Ultima modificare făcută de latan.elena; 19.02.2019 la 17:48.
Enigma Coloanei Infinitului – un scurtmetraj de Daniel Roxin
O țară de o frumusețe rară, cu tradiții pierdute în negura timpului, România este încărcată de taine. Oare câte dintre secretele acestor pământuri i se revelaseră și lui Brâncuși?
Răspunzându-i Creatorului, care l-a făcut pe om din țărână, Constantin Brâncuși a muncit din răsputeri pentru a descoperi esența lucrurilor, suflul de viață ascuns în pântecele materiei.Căutările lui l-au dus, în mod implacabil, către tradițiile românilor, către simbolurile milenare păstrate de un popor cu rădăcinile în Munții Carpați.Puțini știu că semnificațiile Coloanei Infinitului ar trebui căutate cu mult timp înainte de geto-daci…E uimitor să descoperim că tradiția precreștină a stâlpului funerar care a inspirat Coloana Infinitului, încă se păstrează vie în Transilvania, după mii de ani. Forța tradiției face ca astăzi, să descoperim în cimitirul creștin ortodox al satului Loman din județul Alba, peste 50 de stâlpi funerari cu origini precreștine. Ceea ce surpinde cel mai mult este faptul că există morminte fără cruci, doar cu stâlpi funerari, și că familiile de aici păstrează și acum această tradiție de înmormântare.Printre stâlpii funerari pe care i-am cercetat în cimitirul din satul Loman am descoperit cu uimire unul aproape identic cu opera lui Brâncuși. Să se fi inspirat marele sculptor și de aici, după cum spun oamenii locului?Înălțându-se spre cer, ca o scară pentru sufletul plecat din această lume, stâlpul funerar, transformat de Brâncuși în Coloană a Infinitului, ne vorbește despre veșnicia sufletului, cea în care au crezut și geto-dacii!Vizionare cu folos!
Daniel Roxin
SURSA: http://www.cunoastelumea.ro/enigma-coloanei-infinitului-un-scurtmetraj-de-daniel-roxin
I-aţi văzut „Coloana infinitului”, „Poarta sărutului”, „Pasărea măiastră”. Dar ştiaţi că Brâncuşi (născut pe 19 februarie 1876) era şi un foarte bun povestitor? Conversaţiile sale cu ucenicii şi cu prietenii surprind teme variate: de la arta lui Michelangelo şi satul românesc, la vinul de Drăgăşani, femei şi biserică.
https://www.ziarulmetropolis.ro/viata-lui-brancusi-de-la-sp…
ZIARULMETROPOLIS.RO
Viața lui Constantin Brâncuşi: de la spălător de vase la Paris, la Coloana Infinitului | Ziarul Metropolis
Constantin Brancusi - sculptorul. Dar ce parere aveti despre Brancusi-povestitorul?
"Eu nu creez Păsări - ci zboruri", Constantin Brâncuși.
http://www.tvrplus.ro/editie-blestemul-lui-brancusi-90238
„«Poarta eroilor» sau «Poarta sărutului» sau poarta tuturor lucrurilor şi fiinţelor lumii este solitară ca un sfinx pe care fiinţe inefabile au scrijelat hieroglifa lor secretă.
Motive vechi, semne ale unui străvechi alfabet românesc împodobesc lada de zestre a unui tânăr care intră prin această piatră de orizont.
Sferele care echilibrează piatra în dreapta şi stânga, sfere tăiate şi aşezate faţă în faţă ca două faciesuri, ca două haotice organe care se caută pentru a fi unul singur, ca două jumătăţi de perfecţiune care nu poate exista niciodată, sau ca nostalgia unei dogme divine cu neputinţă de realizat.”
Nichita Stanescu
Liftul lui Brâncuși
de Cristina Chirvasie
Uneori mă gândesc dacă cineva, cândva, va putea descoperi un ceva cu care să poți filma visele. Nu mi se pare imposibil. Probabil că văzându-le, treji fiind, ne-am putea cunoaște, mai lesne, sinele. Așa, marea majoritate dintre aceia pe care îi interesează lăuntrul lor (vai, tot mai puțini în ultima vreme), se pot doar… bănui, chiar dacă instrumentarul introspecției e unul simplu și mereu la îndemână. Și fac ce fac și iar ajung la mirabila bucurie pe care o punem la zidul uitării, căci de aflat sigur am aflat-o măcar pentru o scurtă perioadă, în copilărie. Bucuria aceea primordială pe care copiii o posedă involuntar și în care mișună germenii artei. Arta care te face să fii tu, arta primitivă, arta voioasă care deșteaptă mirările și ostoiește chemările. Arta aceea care poate salva lumea, cum spunea omul-catedrală, maestrul Brâncuși. Căci ce este altceva arta decât putința (care include și știința) de a face jucării pentru oameni mari?
Se spune că, atâta vreme cât se raportează la ceilalți, în fiecare om zace un sâmbure teatral (la unii, e drept, rod al unei împreunări histrionice). Raportarea aceasta este o provocare la care răspundem voit sau nevoit într-o manieră pur teatrală. Teatrală nu în sensul de artificială sau nesinceră, ci de spectaculară. Or, spectacularul înseamnă, în primul rând, gest. Iar gestul este esența artei. Gestul acesta ar trebui să rodească din bucurie. Din bucuria care trăiește în sinele tău și care spune lumii cine ești, ce ai de dat și ce aștepți să primești. Pe bucurie nu poți pune mâna, așa cum nu poți mângâia un gând, dar ea ține de realitate. De realitatea ta și de ideea din spatele ei. Bucuria aceasta este rețeta înmulțirii talanților cu care venim, fiecare dintre noi, de la vlădică la opincă. În fața acestei bucurii ar trebui să fim egali, așa cum suntem în fața vieții și a morții.
Suntem în Anul Brâncuși. Pe mulți dacă îi scuturi îți vor spune că suntem în anul Maimuței. Sau, ce mare lucru a făcut Brâncuși ăsta atâta vreme cât pot să trăiesc și fără el? Așa cum pot să trăiesc foarte bine și fără Eminescu și fără Enescu. Aceia care răspund așa (și nu puțini) nu știu nici cine a inventat internetul… fără de care nu pot trăi. Nu vreau să le răspund. În fața unora dintre ei mai stau pentru o vreme profesori de la care ar putea afla, dacă ar face minimul gest al ascultării.
Suntem așadar în Anul Brâncuși. Probabil că nu și-ar fi dorit să-i fie omagiată personalitatea, ci doar sărbătorită opera. Sărbătorită în sensul de a ne bucura de ea. Din fericire, Brâncuși a fost darnic cu posteritatea, lăsând nu numai o operă unică, ci și un belșug de cuvinte care alcătuiesc crezul lui artistic și uman. Cred însă că a spus totul despre el într-o simplă frază: „Aș vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri și în grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre și monumente născute din pământ, nimeni să nu știe ce sunt și cine le-a făcut – dar toată lumea să simtă necesitatea și prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii”.
Am aflat deunăzi că ICR Madrid pregătește un eveniment inedit (care la data apariției acestor rânduri se va fi petrecut deja). Mi-a atras atenția titlul: Brâncuși (se) filmează. În 1957, ultimul său an de viață, maestrul a donat statului francez peste 560 de fotograme și mai mult de 1000 de fotografii care astăzi se află în visteria vestitului Centre Georges Pompidou din Paris. O sumă de fotografii în alb și negru surprinzătoare (unele dintre ele “bunice” de selfie), zeci de imagini mute filmate de el… cu el, în anii ’20, iar altele realizate de celebrul fotograf, regizor și plastician american, Man Ray, care i-a fost prieten și care i-a dăruit o cameră de filmat cu care a putut să intre pe tărâmul imposibil până atunci al artei în mișcare. Și aparatul de fotografiat și camera de filmat l-au fascinat ca pe un copil care găsește o comoară-n pod.
Mi-am amintit de cele 59 de minute pe care le-am văzut mai demult pe Youtube, toate adunate într-un calup filmic sub titlul Brancusi filmed. O asemenea arhivă de bruturi (cum li se spune în televiziune) are o valoare documentară colosală nu numai pentru că îl putem vedea pe artist la lucru, în atelierul său din Paris sau îi putem vedea înregistrările făcute în timpul instalării ansamblului monumental de la Târgu Jiu, ci mai cu seamă pentru că știm că, în marea majoritate a imaginilor, omul din spatele camerei era chiar el. Un om care se bucura că poate cuprinde și astfel realitatea în căutarea lui de a ajunge la esența lucrurilor. Se întâlnise până atunci cu lemnul, cu bronzul și cu piatra. Acum se intersecta cu minunea în mișcare. Cred că această înlănțuire de imagini este cel mai bun film mut pe care l-am văzut vreodată și asta pentru că rezonează la modul ideal cu creatorul său. Motivul pentru care fotografia sau filma nu a fost unul care să țină strict de nevoia de a se arăta lumii pe sine, ci mai degrabă de a-și documenta opera cu ajutorul ochiul obiectiv al camerei de filmat, cu alte cuvinte de-a urmări stadiile de creație ale unei lucrări, dându-și răgaz să o gândească și din perspectiva mesajului vizual obiectiv pe care îl transmite.
Zeiss Ikon Kinamo, tipul de cameră cu care a filmat Brâncuși
Dacă vrei să vezi foarte departe, trebuie să încerci să urci foarte sus, spunea Brâncuși, adept fervent al simplității în artă și în viață. Dacă vrei să exiști trebuie să fii dispus să urci pe culmile acelea de unde vei putea vedea departe. Din fericire, avem un lift pentru a urca mai rapid. Liftul acesta este bucuria pe care o veți regăsi în filmul cu Brâncuși, în regia lui… Constantin Brâncuși.
Ultima modificare făcută de latan.elena; 16.03.2019 la 19:37.
„Ţine, Leano, curu' zvelt!”. Ironia usturătoare pe fondul căreia Maria Tănase a plecat cu inima frântă de lângă Constantin Brâncuși, deși l-a iubit veșnic
La vârsta de doar 25 de ani, Maria Tănase s-a îndrăgostit nebunește de Constantin Brâncuși, cu 37 de ani mai în vârstă decât ea. Tânăra „Pasăre măiastră” a lăsat baltă un recital, alegând să petreacă două zile și două nopți în atelierul marelui sculptor, fără să aibă habar atunci că el avea să îi frângă inima cu insulte usturătoare.
Pentru Constantin Brâncuși, Maria Tănase avea să fie doar una dintre „femeile-perle” care l-au iubit, de-a lungul timpului, după cum a precizat Petre Pandrea, într-o carte dedicată sculptorului – „Brâncuşi. Amintiri şi exegeze", publicată în 1961.
De altfel, Brâncuși nu a făcut nicio sculptură având-o ca muză pe Maria Tănase, așa cum s-a întâmplat în cazul altor povești de dragoste trăite de el. De exemplu, pentru pictorița Margit Pogany, Brâncuși a sculptat, în mai multe versiuni, celebra sa operă „Domnişoara Pogany", pentru americanca de origine irlandeză Eileen Lane, el a făcut lucrarea „Eileen Lane", iar pentru miliardara americană Peggy Guggenheim, pe care a iubit-o vreme de două decenii, el a sculptat opera „Pasărea în văzduh”.
Însă, beatitudinea pe care o sugerează această declarație nu a durat veșnic. Foarte curând, Constantin Brâncuși a început să fie nemulțumit de Maria Tănase, impunându-i un mod diferit de a cânta. El voia să o vadă pe marile scene ale lumii, în spectacole grandioase de operă, depășind nivelul unei simple interprete de restaurant.
Ironia usturătoare cu ecou, pe fondul căreia relația lor s-a încheiat
În anul 1939, intensitatea iubirii lui Constantin Brâncuși pentru Maria Tănase era pe o pantă descendentă.
Maria Tănase, în prezența lui Constantin Brâncuși, i-a cântat preşedintelui american de la acea vreme, Franklin Roosevelt, la Expoziţie Internaţională din New York. Marele sculptor a fost nemulțumit de melodia cu care s-a prezentat artista – „Ţine, Leano, cu Roosevelt!", un cântec de petrecere și nu unul autentic românesc.
În țară, a apărut imediat ironia că Maria Tănase îi cântase preşedintelui american melodia „Ţine, Leano, curu' zvelt!”.
În acelaşi an, Maria Tănase a pus punct relaţiei ei cu Constantin Brâncuşi, deși a continuat să îl iubească pentru tot restul vieții. Sculptorul ajunsese să o considere pe Maria Tănase o „bocitoare”, nu „o cântăreață”, „o plângătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi de trântori”.
„Nu-i o cântăreață, bă, ci o bocitoare! Locul ei predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospețe. Să încerce să cânte la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din București”, se confesa Brâncuși cunoscuților.
Constantin Brâncuși a oferit și o explicație legată de relației lui cu Maria Tănase. „A venit la momentul oportun (iubirea, n.r.) şi a durat exact cât trebuia, până când ne-am plictisit unul de celălalt", a spus marele sculptor.
„Un artist nu trebuie să se însoare, fiindcă poate fi masacrat de femeia lui, care se lăbărțează, încearcă să-l subjuge și să-l transforme în eroul papucului. Bărbatul pleacă în bătălii, moare ca ostaș, se ia de piept cu viața. Femeia lui trebuie să aștepte, ca Penelopa, întoarcerea lui Ulysse”, le-a mai spus Brâncuși unor cunoscuți.
Nu că ar avea vreo legătură cu felul în care s-au desfășurat lucrurile, dar cu puțin timp înainte de a-și începe povestea de dragoste cu Brâncuși, Maria Tănase a auzit blestemul de dragoste „Cine iubește și lasă”, cules în anul 1929 de Harry Brauner, etnomuzicolog român, de la lelea Hirea, o văduvă din satul Drăguș (județul Brașov). Artista l-a înregistrat în 1937, la casa de discuri Columbia.
Influența lui Brâncuși asupra Mariei Tănase și gestul incredibil făcut de artistă după moartea lui
La ceva timp după despărțirea de Constantin Brâncuși, în anul 1944, Maria Tănase s-a hotărât să cânte operetă, renunţând la spectacolele organizate în restaurantele din Bucureşti – așa cum își dorea sculptorul.
Însă, succesul s-a lăsat așteptat. Recitalurile Mariei Tănase nu s-au ridicat la aşteptările publicului, așa că artista a renunţat la ideea de a cânta muzică cultă.
Pe 16 martie 1957, Constantin Brâncuși a murit, la Paris, la vârsta de 81 de ani.
Deși se căsătorise, în decembrie 1950, cu juristul Clery Sachelarie (Clearch Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie), Maria Tănase l-a plâns „cu lacrimi fierbinți și în bocete adevărate”.
Ea a fost atât de marcată de moartea sculptorului, încât a luat hotărârea să se stabilească în Târgu Jiu.
Ea intenționa să înființeze o școală de muzică, pentru noi generații de interprete de muzică populară, la Târgu Joi, acolo unde Constantin Brâncuşi ridicase Poarta Sărutului. Acest vis a rămas nerealizat. Artista a fost diagnosticată cu cancer pulmonar, în primăvara anului 1963.
Pasărea măiastră a fost răpusă de boala nemiloasă pe 22 iunie 1963. Avea doar 49 de ani, aproape dublul vârstei la care și-a întâlnit marea iubire.
Solista nu şi-a putut îndeplini acest vis, pentru că, în primăvara anului 1963, este diagnosticată cu cancer pulmonar. Boala a avansat rapid, iar la 22 iunie 1963, Maria Tănase se stinge din viaţă, la Spitalul Fundeni din Bucureşti.
Sursa:https://a1.ro/premium/ironia-pe-fond...bYFbZtS9kRV2OY
Ultima modificare făcută de latan.elena; 17.03.2019 la 18:31.
Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje