ne-a aşe*zat pe două jilţuri lân*gă altar. A fost de par*că eram la judecată. Ne-a întrebat ce vrem şi i-am spus că am vrea îndreptare, ca să trăim şi noi în rân*du*iala lui Dumnezeu. «Ştii ce vrea Dum*ne*zeu de la voi? Să mai aveţi copii!». Eu, cum îl ştiam de atâta timp, am încercat să îi spun - «Părinte Arsenie, păi avem copiii mari!» «Nu-i nimic, mă!». S-a întors atunci şi a arătat spre soţul meu - «Dacă nu vreţi să mai aveţi copii, tu o să mori de accident mortal!». A spus aşa, apăsat, despăr*ţind în silabe, clar, ca să auzim bine - «mor-tal». Soţul meu, care nu-l cunoscuse până atunci pe părintele Arsenie, s-o făcut palid la faţă. Apoi părintele s-o întors şi a arătat cu degetul cătră mine - «Sau ea prin boală! Câţi ani ai tu?», m-a întrebat. «Treizeci şi nouă», i-am răspuns. «Până la 42, mai puteţi avea copii. Mă, să ştiţi că ce v-am spus eu nu am scos de aici din buzunar».
    Ne dăduse şi termen părintele! Soţul meu avea pe atunci 46 de ani. Trei ani aveam în faţă, să ascultăm de sfatul părintelui. Dar ne-am întors acasă, şi Gheor*ghe, bărbatul meu, nu o vrut să asculte să mai avem copii. Era maistru la com*binatul chimic de la Vic*toria, un om foarte ca*pa*bil, credin*cios, dar îi plăcea şi viaţa. Nu vreau să dau vina doar pe el, dar aşa o fost.
    Pe urmă au trecut doi ani de la avertismentul pă*rin*telui, eu împlinisem 41 de ani, soţul, 48. Îmi aduc aminte foarte bine de ziua aceea. Vedeţi grădina mea?, mă întreabă doamna Elena şi îmi arată cu degetul spre capătul curţii, unde se ză*resc straturile ordonate de legume, prin iarba înaltă, mărginită de copaci. Aveam foarte multe prune pe a*tunci şi le culegeam în gră*dină. Şi cum lucram aşa, am simţit ceva în inimă şi mi-a trăsnit un gând - «Mă, da' ce s-o întâmplat? Ce-o fi cu Gheorghe al meu? Doar n-o fi murit?». Nu ştiu de ce mi-a venit mie aşa ceva prin minte, da' să ştiţi că eu cred că gândul mi-a fost trimis direct de părin*tele Arsenie, ca să mă pregătească pentru nenorocire. Că pe loc am simţit o întărire. Ş-apăi am ieşit la poar*tă, şi chiar s-a întâm*plat atunci că a venit o maşină. Din ea s-au dat jos maistrul şi inginerul şi mi-au spus că soţul meu făcuse comoţie cerebrală la combinat şi murise în doar cinci minute. Era deja la morgă. Cred că dacă părintele nu m-ar fi pregătit încă din gră*dină, trimiţân*du-mi gândul, eu înnebu*neam pe loc. Că atunci când îţi vine un năcaz ca ăsta peste viaţa ta, te strici la cap, să ştiţi.
    Munţii văzuţi de la Mânăstirea Sâmbăta


    Ş-apăi m-am dus la părintele Arsenie, la Drăgănescu, şi plângeam de nu mai pu*team. El o ştiut tot, fără să-i spun nimic de moartea soţului meu, şi mi-a zis de cum am ajuns - «Nu mai plânge, că plângi destul acasă. Ce să-ţi fac dacă nu ai as*cul*tat? Ai albit, da' nu-ţi stă rău. Aşa vei rămâne, necăsătorită, până vei albi cu totul».
    Şi aşa am rămas. Pentru mine, părin*tele Arsenie Boca e cel mai mare sfânt. În toţi sfinţii cred şi-s foarte mari toţi, dar el este sfântul pe care l-am văzut în viaţă. Tot ce mi-o spus mi s-o întâmplat. Tot, tot, tot!"

    (Fotografiile autorului)

    http://www.formula-as.ro/2016/1219/s...nie-boca-20825

  2. #272
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.447

  3. #273
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.447

  4. #274
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.447
    Părintele Arsenie – „Când avea ceva de spus, era de neoprit”
    „Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem.”

    Cand stai langa parintele Pantelimon, simti nevoia sa vorbesti in soapta, sa nu-l tulburi cu nimic. Nu e nici aspru, nici bland. E doar ascetic, mereu refugiat in sine insusi, cu gandurile si rugaciunea lui neintrerupta. A suferit mult, cat pentru mai multe vieti, dar de pe fata lui osoasa si prelunga au disparut toate – si palmuirile, si loviturile de ranga, si lacrimile umilintei, pe care nu inceteaza nici o clipa a le numi „bucurii”.
    Bucuriile pocaintei si ale rabdarii. Acum, pe albul sidefiu al obrazului citesti numai iertare si un suras tainic, de om impacat cu Dumnezeu, cu toata lumea. Ca sa-l cunosti mai bine pe batranul duhovnic de la Ghighiu, trebuie sa-i vezi incaperea unde locuieste. O chilie pe masura sufletului sau – simpla, taraneasca si severa, cu o candela vesnic aprinsa intr-un colt, cateva icoane pe perete si undeva, la capataiul patului, poza marelui monah Arsenie Boca, inalt si neclintit ca un munte, imbracat cu binecunoscuta sa rasa calugareasca, alba si incinsa la mijloc. Asezat pe stinghia ingusta a patului, parintele Pantelimon nu se mai satura sa-si priveasca duhovnicul. Chiar si in poza, „Sfantul din Fagaras” are ceva care fascineaza. Ii simti forta launtrica. Ii simti ascutisul neiertator al ochilor lui patrunzatori si albastri. Cuvintele nu-l pot cuprinde. Un om navalnic si drept. Cand avea ceva de spus, era de neoprit. Glasul lui era tunet si vorbele sageti. Vedea multe si nu se codea niciodata in fata adevarului. Nimic nu-i puteai ascunde.
    De multe ori, nici nu deschideai gura si el iti spunea tot ce ai facut si ce o sa ti se intample. Citea in cartea vietii fiecaruia, din dorinta de a te mantui, de a te intoarce cat mai grabnic la credinta. El insusi se pregatea pentru marea intalnire cu Dumnezeu, cunoscandu-si sfarsitul si toate incercarile prin care avea sa treaca.
    La manastirea Prislop, unde fusese exilat pe nedrept, a plans trei zile si trei nopti, stiind ca niciodata nu va mai ajunge la Sambata, ca va fi alungat din toate manastirile si doar la moarte va mai imbraca odajdiile preotesti.
    Avea multe haruri parintele Boca si toate cate se spun despre el sunt aidoma cu adevarul. In arestul de la Brasov, i-a uscat mana unui calau, care il umpluse de sange, spunandu-i doar atat: „De acum inainte, mana asta nu o vei mai duce la gura”.
    In 1989, pe cand securistii il anchetau si-l loveau cu picioarele, a prorocit ca Ceausescu nu o sa mai apuce sfarsitul anului si multi tineri vor muri, jertfiti ca niste miei. Parintele Pantelimon nu are nici cea mai mica indoiala ca Arsenie Boca era inainte-vazator. In veci nu va uita batranul parinte ziua cand l-a cautat pe cuviosul Arsenie, pe cand acesta picta la Schitul Maicilor. Avea multe sa-i spuna si sa-l intrebe, dar marele sau duhovnic a refuzat sa discute cu el. I-a intors ca niciodata spatele si i-a poruncit sa taie gatul unei sticle cu ascutisul firav al unei pile, lasandu-l apoi sa munceasca fara nici un folos. Abia intr-un tarziu, parintele Boca i-a pus mana pe cap si l-a intrerupt din munca sa prosteasca si inutila, spunandu-i cu dragoste si lacrimi in ochi: „Te grabesti? Unde te grabesti, baiete?… Eu stiu de ce te-am pus sa tai sticla. Te asteapta Securitatea la gara”. Si, intr-adevar, asa a fost. In acea zi, parintele Pantelimon era arestat si dus la sediul Securitatii din Galati.
    „Daca nu pleaca din inima, nu intra in suflet nici un cuvant” Multe a invatat parintele Pantelimon de la duhovnicul sau, Arsenie Boca. „Pentru mine a fost o lumina si un stalp de nadejde. Fara indemnul si rugaciunile lui, nu as mai fi iesit viu din inchisoare.
    Un calau m-a batut in sac si, cu un drug de fier, aproape mi-a scos ochiul. Am fost in moarte clinica si am scapat. Mi s-a pus capastrul pe cap (cea mai cumplita schingiuire), dar nu mi-am pierdut mintile, asa cum voiau securistii. Nici o secunda nu m-am lepadat de Cristos, chiar daca in arestul de la Galati a venit un general, care, vorbind frumos si cu multa dibacie, incerca sa ne convinga ca Arsenie Boca e un impostor si ca Dumnezeu nu exista:
    „Am fost in Germania, am fost in Japonia si America. Am fost peste tot, dar nu L-am gasit pe Dumnezeu. Cum poti sa crezi in ceea ce nu e si nu se vede?”.
    Detinutii aflati in celula cu mine au amutit, dar eu nu m-am lasat. Gandindu-ma la parintele Boca si repetand in soapta numele lui Cristos, mi-a venit o putere de sus si m-am trezit vorbind:
    „Domnule general, degeaba ai calatorit… Dumnezeu e in om, e in dumneata, in fratele de langa tine. Nu in America trebuie sa mergi, ci la Patriarhie. Acolo ai sa vezi si ai sa pipai cu manurile tale lucrarea Sfantului Dimitrie, cel care a stat 200 de ani in apa si nu a putrezit”.
    Generalul mi-a intors spatele, trantind furios usa, iar unii colegi m-au certat, spunandu-mi ca nu am strop de intelepciune, ca nimic nu ma impiedeca sa zic ca securistii si sa fac ca mine. Voiau sa tac, dar eu nu puteam. Ce fel de crestin as fi fost sa zic astazi una si maine sa fac alta? Asta m-a invatat parintele – sa predic numai adevarul si sa nu ma rusinez de cuvantul lui Dumnezeu.
    (Marturia Parintelui Pantelimon – Sfântul părinte Arsenie Boca, pag. 76-78














    1








  5. #275
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.447
    Pe urmele parintelui ARSENIE BOCA: Adolescentul din gradina cu flori
    - De vorba cu d-na Zoe Daian, nepoata Parintelui
    In gradina Ghetsimani
    Suntem la mijlocul anilor '20 ai secolului trecut. Intr-un sat din Ardeal, romanilor li se pregateste, nestiuta, o minune... Retras intre flori, ascuns sub ramuri de peri si de nuci batrani, un tanar licean gandeste la sfinti si proroci, invatand Biblia pe de rost. Adolescentul are o memorie fenomenala, o memorie a pioseniei si rugaciunii! Culcat toata ziua pe un tol in gradina casei, tanarul citeste fara oprire. Citeste si picteaza cu frenezie si cu indarjire, cu ochii deschisi, un singur vis: sa-L slujeasca pana la capat, cu toata fiinta sa, pe Iisus. Putini au intrezarit atunci in baiatul tacut si sfios, frumos ca un zeu, dar dedicat intru totul credintei, pe cel ce avea sa fie marele Arsenie Boca, unul din cei mai mari duhovnici ai secolului XX...
    Nestiute si minunate, din vremurile de-atunci au ramas pana azi putine dovezi. Totusi, poate prin bunavointa cereasca, doua din ele ne-au iesit in cale toamna aceasta, daruindu-ne bucurie adanca: o icoana necunoscuta pictata de parintele Boca in anii adolescentei si o alta "icoana", dar vie, a anilor de atunci - Zoe Daian, o distinsa doamna psiholog din Timisoara, ruda apropiata a parintelui Boca si, mai presus decat toate, martora a adolescentei lui. Icoana se numeste "Iisus in gradina Ghetsimani" si Il infatiseaza pe Mantuitor rugandu-se aprins la Dumnezeu Tatal, putin inainte de Martiriul Sau, caci Iisus stia de Patimile ce urmau sa vie si avea sa le indure pentru oameni. Si poate ca si viitorul Parinte Arsenie va fi intuit patimile si inaltarea ce-l asteptau la randu-i si pe el, pe cand isi picta tabloul acolo, in gradina unei case dintr-un sat transilvanean de demult...
    *
    In ce-o priveste pe doamna Zoe Daian, ea se afla aievea in fata mea, vorbind incetisor, cu timbru cald si voce raspicata. Este nepoata Parintelui Arsenie, singura ruda in viata a lui, nepoata iubitoare care a crescut cu el in aceeasi casa si care mai tarziu l-a urmat peste tot, acolo pe unde Parintele a lasat semnele lui misterioase si sfinte. Perspectiva pe care mi-o infatiseaza despre Parinte - un altfel de Arsenie Boca, unul in plina efervescenta si formare, o imagine de dinaintea anilor care i-au consacrat emblema de sfant inspirat, fulgerand si binecuvantand multimile stranse in juru-i -, aceasta imagine neasteptata ma emotioneaza puternic: caci eu ma stradui sa merg mai departe pe drumul cel greu al apropierii de sfantul Ardealului - desi Parintele Arsenie ramane, cum spunea cineva, taina cea mare, greu de descifrat, a Ortodoxiei romane.
    Acum insa, inchid ochii si ascult mai departe istorisirile d-nei Daian, incercand sa mi-l inchipui pe Parintele Arsenie Boca pe cand era doar un adolescent insingurat si noros, visand Evangheliile...

    "Marioara, eu nu-s pentru lumea asta!"
    Cu nepoata Parintelui am stat de vorba intr-o dupa-amiaza aurita a acestui inceput de toamna. In asteptarea intalnirii noastre, ma plimbasem cu infrigurare prin centrul Timisoarei, cu Catedrala ei cea mare si istorica, si esplanadele din jur, stralucind cu eleganta si tihna lor imperiale. Apropiata revelatie despre Parintele Arsenie ma intimida putin. Si pe deasupra, mai eram emotionat si pentru ca nu mai fusesem in Timisoara de ani buni, de pe vremea in care, copil fiind, priveam cu ochi mirati pe cheiul Begai la niste chitaristi aproape neverosimili, catarati pe acoperisurile tramvaielor: un mic semn de libertate care avea sa se piarda repede, mai apoi.
    Casa doamnei Daian nu e nici ea departe de centru, se afla intr-o aceeasi zona speciala a tihnei. Cand s-a deschis usa, o femeie distinsa si demna, cu demnitatea aceea scrobita, ardeleneasca, m-a poftit inauntru. Pe pereti, icoane, fotografii de familie (intre ele si ale Parintelui Arsenie) vegheau linistea umbroasa a odailor.

    - Cum va inruditi cu Parintele? - am intrebat-o, curios, pe d-na Daian.
    - Vedeti, Parintele era var primar cu tatal meu, Vasile Crucin. Tatal Parintelui Arsenie si cu bunica (mama tatei) au fost frati. Asa ca era o diferenta, intre noi doi, de o generatie. Si cand mama lui a ramas singura, prin moartea tatalui sau, fiind prea tanara, neamurile au obligat-o sa se recasatoreasca. Iar el n-a suportat asta si a venit si s-a refugiat la matusa lui, la bunica mea. Tata, auzind ca Parintele a plecat de acasa, s-a dus, l-a luat de acolo si l-a adus la noi, in comuna Buteni, judetul Arad, unde tata era invatator, directorul scolii. Cand Zianu (adevaratul lui nume) a venit acolo, eu nu eram nascuta inca. "Iisus in gradina Ghetsimani" a fost pictat in 1929, iar eu m-am nascut in 1930.
    - Cum era Parintele Arsenie Boca, in anii scolii?
    - Era foarte modest si mai slabut. Nu-i placea sa iasa in evidenta. Era retras si timid. Si ochii ii erau albastri; de fapt, uneori erau verzi, alteori erau albastri... Ca eu totdeauna il intrebam: "Tu ce ochi ai? Ca nu stiu niciodata, odata-s verzi, odata albastri!". Iar parul ii era negru ca abanosul.
    - Cat a stat Parintele la dvs.?
    - A stat ani multi, ca la noi ii era casa. De la noi se ducea mai tarziu, la liceu, la internat, la Brad. Mergea cu trenul 80 de km. Venea sambata si in vacante. La fel a fost si mai tarziu, cand Parintele s-a dus la Sibiu, la Teologie, sau cand a facut Belle-Artele la Bucuresti. Casa noastra era casa lui. Locuiam in cladirea scolii. Aveam trei camere mari, cu toate acareturile, si Parintele isi avea acolo odaia lui, in care toata ziua citea, cand nu se ducea in gradina. Si toata lumea lui se invartea in jurul credintei si a cartilor religioase. Si cand nu citea, picta in gradina ori se ruga. Ii placea sa picteze cu precadere peisaje si scene biblice. Portrete, nu. Picta numai pe panza. Dar cel mai mult citea... Dupa 1930, cand m-am nascut eu, primise sarcina sa aiba grija de mine, sa nu fac vreo boacana.
    Iar eu ma tineam ca un catel dupa el! Cat despre perioada de liceu a Parintelui, sa stiti ca a fost un elev foarte bun, chiar daca introvertit si retras. Ii placea sa invete orice. Era bun la toate, pentru ca era un copil serios. Isi lua in serios viata. Dar asta nu se intampla chiar totdeauna, uneori se mai copilarea si el. Imi amintesc ca la noi acasa, mama il punea, intre altele, sa adune ouale proaspete de prin cuibarele gainilor, iar el le bea! Si-i spunea mama: "Daca vreti prajituri, nu mai bea ouale!". Si Zianu radea, era fericit... Pe urma, dupa ce s-a dus la facultate, s-a mai maturizat si s-a schimbat. Dar ramasese tot inchis in sine, cenzurat si timid. In vacante, insa, cand venea acasa, se simtea in largul lui. Ratacea prin sat, visa sub perii batrani din gradina, discuta cu tata, patimas si aprins. Mai tarziu, probabil, cand a-nceput sa cunoasca viata, si-a schimbat comportamentul. Era furtunos si necrutator cu oamenii si cu pacatele lor. Nu ierta. Le spunea in fata, in vazul tuturor. Cu familia insa, Parintele a ramas toata viata lui foarte tandru. Imi amintesc, de pilda, ca Parintele tinea enorm la tatal meu si erau si apropiati ca varsta. Pe tata il chema Vasile, si in familie ii spuneau Lica. Seara, cand cinam, cand tatal meu ii zicea: "Ziane, ia un pic de tuica cu mine." "Ma, Lica, ma, bea tu linistit, fara mine" - refuza el. Si sa va mai spun niste intamplari despre curatia Parintelui. Parintii mei aveau foarte multi fini, le-a placut lor sa cunune. Si mama, cand era vreo nunta sau vreun botez, il indemna: "Ziane, vino cu noi la nunta, sa te distrezi si tu acolo, sa dansezi cu vreo fata, ca esti tanar!" Mama tot voia sa-i faca cunostinta cu fete din comuna. Si de fiecare data, Parintele ii raspundea la fel: "Eei, Marioara, Marioara, eu nu-s pentru lumea asta". Era pornit pe o alta cale... Toata viata lui a vrut sa-l slujeasca pe Iisus, inca de pe cand era mic. De asta nu-i placea lui nici societatea fetelor, dar nici a baietilor.
    In tot timpul cat ascultam istoriile d-nei Daian, silueta fastuoasa a unui pian cu coada scurta imi invaluise privirea, sugerandu-mi, parca, un adagio la poveste. "Pianul acesta a fost al principesei Ileana si a stat mult timp la castelul Bran", mi-a explicat d-na Zoe, de parca mi-ar fi ghicit gandurile. "Si dupa ce domnita Ileana a fost nevoita sa plece din tara, in 1947, impreuna cu Regele, ea l-a daruit maestrului de vanatoare al Casei Regale, colonelul Ciorogaru, de la care l-a cumparat, apoi, tata. La pianul acesta obisnuia sa cante si Parintele Arsenie, atunci cand mai venea pe la noi, pe acasa, tot mai arar, caci incepuse prigoana si pentru el. Sa stiti ca parintele a avut parte de o educatie ardeleneasca foarte serioasa. Tot asa cum eu am fost data de parinti la lectii de vioara si pian (am invatat chiar pe pianul acesta!), la fel si Parintele a primit o educatie muzicala serioasa. Ii placea mult muzica. Impreuna cu tatal meu, care canta foarte bine la vioara, faceau des dupa-amieze de muzica."
    "Asta-i imbracamintea mea!"
    - Din clipa in care Parintele a ajuns la Sambata si s-a calugarit, s-au produs in el schimbari profunde - a continuat doamna Zoe. Si asta s-a vazut mai ales dupa ce s-a dus la Muntele Athos si a avut viziunea aceea sfanta a Maicii Domnului! Atunci Parintele a venit acasa si ne-a povestit fericit si cutremurat intalnirea lui in Duh cu Maica.
    Si tot cam pe atunci, a inceput sa se manifeste la el intuitia aceea cu totul aparte: numai ce privea omul si deja stia tot despre el, dar si spiritul inainte vazator. Le-am simtit si eu, caci oriunde m-am dus sa il vad - la Sambata, la Bucuresti sau la Draganescu - el a stiut de fiecare data ca vin, desi nu-l anuntam niciodata.
    Dar cea mai fericita m-am simtit la Sambata! Atunci, prigoana rosie inca nu se napustise pe noi, iar eu am stat cu parintii mei, mai bine de trei saptamani, la manastirea care inflorise toata sub mana Parintelui. Si el, inconjurat de-acum de multimile de credinciosi, tot gasea timp sa se bucure si sa se mandreasca cu mine, nepoata lui, care atata ii semana, incat aveam chiar si aceleasi gusturi la mancare - ne placea amandurora mamaliga cu branza, cum observase bucatarul manastirii...
    *
    - Cativa ani mai tarziu, regimul cel nou l-a incoltit! Chiar daca el n-a facut nici un fel de politica. Spunea ca face politica Bibliei si a lui Dumnezeu. Dar ajuta pe toata lumea, cu atat mai mult pe oamenii napastuiti. Si cand a fost intrebat in ancheta daca i-a ajutat pe partizanii din Fagaras, el nu a spus nici da nici ba. Ca nu voia sa minta. Asa ca l-au aruncat in inchisoare.
    Ce i s-a intamplat acolo mi-a povestit cu gura lui chiar Parintele Arsenie. Au trimis un ofiter si doi soldati ca sa-l dezbrace de sutana, dupa ce l-au arestat.

    Si astia s-au apropiat de el: "Popa, sa te dezbraci imediat de anteriu!", au poruncit. Si Parintele le-a spus: "Asta-i imbracamintea mea!". "Las' ca te dezbracam noi!" s-au rastit aceia si au facut un pas spre Parinte. Dar imediat s-au indepartat; nu se puteau apropia. Si s-au dus si i-au raportat sefului inchisorii. "Ei lasa ca ma duc eu si-l dezbrac!" Era un maior, asta. "Mai bine dezbraca-te tu", i-a zis maiorul - "sa nu te dezbrac eu!" "Asta-i imbracamintea mea!", a spus iar Parintele. Si s-a dus ofiterul spre el si imediat s-a indepartat ca impins de-un zid nestiut, si a zis: "Tu il ai pe dracul in tine!". "Nu, eu il am pe Dumnezeu in mine!", a rostit Parintele si asa a ramas tot timpul in inchisoare: in sutana. Si cand era scos la plimbare, in curte, Parintele propovaduia cuvantul Domnului. Seful inchisorii i-a pus in vedere sa nu mai tina predici, ca prea se-adunau toti in jurul lui. Dar el n-a respectat nici ordinul asta. Mi-a povestit chiar el: "La un moment dat, l-am vazut si pe maior in multime, ascultand cu ochi mari cuvantul Evangheliei, pe care eu il propovaduiam".
    *
    - Si pentru ca nenorocirile vin in haita, atunci l-au luat si pe tatal meu la Canal! Il reclamase un coleg ca merge la biserica, tocmai el, ditamai profesorul si directorul scolii, si da exemplu prost comunei, asa ca l-au arestat si Canalul l-a mancat! Cand n-a mai putut da cu tarnacopul ca se imbolnavise, l-au dus la Ghencea, la inchisoare, si l-au operat de cancer la stomac. Cand a venit acasa, tata era doar o umbra stravezie. De altfel, la 50 de ani a murit!

    - Si dvs.? N-ati avut de suferit cu atatia "dusmani ai poporului" in familie?
    - Eu am scapat ca prin urechile acului! Eram studenta la Cluj cand aparuse la Decanat o lista cu studentii din parinti chiaburi si din familii din astea, "deochiate". Iar in dosarul meu lipsea salariul tatalui, n-aveam de unde-l lua, ca el era la Canal, saracul. Si numai ce m-am vazut acolo, pe lista aceea a epurarii. Si cand m-au chemat la Rectorat sa dau seama, rectorita, Raluca Lipan, academician si chimist, Dumnezeu s-o odihneasca, m-a intrebat: "Care-i situatia ta, ce-i cu tata?". "Tatal meu nu lucreaza, e arestat si dus la Canal"- i-am raspuns.
    "Si de ce-i tata la Canal?" "A fost reclamat ca merge la biserica si da un exemplu prost comunei!" Rectorita a stat, s-a uitat lung la mine si m-a intrebat: "Dar tu mergi la biserica?" "Da!", am raspuns. "Ei, bine, pentru acest "da", tu vei ramane in facultate!". Cum era sa spun nu? Cum sa tradez credinta? Doar eram, ca si tata, din spita Parintelui Arsenie!, a suspinat d-na Zoe, oprindu-se o vreme, inchisa in amintirile ei ingreunate de suferinta.
    *
    - Cativa ani mai tarziu, am aflat ca Parintele fusese trimis in surghiun la Bucuresti, la atelierul de icoane al Patriarhiei, de la Schitul Maicilor. Asa ca m-am dus sa il vad si acolo. Si cand am ajuns, era un calugar la poarta schitului. "Il caut pe parintele Arsenie Boca", i-am spus. "Uitati-l! Stia ca veniti!", mi-a spus. Si, intr-adevar, unchiul meu venea spre poarta. In ziua aceea am vorbit mult amandoi. Zicea ca-i multumit si linistit. "Am avut si eu incercari, dar au trecut. Sa ne rugam necontenit", zicea.
    Cand s-a sarbatorit centenarul liceului "Avram Iancu" de la Brad a venit si Parintele. Era imbracat cu o sutana alba. M-am dus si eu cu fiica mea, cu sotul meu, cu mama - ca sa ne binecuvanteze pe toti. A fost foarte fericit. La fel a fost si la biserica Draganescu cand am mers sa-l vad. Mai ca n-a chiuit pe schele ca m-a vazut iar.

    Izvorul de la capul mormantului
    - Au mai trecut cativa ani si intr-o zi, cand am fost din nou la el, sa il vad, Parintele mi-a marturisit ca-si simte sfarsitul aproape. Si s-a dus atunci la manastirea Prislop, din Hateg, atat de draga inimii lui, si si-a ales un loc, zicand: "Aici vreau eu sa-mi fie mormantul". Locul ales de Parintele e extraordinar, parca-i rupt dintr-un psalm. Dar maicutele i-au spus: "Parinte, e tare frumos locul, dar nu are apa si nu-i nicaieri prin preajma vreun izvor!". Si el le-a spus: " O sa vina si izvorul!" La scurt timp, a aparut in padure, la doi-trei metri de capul mormantului, un izvor! Si nu mult dupa ce a rasarit de niciunde izvorul acela - s-a sfarsit si el, Parintele nostru Arsenie...
    - Ati fost la inmormantare?
    - Nu, ca nu m-au anuntat! N-au anuntat pe nimeni din familie. Mai are o nepoata la Brad, dar ea n-a tinut legatura cu el, nu l-a cautat nicaieri pe unde a peregrinat Parintele. Asa ca n-a fost nimeni din familie. Parintii mei murisera si ramasesem numai eu: nepoata lui iubitoare care l-am cautat si l-am urmat peste tot. Doar crescusem cu el in casa. Iar el mi-a urmarit si mi-a ocrotit toata viata: unchiul Zianu, pe care l-am iubit asa de mult. Si pe care il urmez si azi, asa cum pot eu, la cei aproape 80 de ani pe care ii am, caci merg de cate 5-6 ori pe an la mormantul lui. Ce este acolo la manastirea Prislop nu am cuvinte destule sa va spun! Ploi de flori, oamenii care vin puhoaie si saruta crucea, lipesc fotografii si scrisori, haine... Imi spunea Maica Stareta, anul acesta, in iulie, cand am stat doua zile la manastire, ca vin foarte multi oameni cu carje, ajutati, si stau si se roaga si dupa asta isi lasa carjele acolo, se insanatosesc!
    - Spuneti-mi, doamna Daian, dvs. il simtiti pe Parintele Arsenie ca fiind sfant? Sfantul Ardealului, asa cum ii spun credinciosii?
    - Da, ii simt aproape tot timpul harul. Il simt seara si dimineata, atunci cand ma rog, si il simt ca ma ajuta in orice. Si pe deasupra, socot ca Parintele seamana cu Iisus. Ma uit in poze de multe ori si mi-l amintesc cand era la Sambata, imbracat in sutana neagra sau in sutana alba, cu brau de piele, inalt, slab, cu o privire patrunzatoare si neiertator fata de pacate. Nu suporta si nu era bland cu cei care aveau pacate.
    - Avea Parintele aura aceasta de sfintenie si cand era tanar?
    - Da. A avut mereu asa, ca o patina de sfant... Un sfant intelept si furtunos, care a visat si s-a chinuit printre noi si al carui suflet "s-a suit la Dumnezeu ca un suvoi de foc", cum spunea Parintele insusi. Un sfant a carui vreme nu s-a aratat inca...
    http://www.formula-as.ro/…/pe-urmele-parintelui-arsenie-boc…















  6. #276
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.447
    Noutăţi














    Învăţăturile duhovnicului Arsenie Boca pentru lupta cu diavolul: răbdarea este cea mai mare putere asupra răului în lumea aceasta
    Părintele Arsenie Boca Părintele Arsenie Boca, supranumit şi „Sfântul Ardealului”, a lăsat posterităţii o serie de învăţături, menite să îi ajute pe oameni, la care cu timpul au fost adăugate şi mărturiile despre personalitatea sa. Despre diavol, spune că umblă pe valurile acestei lumi şi că are peste 800 de corăbii sau hristoşi mincinoşi, ca să atragă lume. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Cele mai profunde lecţii de viaţă ale părintelui Arsenie Boca: „Hristo... Lupta cu diavolul este o temă pe care părintele Arsenie Boca a abordat-o în multe dintre lucrările sale. Iată câteva sfaturi de mare profunzime ale părintelui Arsenie Boca: „Calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca Om adevărat ca să ne dea nouă îndrăzneală. Ceea ce era odinioară corabia lui Noe, astăzi este Biserica lui Hristos Cel cu Crucea. Ea umblă pe valurile acestei lumi şi cheamă pe cei prigoniţi. Arca lui Noe avea uşile încuiate pe dinafară, Biserica, însă, le are deschise. Diavolul umblă pe valurile acestei lumi, are peste 800 de corăbii sau hristoşi mincinoşi, ca să atragă lumea. Cum ajunge cineva pradă înşelăciunii? Aici răspund celor ce se ţin mai presus de Biserică şi sfinţi.
    E destul să le aducem aminte de înşelăciunea în care au căzut jidovii, ucigătorii drepţilor, primii călători la iad cu Scriptura în mână. Nu după Scripturi au răstignit ei pe Dumnezeu? Scriptura e de vină? Mintea lor cea strâmbă care nu-i lasă să creadă şi nici să înţeleagă Scriptura! Mântuitorul a întemeiat numai o singură Biserică, nu 800… Unii s-au învrednicit încă de aici să petreacă nevăzut cu Sfinţii, să fie cercetaţi de Maica Domnului şi de puteri cereşti şi chiar pe Domnul să-L vadă. (Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediţie revizuită, Editura Agaton, Făgăraş, 2009, p. 21) Păcatul este înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău Părintele Arsenie Boca considera că de la rău vin toate lucrurile mărunte, grija şi teama pentru ziua de mâine ori cum ne descurcăm într-o anume problemă. O caracteristică a diavolului e că este cel mai mare pisălog pe capul omului, obsedând mintea chiar şi în vis cu „învăţăturile” lui. „Păcatul este înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău. De aceea, toate gândurile trebuie spuse înainte de a se întări şi de a birui mintea, căci de îndată ce sunt spuse, le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea. Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia. Înrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce întocmirea sufletească şi trupească a omului până la neputinţa de a se mai împotrivi sau chiar până la a nu vrea să se mai împotrivească. Lucrarea împotriva firii i se face omului „a doua fire” – firea fărădelegii sau legea păcatului (Romani 7, 7).
    Asta e totuna cu pierderea libertăţii voinţei. Totuşi, omul, slăbindu-i puterile, îşi dă seama că robeşte vrăjmaşului, căci de unde odată pruncii vaviloneşti erau micuţi şi îi lua în glumă, acum s-au făcut bărbaţi şi îi simte cum îi fură puterile, iar lui, din multa păcătuire, i s-a stins puterea voinţei de a se împotrivi. Când avea puterile întregi n-asculta povaţa, iar acum, când nu le mai are, le-ar întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toată vigoarea tinereţii o dă cui nu trebuie, iar bătrâneţea hârbuită umblă să o dea lui Dumnezeu” (Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 126) „Şi tot cel ce-i plin de iubire are în sine pe Dumnezeu, iar cel ce nutreşte ură are în sine pe diavolul“. (Arsenie Boca). „Iar dacă Dumnezeu este iubire, atunci ura este diavolul”. (Arsenie Boca) „Cine nu iubeşte certarea sau sfătuirea n-are minte. Pe vârful limbii călăreşte satana. Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă. Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o” (Arsenie Boca) Răbdarea este cea mai uriaşă putere asupra răului în lumea aceasta „Cei ce biruie lumea (I Ioan 5, 4) nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostaşii Împăratului, care prin răbdarea Crucii au biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânia morţii.
    Mântuirea e cununa acestei biruinţe. Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor (Apocalipsa 13, 10), putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume. Răbdarea răului sau umilinţa, în credinţa lui Dumnezeu, este cea mai uriaşă putere asupra răului în lumea aceasta” (Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 142-143). Diavolul, marele sforar al relelor „Păcatele împotriva noastră înşine duc la învârtoşarea inimii - o cunoaştem cu toţii, o cunosc şi eu - dar ele mai duc şi la întunecarea simţirii de Dumnezeu. Sunt cele şapte păcate de căpetenie sau păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia, pizma, mânia şi lenea. Între acestea şapte se află şi rădăcina relelor: lăcomia stomacului sau dumnezeul cel mâncăcios al trupului. Acesta trebuie ars cu postul şi scos afară! Căci de nu va fi ars şi scos afară iată să vedeţi cum creşte şi se întinde acest pom al diavolului, acest dumnezeu mincinos al trupului. Şi anume iată cum: lăcomia stomacului odrăsleşte dintr-o dată din rădăcină o puzderie de ramuri din care mai arătoase sunt trei: mânia, desfrânarea şi iubirea de avere. Trebuie să mai ştiţi un lucru şi anume că păcatele sau patimile au două feţe: una a omului şi alta a diavolului, sau două laturi: una văzută şi-a doua nevăzută. De acolo din umbră sunt conduse şi sporite toate patimile noastre. Diavolul, marele sforar al relelor, are slugi sau căpetenii pentru fiecare patimă.

    Aşa să înţelegeţi cum întotdeauna patimile le-au numit Sfinţii părinţi prin chiar dracii lor. Astfel: dracul lăcomiei de avere, dracul lăcomiei stomacului, dracul mâniei, dracul curviei şi ceilalţi. Le-au numit aşa pentru că aceste păcate sunt conduse din umbra de diavolul şi le-au numit după căpetenia care lucrează din umbră”. (Părintele Arsenie Boca - Despre lupta postului cu relele - Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 22.02.1942). Cine a fost Arsenie Boca Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910 din părinţi creştini ortodocşi, Iosif şi Creştina, în satul Vaţa de Sus din Ţara Zarandului, în partea de sud a Munţilor Apuseni, sat ce aparţine comunei Vaţa de Jos. A fost părinte ieromonah, teolog şi pictor de biserici, stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus şi apoi la Mănăstirea Prislop. Odată cu instaurarea regimului comunist în anul 1945, Arsenie Boca a intrat în atenţia Securităţii ca opozant al regimului. Până la sfârşitul anilor 1950, stareţul a trecut prin calvarul anchetelor şi al arestărilor. A fost închis la Securitatea din Braşov, apoi dus la Canal. A ajuns în închisoarile Jilava, Timişoara şi Oradea. După eliberarea din temniţele comuniste, Arsenie Boca nu şi-a mai putut relua activitatea de preot. A trecut la Domnul pe 28 noiembrie 1989, la Sinaia, unde avea un mic atelier, într-o casă unde câteva maici de la Prislop amenajaseră un aşezământ monahal.
    https://adevarul.ro/…/Invataturile-duhovnicului-…/index.html













  7. #277
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.447
    Amintiri despre Arsenie Boca
    Parintele Pantelimon, duhovnic si "stupar" la Ghighiu

    Sfantul Ardealului, evocat de ultimul sau ucenic: parintele Pantelimon de la Manastirea Ghighiu
    La manastirea Ghighiu, in buza Ploiestiului, isi traieste batranetile unul dintre ultimii ucenici ai Parintelui Arsenie Boca, cel numit cu atata dragoste si evlavie, "Sfantul Ardealului".
    Cu mult inainte sa-ti dea binete si sa-ti vorbeasca, parintele Pantelimon te intampina cu un zambet cat o latifundie de lumina, plutind spre tine printre stupii de-albine pe care ii pastoreste in clipele dintre rugaciuni. Chipul sau ascutit prin post aspru, pe care flutura o barba alba si rara, iradiaza un soi de inocenta copilareasca, in vreme ce ochii par ca tradeaza o taina care il bucura permanent. Taina si bucuria credintei traite deplin. La 83 de ani, viata sfintiei sale e un sir de incercari pe care le-a transformat in trepte spre mantuire. Asa l-a invatat duhovnicul sau dintai, parintele Arsenie Boca, a carui amintire o poarta nestinsa in suflet si despre care vorbeste greu. Smerit, batranul calugar de la Ghighiu se teme sa nu fie acuzat de trufie, facandu-si, Doamne fereste, reclama, pe renumele celui mai mare duhovnic al Transilvaniei.
    In anii '50, parintele Pantelimon a fost calugar la manastirea Brancoveanu, de la Sambata de Sus, din Fagaras. Pe urma, a suferit pentru credinta in temnitele comuniste mai multi ani. I s-a interzis sa reintre in manastire si abia in 1980 s-a adapostit la Ghighiu, unde a fost preotit si unde slujeste si azi. Interviul pe care il publicam a fost realizat in toamna anului 2007.

    "Un cuvant ca de foc"
    - Cum l-ati cunoscut pe Parintele Arsenie Boca?
    - Aveam vreo 18 ani cand am mers sa-l vad pe Parintele despre care se dusese vestea, la manastirea Sambata de Sus, din Fagaras. El era in mijlocul unei miscari de reinviere duhovniceasca grozava. Duminica de duminica se adunau puhoaie de oameni din toti muntii din jur, la Sambata, sa-l vada si sa-l asculte pe Parintele Arsenie. Avea un cuvant ca de foc si o putere foarte mare asupra oamenilor. Eram curios ce fel de om al lui Dumnezeu este acesta, de vorbeste atata lume despre el. Si am stat in multime cuminte, pana s-a terminat predica. Atunci, Parintele a venit printre oameni, ii privea scurt si le spunea ce trebuinte au si ce sa faca. La un moment dat, il vad ca se uita spre mine si-mi spune: "Copile, sa te duci sa faci armata si apoi sa ma cauti. Numai atunci vom vorbi despre calugarie". Am ramas intepenit. Eu nu venisem cu gandul sa ma calugaresc, ci doar sa-l vad, dar dupa ce l-am vazut, mi-a trecut prin minte fulgerator ca as vrea sa-i fiu alaturi in manastire.
    - Si ce-ati facut?
    - Am tacut, mirat ca mi-a cunoscut gandul, si la o vreme am plecat. N-am mai dat pe la manastire un an, doi, pana m-am dus in armata si acolo m-a cutremurat pentru prima data puterea lui Dumnezeu si mi s-a intarit convingerea ca trebuie sa ma calugaresc.
    - In ce fel vi s-a aratat puterea lui Dumnezeu? Ce s-a intamplat?
    - Eram pe un camp, adunati in front, cateva plutoane de soldati. Si un ofiter ne vorbea despre noile timpuri care se deschid si ca noi, astia de la tara, care avem gargauni in cap si credem in Dumnezeu, ar trebui sa punem mana pe carte, sa ne luminam si sa devenim de ajutor tarii. Ne spunea ca Dumnezeu nu exista si ca numai pregatirea profesionala si ravna ne pot salva. Altcineva nu-i sa ne ajute. Si deodata s-a scuturat cerul si a inceput sa ploua cu galeata si sa trasneasca. Trasnetele erau tot mai aproape de noi. Al treilea fulger a lovit niste brazi chiar in spatele nostru si a izbucnit valvataie mare. Atunci, toti am scapat armele din maini, am cazut in genunchi si ne-am facut cruce. Chiar si ofiterul cel indracit. Pe urma, s-a potolit ploaia si ne-am reluat pozitiile. Eu am zambit, iar ofiterul m-a vazut. "Ce razi, ma? Si de ce ti-ai facut cruce?" I-am raspuns: "Eu mi-am facut cruce ca sa ma apere Domnul. Dar dumneavoastra de ce v-ati inchinat, daca nu credeti in Dumnezeu?" A tacut suparat.
    - Dupa ce v-ati satisfacut stagiul militar, v-ati dus la Sambata?
    - Da. De data asta, eram hotarat sa ma calugaresc. Si Parintele Arsenie m-a intampinat ca si cum eram cunostinte vechi. Trecusera cativa ani... Am inceput sa muncesc pentru manastire, sa asist la slujbe si sa fac totul pentru a fi tuns in monahism.
    "Cand te privea, te paraliza"
    - Cum vi-l amintiti pe Parintele Arsenie din acea vreme?
    - Nu era voinic, ci subtire si inalt. Dar desi era destul de fragil, parea extrem de puternic. Avea o atitudine foarte darza, mandra, si se impunea unde aparea, fara nici un efort. Puterea lui era mai ales in ochi. Cand te privea, te paraliza. Avea o autoritate care venea din interior prin privire, ca o forta in fata careia nu-ti ramane decat sa te supui. Nu era nevoie sa faca vreun gest, caci iti spunea din ochi ce sa faci. Te facea sa plangi sau sa te bucuri, dupa cum iti era sufletul, usor sau greu de pacate.
    - Dar de unde ii venea aceasta putere? Era foarte tanar, avea in jur de 30 de ani pe-atunci. Cand a avut timp sa creasca duhovniceste atat de mult?
    - De la Dumnezeu, de unde altundeva? Avea o putere de rugaciune mare, iar Dumnezeu le da mult acelora care stiu sa se roage. Lui i-a dat darul acesta de a patrunde in sufletul fiecaruia si de a-i cunoaste pacatul. Si vazand lumea ca Parintele ii stie betesugurile si ii da si leacurile, fara sa apuce sa se marturiseasca, a crezut in el ca e omul lui Dumnezeu si l-a ascultat.
    - Magnetismul pe care il exercita asupra maselor era harul divin...
    - Pai, da... La rastimpuri, Dumnezeu trimite popoarelor oameni care sa le arate calea, oameni pe care ii intareste in duh si carora le da multe daruri. Un astfel de om a fost Parintele Arsenie. Eu am credinta ca Parintele Arsenie a avut aceasta forta duhovniceasca deosebita, prin care a facut si minuni, pentru ca ne apropiem de Marea Judecata, de a doua venire a lui Hristos. Cu cat e mai aproape Parusia, cu atat ne trimite Dumnezeu oameni mai puternici, ca sa salveze ce se poate salva, caci El nu vrea sa ne piarda.
    "Nu pot sa va mantuiesc, ci doar sa va trezesc"
    - Cum se purta Parintele Arsenie cu cei mai tineri?
    - L-am cunoscut destul de bine si pot sa va spun ca nu am vazut un om cu o putere mai mare asupra oamenilor si a lucrurilor. Supunea totul, nu prin vointa, ci prin credinta si prin exemplul personal. El lucra cot la cot cu noi si cauta sa ne invete pe cei incepatori cum sa ne comportam, cum sa muncim, cum sa ne rugam, sa facem cinste manastirii si sa ne imbunatatim duhovniceste.
    - Avea si momente cand glumea sau cand era afectuos?
    - Pe cat de aspru era la o prima privire, pe atat de bun era dupa ce-l cunosteai. La inceput ti se parea biciul lui Dumnezeu. Aspru la purtare, aspru cu sine, aspru cu pacatul. Dar daca ii urmai sfatul si te pocaiai, atunci il vedeai cat e de bun. Pe noi, calugarii mai tineri, ii placea sa ne invete diverse lucruri, de la literatura si pictura pana la munca la grajd. De multe ori glumea si radea cu noi si era foarte bland. Se inasprea doar in fata pacatului. Lucra cu noi si nu cerea nimanui sa faca mai mult decat putea. Ca manastirea era atunci o ruina. Peste 200 de ani a fost ruina. Si am lucrat mult s-o refacem. Nu te chema la munca, ci se apuca primul de treaba si toti il urmam. Erau multi studenti. Uneori, se batea cu zapada cu noi. Spunea ca e bine sa ne comportam cum ne e varsta, ca avem timp sa devenim seriosi si sa uitam de joc.
    - Va amintiti vreun sfat pe care-l dadea mai des?
    - Parintele a vazut ca lumea il iubea si se temea ca unii pot cadea in idolatrie. Si le spunea tuturor: "Voi veniti dupa cuvant de folos si apoi asteptati sa va mantuiesc, dar eu nu pot asta. Eu pot doar sa va trezesc din pacatele in care traiti. Pentru ca viata asta e scurta, iar cealalta e vesnica si n-as vrea sa plangeti la ziua Judecatii". De aceea, Parintele nu prea primea sa i se sarute mana. Totusi, unora le permitea. Si l-am intrebat de ce pe unii din oamenii care vin la el ii lasa sa-i sarute mana. Mi-a zis: "Acestia ma vad pentru ultima oara". Erau din cei care se opuneau comunismului si care apoi au murit in munti si in inchisori.
    - L-ati vazut vreodata nervos pe parintele Arsenie?
    - Nu. Avea o seninatate de mare rugator. Dar cand se supara, se incrunta putin, fara sa i se intunece chipul. Iar daca erai vinovat, te privea de simteai ca nu-i poti ascunde nimic.
    - Era vorba numai de autoritate sau si de dragoste?
    - Dragostea la el o simteai daca-l cunosteai, cum am spus. Era ca acei tarani care-si saruta fiii doar in somn. Cand greseai, nu te certa, nu ridica glasul, dar te privea intr-un anume fel. Cum si atunci cand meritai laudat, nu iti cauta in coarne, ci te privea si stiai ca meriti sa fii laudat.
    - L-ati vazut vreodata plangand?
    - Da. Plangea cand se ruga. L-am surprins odata la chilie, cu lacrimi pe obraji. Pe urma si in altar l-am vazut lacrimand, cand slujea. Plangea pentru pacatele oamenilor. Ii era necaz ca oamenii nu vor sa se indrepte si se duc astfel de la Fata lui Dumnezeu.
    - Parintele e considerat un sfant, mai ales de catre ardeleni. De ce exista in Ardeal un cult pentru parintele Arsenie?
    - Pentru faptele lui bune. El era exact dupa cuvantul lui Dumnezeu. A scos poporul din intuneric. L-a invatat cum sa traiasca dupa cuvantul Domnului. Poporul a simtit dragostea lui. Pentru ca a fost samanta buna, samanta semanata de Parintele rodeste si astazi.
    - Cum vorbea Parintele: direct sau in pilde?
    - Pacatele le spunea pe fata, de cele mai multe ori public, dar tainele le spunea in pilde. Avea obiceiul de a spune verde in fata pacatele unora, pentru a-i invata si pe altii. Dupa Liturghie, se adunau multi in curtea manastirii, parintele trecea si se oprea la fiecare.
    O femeie i-a spus: "Parinte, nu-mi merge bine deloc". Iar el: "Stiu, dar stii si tu de ce, aminteste-ti de cei pe care i-ai ucis" - caci femeia facuse avort. Alta data, un baiat si o fata au venit la el si i-au cerut binecuvantare sa se casatoreasca, iar parintele le-a spus sa nu se cunune, fiindca sunt frati si mult vor patimi daca fac pacatul acesta. Ei nu l-au crezut si s-au cununat, au facut trei copii, unul surdo-mut si doi indraciti.
    - V-ati spovedit la sfintia sa. Cum era ca duhovnic: dur sau ingaduitor?
    - Era mult rabdator. Nu spovedea pe oricine si nu dadea canoane. Caci stia ca poti sa faci formal canonul si sa fii tot cu gandul la pacat. Si ca, daca nu-ti da canon, dar tu te caiesti cu adevarat, vei fi mai ravnitor la rugaciune si te vei infrana mai bine de la pacat.
    - Nu erau si oameni care se indoiau de Parintele?
    - Ei, ba da. Mereu sunt si din acestia. Odata, un taran i-a injurat pe cei care se duceau la Parintele Arsenie si pe loc i s-a strambat gura. N-a mai putut s-o deschida, nici sa bea apa. L-au dus oamenii la manastire si Parintele s-a apropiat de caruta in care se gasea amaratul si l-a intrebat: "Ce ti-a facut, bade, Arsenie? Ia deschide gura si graieste!". Si pe loc omul a putut deschide gura sa vorbeasca, s-a aruncat in genunchi si a inceput sa planga si sa se caiasca pentru ce spusese.
    O minune a Parintelui Arsenie, dupa moarte
    - Cat ati stat langa Parintele Arsenie?
    - Destul de putin, cam un an, ca apoi l-au arestat. Mai tarziu ne-au arestat si pe noi, pe mine si pe inca cinci calugari, ca nu voiam sa plecam din manastire si eram considerati "agitatori mistici".
    - Stiti cum a fost arestat Parintele Arsenie?
    - Au venit intr-o zi cinci securisti si un procuror. Dar Parintele stia dinainte ca vor veni sa-l ridice, ca asta era darul sau. Si cand au ajuns acolo, i-a intampinat Parintele Arsenie: "Mai, stiu de ce ati venit, dar duceti-va acasa, ca daca vede lumea ca ma luati, o sa va alunge cu pietre. Vin singur maine dimineata la voi". Astia n-au mai zis nimic, au plecat cu privirile in pamant.
    - Le era frica de el?
    - Poate ca nu. Dar se temeau de revolta oamenilor, ca era mai la inceputul terorii, prin '48, cand inca nu se stia cum reactioneaza lumea si se auzea deja despre partizanii din munti. Iar Parintele era in legatura cu partizanii, pe care ii ajuta si-i spovedea. Poate si de partizani s-au temut securistii.
    - V-ati revazut mai tarziu cu Parintele Arsenie?
    - Da, mereu, pana la sfarsit. Dupa ce a iesit din inchisoare, Parintele a fost luat sub protectie de Patriarhul Justinian... Picta la Schitul Maicilor si acolo l-am revazut pentru prima oara dupa inchisoare. Si, vorbind odata cu sfintia sa, mi-a spus pe nepusa masa: "Sa te duci acasa, la Fagaras, si sa ma vorbesti de rau. Daca nu ma vorbesti de rau, la mine nu mai ai ce cauta!". Eu l-am intrebat ce sa spun. Si el: "Lasa, ca te taie pe tine capul". Adica, voia sa spuna ca de rau stim sa vorbim toti. N-am zis nimic, dar n-am facut asa.
    - Si ce-a spus data urmatoare cand v-ati vazut?
    - Picta, si cand am deschis usa mi-a zis: "Ti-am spus sa nu mai vii la mine daca nu ma vorbesti de rau". La care i-am raspuns: "Pai, daca te vorbeam de rau, Parinte, nu ma mai vedeai". "De ce?" "Imi spargeau capul oamenii". Si a ras.
    - De ce v-a pus la incercarea asta?
    - Cred ca din doua motive: sa vada ce simte poporul, daca il apara, daca ii spune ca e vorbit de rau... Si apoi, sa vada daca mai judec corect dupa inchisoare.
    - Ati trait vreo fapta minunata ca urmare a puterii duhovnicesti a Parintelui?
    - Sunt mai multe, dar nu le pot povesti, pentru ca lumea nu le-ar intelege. Mi-a zis o data: "Veniti la mine, va dau sfat, dar voi asteptati si minuni. Sa stiti ca mai mult o sa va ajut dupa ce voi pleca la Domnul, decat acum". Si a avut dreptate. Eu i-am simtit mereu ajutorul dupa ce a murit. Si am trait o minune, acum trei ani. M-am dus la parastasul care i se face Parintelui anual la manastirea Prislop. Nu mai fusesem, si am zis sa merg sa slujesc pana nu mor. A fost foarte frumos. Pe la ora patru dupa masa, am plecat indarat spre Bucuresti, cu cineva cu o masina. Numai eu si soferul. Dar tot drumul am simtit ca in masina mai era cineva langa noi, pe bancheta din spate. Si, va spun adevarat, masina n-a venit pe pamant pana aici, la Barcanesti.
    - Cum adica?
    - Plutea... Am ajuns in trei ore, desi la dus am mers opt ore. Pe drum am intalnit stopuri, accidente, dar nu ne-am oprit, pe toate le-am depasit, parca prin aer. Ma uitam la omul care conducea si ma intrebam de ce trece pe rosu, doarme? El nu spunea nimic, nu spuneam nici eu. Parca ne temeam sa vorbim. Cand am ajuns aproape de manastire, aici, masina a inceput sa se auda cum merge pe pamant. Si a zis soferul: "Masina noastra merge pe pamant". L-am intrebat: "Ce-ai simtit, omule?". Si el: "Am simtit pe cineva in spate si altceva nimic. Eu n-am condus pana aici, stiu ca masina a mers singura". Si-am auzit atunci o voce in spate: "Pana aici am venit cu voi". Cand m-am intors, nu era nimeni.

    - Ati mai povestit intamplarea aceasta cuiva?
    - Nu, ca oamenii de azi nu mai cred.
    - Ce invatatura mai de pret v-a ramas de la Parintele Arsenie?
    - Sa fim pregatiti de moarte, prin felul in care traim, ca sa dam bun raspuns la judecata de apoi. Si prin curajul marturisirii, sa spunem adevarul cu orice risc. L-am ascultat, drept pentru care am fost inchis.
    - Erati pregatit de moarte?
    - Da. Si acum sunt.
    Fotografii de Iulian Ignat
    http://www.formula-as.ro/…/amintiri-despre-arsenie-boca-9057











  8. #278
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.447
    Minunile făcute de părintele Arsenie Boca în închisoare:
    „Noaptea, când se ruga, uşile temniţei se deschideau“ 9 august 2015, 06:12 de Daniel Guţă
    Părintele Arsenie Boca, într-o fotografie făcută în perioada anchetei din anul 1947. Timp de un deceniu, între 1945 şi 1955, părintele Arsenie Boca, considerat în prezent una dintre marile personalităţi ale ortodoxiei, a trecut prin calvarul anchetelor şi al închisorilor comuniste. O serie de mărturii, ale unor foşti apropiaţi ai săi şi al celor care l-au întâlnit în detenţie, sunt păstrate până în prezent. În unele dintre ele, fostul călugăr este descris ca un personaj fabulos.
    Primii ani de la instaurarea regimului comunist în România l-au adus în atenţia Siguranţei naţionale pe călugărul Arsenie Boca, devenit un personaj popular în rândul credincioşilor încă de la începutul anilor 1940. În 1945, duhovnicul ajunge pentru prima dată în arest, la Râmnicu Vâlcea, fiind anchetat pentru presupuse legături cu membrii Mişcării Legionare.
    Anchetele şi perioadele de detenţie prin care a trecut Arsenie Boca au continuat în următorii ani, până spre sfârşitul anilor 1950, când călugărul, rămas încă în atenţia autorităţilor, a fost silit să renunţe a mai îmbrăca straiele preoţeşti. Despre anii petrecuţi în închisoare şi în regimentele de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră duhovnicul nu a vorbit public, fiindu-i şi interzis să o facă. Au relatat foştii săi apropiaţi şi cei care l-au întâlnit, iar unii dintre ei nu s-au sfiit să-l prezinte pe părinte ca fiind un personaj înzestrat cu puteri miraculoase, un „sfânt al închisorilor”, potrivit relatărilor acestora.
    Călugărul crea în jurul lui o stare de euforie
    O povestire despre perioada petrecută de Arsenie Boca în arestul din Braşov, în 1948, a fost relatată de Victor Roşca, în cartea „Moara lui Kalusek. Începutul represiunii comuniste”, volum apărut Editura Curtea Veche (Bucureşti, 2007).
    „Preotul arhimandrit Arsenie Boca, stareţul Mănăstirii Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus fusese arestat cu o lună sau două înaintea noastră. Urma lui o întâlnisem în pivniţa Siguranţei din Făgăraş, unde, pe un perete al beciului, scrijelise câteva cuvinte de îmbărbătare. Aici, la Braşov, drumul lui s-a încrucişat din nou pentru scurt timp cu drumul nostru. Părintele Arsenie nu părea tulburat de condiţia lui de deţinut. Obişnuit cu privaţiunile monahale afară, mortificându-şi el însuşi trupul, regimul din beciul Siguranţei îl suporta ca o prelungire a vieţii sale de ascet”, relata autorul.
    Victor Roşca susţinea că prezenţa călugărului în celulă le dădea celorlalţi arestaţi o stare euforică. După ce a fost dată stingerea, Arsenie Boca a fost luat din mijlocul deţinuţilor şi dus la anchetă. „S-a deschis uşa celulei noastre. Cineva a intrat tiptil şi s-a îndreptat spre priciul nostru. S-a oprit în dreptul părintelui Arsenie şi cu o mână l-a tras de picior, iar cu cealaltă i-a făcut semn să tacă. Părintele s-a sculat în linişte, s-a încălţat şi a dispărut între zidurile «morii». Spre ziuă, părintele Arsenie a fost readus în celulă. Am distins apoi clar mersul târâş, al unui schilodit între paşii îndesaţi ai gardienilor, care-l cărau de subţiori”, scria autorul.
    Schingiut la început, a devenit prizonierul preferat
    Victor Roşca susţine că securiştii l-au chinuit pe duhovnic, în timp ce acesta se ruga pentru ei. „Atunci, toţi demonii lui Kalusek se năpusteau asupra lui; fiecare vroia să dea măcar un pumn unui «sfânt», ca să-şi arate fidelitatea faţă de doctrina Partidului. Dar, spre deosebire de ceilalţi deţinuţi, ce urlau în timpul torturii, părintele se ruga pentru bătăuşi. Şi, prin sfinţenia sa, a reuşit să-i îmblânzească. De atunci, Kalusek, şeful Siguranţei Regiunii Braşov, cel mai înrăit torţionar, i-a permis să primească mâncarea de la femeile ce vin zilnic la poartă. Pentru că el n-a fost uitat de credincioşi nici chiar aici”, susţinea autorul cărţii „Moara lui Kalusek“.
    Treptat, în arestul Siguranţei din Braşov, preotul fusese cel care îşi îmblânzise torţionarii. „După o lună de anchete, părintele Arsenie devenise prizonierul preferat, în nopţile albe, ale inspectorilor Ionescu şi Tomescu. Ziua era lăsat în aşteptare ca toţi ceilalţi deţinuţi, dar noaptea, după plecarea funcţionarilor, era dus sus, în biroul lor. În timpul interogatoriului, la întrebările puse răspundea cu digresiuni interesante, ce stârneau curiozitatea celor doi bătăuşi cu pretenţii de intelectuali”, afirma Victor Roşca.
    Călugărul care împărţea mîncarea arestaţilor
    O altă mărturie despre perioada petrecută în detenţie de părintele Arsenie Boca este prezentată de Luca Călvărăsan, în volumul „Istoria în lacrimi. Episodul Târgşor şi altele” apărut la Editura Bucura (Sibiu, 1998). Scena relatată se petrecea în arestul Siguranţei din Braşov, iar autorul povestea despre cum duhovnicul Arsenie Boca împărţea hrana primită de la vizitatori celorlalţi deţinuţi.
    „Am fost dat în primire unui gardian îmbrăcat tot în vechea uniformă a vechilor poliţişti. - Vezi că ţi se va aduce ceva de mâncare, vine călugărul Arsenie Boca, cel de la Sâmbăta, e şi el aici, are voie să stea pe terasă, dar aici nu mai face minuni! Nu ştiu ce interpretare să dau vorbelor spuse de gardian. Într-adevăr nu peste mult timp, apare părintele Arsenie îmbrăcat în ţinuta de călugăr şi îmi aşează pe suportul ferestrei un castron emailat luat dintr-un sufertaş în care îmi pune dintr-un vas mai mare câteva linguri de ciorbă de fasole verde. Îmi lasă şi câteva bucăţi mici de mămăligă şi o lingură de lemn. Mi-a zis: «Ia fiule şi mănâncă! Voi veni să iau castronul şi lingura!». Mâncarea servită de părintele Arsenie părea binecuvântată, mi se părea ca o cină de taină. Era gustoasă şi extrem de puţină. Am aflat mai târziu că femei credincioase din Schei, împreună cu altele din Braşov, veneau la poartă şi aduceau această mâncare pe care părintele Arsenie o împărţea prin rotaţie, când unor arestaţi, când altora, după cum i se permitea, întrucât arestaţii trăiau numai din aceasta şi raţia de pâine, un sfert de kilogram”, relata autorul.
    A dispărut din celulă
    Fostul deţinut politic Dan Lucinescu a prezentat un episod ieşit din comun din perioada petrecută în închisoare de Arsenie Boca, în care a afirmat că preotul dispăruse de sub ochii anchetatorilor săi. Dan Lucinescu, autor al volumului „Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre”, apărut în 2009, a povestit despre o vizită pe care un ofiţer de la Securitate i-a făcut-o preotului în închisoare. Momentul surprins de Dan Lucinescu îl înfăţişează pe Arsenie Boca rugându-se în celula sa, îngenunchiat pe lespedea de beton. Rugăciunii îi urmase intrarea securistului în încăpere, însoţit de gardianul închisorii.
    „Când deschiseră uşa celulei, imediat după vizionarea prin vizetă, văzură cu stupoare şi groază ca aceasta era complet goală. Cu cât priveau mai mult celula goală, cu atât întreaga lor fiinţă se tulbură. Ochii celor doi se măreau în orbite, în timp ce sângele adunat în capul lor le transforma figura într-un cuptor în flăcări, aproape de a ţâşni prin piele. Atât ofiţerul, cât şi gardianul îşi scuturau întregul corp, să se poată trezi din cel mai mare coşmar trăit de ei vreodată. Cu cât se uitau mai atent în celulă, cu atât aceasta apărea complet goală. Deja prin minţile celor doi se depanau scenariile cele mai sumbre, de arestare şi de anchetă prin tortură, pentru dezvăluirea întregii operaţii de facilitare a evadării unui deţinut, aflat în timpul anchetei. Nevenindu-le să creadă acea realitate, amândoi se proptiră în uşă pentru a o închide cu cheia, după care, plini de emoţie, cu mâinile tremurând, au dat la o parte capacul vizetei, uitându-se fiecare pe rând, din ce în ce mai derutaţi, având fiecare din ei senzaţia că şi-au pierdut minţile. Revenindu-şi treptat din acel şoc groaznic, au început să se uite pe rând, prin vizeta, nevenindu-le să creadă că deţinutul lor, părintele Arsenie Boca, stătea nemişcat în genunchi, lipit de măsuţa pe care era aprinsă lumânarea şi având alături Sfânta Evanghelie”, a relatat autorul volumului „Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre”.
    Uşile temniţei se deschideau la miezul nopţii
    O întâmplare ciudată, petrecută în arestul Siguranţei Braşov, a fost povestită de Dumitru Baglazan, în cartea „Sfântul părinte Arsenie Boca”. Scena se petrecea, de asemenea, în arestul Siguranţei Braşov. Bărbatul relata că a avut un unchi care lucra la Securitate în anul 1948, iar într-o seară în care l-a însoţit pe acesta la serviciul său, a fost martorul unor fenomene paranormale. „În fiecare noapte la ora 12.00 se deschideau uşile închisorii. Celula era un loc împrejmuit, într-o sală uriaşă ca o hală. Iar în mijlocul acestei hale, stătea la o masă, permanent, un subofiţer de pază, care-l supraveghea fără încetare. L-au scos, l-au bătut şi l-au făcut în fel şi chip să le spună cum face, căci ei credeau că are iarba fiarelor, cu care umblă aricii în bot, iar el cum a stat tot timpul în pădure la Sâmbăta, a făcut rost de iarba aceea şi o pune pe lacăt. Dar el cum să puie iarbă pe lacăt dacă stătea tot timpul în genunchi în fundul celulei şi erau şi două rânduri de uşi? Într-o noapte, au băgat două iscoade securiste la el în celulă ca să-l vadă cum face. Părintele, însă, nu a avut treabă cu ei. Ei îl tot întrebau, se tot luau de el, iar el în celulă tot sta în genunchi şi se tot ruga. Noaptea, la ora 12.00, când s-au deschis lacătele, pe securişti parcă i-ar fi lovit fulgerul lui Dumnezeu, i-a răzbit frica şi au fugit de acolo. Şi, de la o vreme, nimeni nu mai voia să facă de pază, pentru că le era frică”, afirma bărbatul, citat în volumul „Sfântul părinte Arsenie Boca”.
    Cum a ajuns la înmormântarea mamei sale
    O altă povestire relatată de unii dintre cei care susţin că i-au fost apropiaţi duhovnicului vorbeşte despre faptul că acesta ar fi fost prezent la înmormântarea mamei sale, din iarna anului 1951, într-un mod miraculos. „Când era la canal, părintele muncea din greu şi îşi depăşea întotdeauna norma şi era foarte apreciat de cei care îl păzeau. Odată a terminat mult mai devreme norma şi a zis celui ce-l păzea: «Îmi dai voie să mă odihnesc puţin?». Acela l-a lăsat să se odihnească. A văzut apoi că trece o oră, trec două şi au intrat în panică cei cel păzeau pe Părintele. L-au căutat şi nu l-au găsit nicăieri, le era frică de faptul că, fiind pedepsiţi pentru neatenţie, o să intre în locul lui. La un moment dat, Părintele a apărut şi i-a zis paznicului: «Ti-am cerut voie să mă odihnesc, mi-ai dat voie, de ce m-ai mai căutat?». Dar l-au chestionat paznicii mai în amănunt şi până la urmă părintele a spus că a fost la înmormântarea mamei sale! S-au interesat şi într-adevăr la orele acelea părintele fusese la înmormântare!”, susţin autorii volumului „Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca”.

    [COLOR=rgba(0, 0, 0, 0.15)][/COLOR]


    [COLOR=rgba(0, 0, 0, 0.15)][/COLOR]


    ADEVARUL.RO



    Minunile făcute de părintele Arsenie Boca în închisoare: „Noaptea, când se ruga, uşile temniţei se deschideau“
    Timp de un deceniu, între 1945 şi 1955, părintele Arsenie Boca, considerat în prezent una dintre marile personalităţi ale ortodoxiei, a trecut prin calvarul anchetelor şi al închisorilor comuniste. O serie de mărturii, ale unor foşti apropiaţi ai săi şi al celor care l-au întâlnit în...











  9. #279
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.447

Pagina 28 din 28 PrimulPrimul 12345678910111213141516171819202122232425262728

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •