Rezultate 1 la 5 din 5

Subiect: Evagrie ponticul

  1. #1

  2. #2

  3. #3
    Senior Member
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    61.950
    Capitolul precedent
    Urmatorul capitol »


    Evagrie, de origine din Pont, a fost ucenic al Sfântului Vasile cel Mare, care l-a făcut ceteţ, şi alSfântului Grigore de Nazianz, care l-a sfinţit întru diacon. La anul 379 pare să fi venit cu Sfântul Grigore de Nazianz la Constantinopol, unde a rămas câtăva vreme şi după plecarea aceluia, pe lângă patriarhul Nectarie. Bun cuvântător şi temeinic instruit în ale teologiei, ţinea predici foarte apreciate în legătură cu controversele dogmatice ale vremii. Diferite motive l-au îndemnat totuşi să plece de la Constantinopol la Ierusalim, iar după o scurtă şedere acolo, la anul 382 se duse în Egipt, închinându-se vieţii de pustnic, în care a avut ca îndrumător pe Macarie cel Mare.
    Scaunul episcopal, oferit lui de Teofil al Alexandriei, l-a respins în chip statornic. Moare la anul 399.2(O. Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, vol. III, ed. a II-a, Freiburg im Breisgau, Herder, 1923, p. 93 ş. u.)
    Citind cu multă râvnă pe Origen, a împrumutat de la acesta teoria preexistenţei sufletelor şi a restabilirii finale a tuturor (apocatastaza). De aceea Sinodul al V-lea ecumenic l-a condamnat ca origenist. Acest fapt a avut ca urmare că textul grec (original) al scrierilor sale nu s-a mai păstrat, afară de unele extrase, puse şi acelea de cele mai multe ori sub alte nume, mai ales sub al lui Nil Ascetul. Operele lui întregi s-au păstrat numai în traduceri siriace şi armene, adică la creştini monofiziţi.3(Iată scrierile lui Evagrie după Viller-Rahner, op. cit., pp. 97–98:
    a) Antirrheticus, editată de W. Frankenberg, Evagrius Ponticus (în „Nachrichten von der Gesellschaft der Wissenschaften in Gottingen“, Phil.-hist. Klasse, n. Folge XIII, 2, Berlin, 1912), pp. 472–545 (în siriacă şi retraducere în greacă);
    b) Monachicon în două părţi:
    1. Capita practica (100 de capete), P. G. 40,1220C–1236A, 1236A–1244B, 1244B–1252C, 1252A–1276B (De octo vitiosis cogitationibus). Cum trebuie aşezate capetele se poate vedea în W. Frankenberg, op. cit., p. 4.
    2. Gnosticus (50 de capete), ed. W. Frankenberg, pp. 546–553 (în siriacă şi retraducere în greacă).
    c) Capitula prognostica (600 de probleme gnostice; 6 Centurii), ed. W. Frankenberg, op. cit., pp. 49–471.
    Sub numele lui Evagrie s-au păstrat, în greacă şi în traducere latină, afară de Capetele practice:
    d) Rerum monachalium rationes (P. G. 40, 1251D–1264C). E Schiţă monahicească din Filocalie;
    e) Sententić per alphabetum dispositć (P. G. 40, 1268C–1269D);
    f) două scrieri mici (Sententić), dintre care una adresată „fraţilor care locuiesc în chinovii“ (Ad eos qui în cœnobiis et xenodochiis habitant fratres) şi a doua „către fecioare“ (Sententić ad virgines), ed. H. Gressman; Texte und Untersuchungen, 39, 4 Leipzig, 1913, pp. 146–165; o traducere latină în P. G. 40, 1277C–1286A. Precuvântarea la acestea o formează epistolele 19 şi 20, ed. W. Frankenberg, op. cit., p. 579. În parte, sub numele lui Nil Sinaitul, s-au păstrat de la el;
    g) De diversis malignis cogitationibus (P. G. 79, 1200D–1233A). În Filocalie e dată sub numele lui Evagrie, cu titlul Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor (urmează după Schiţă monahicească) şi se încheie cu νοϋν άστεροειδή όψει έν προσευχή (corespunde cu P. G. 40, 1228C); ce urmează este un adaos care, după J. Muyldermans (Ŕ travers la tradition manuscrite d’Évagre le Pontique, Bibliothčque du Mus, Löwen, 1932), nu ar fi al lui Evagrie, lucru care nu pare adevărat;
    h) Tractatus ad Eulogium monachum, sub numele lui Nil (P. G. 79, 1093C–1140A);
    i) De oratione, sub numele lui Nil (P. G. 79, 1165A–1200C; traducere în franceză şi comentarii de J. Hausherr, în „Revue d’Ascétique et de Mystique“, 1934, pp. 34–93,113–170);
    j) Capita parćnetica (P. G. 79, 1249C–1264A).
    În siriacă s-au mai păstrat: Epistole, ed. W. Frankenberg, pp. 554–635 (în siriacă şi retraducere greacă). Între ele este un protreptic (554–557), un parenetic (558–563), o scrisoare lungă către Melania (613–619), o epistolă (621–635) care e păstrată şi în greceşte ca Epistola VIII a Sfântului Vasile (P. G. 32, 245C–268B).
    Evagrie pare a fi primul scriitor bisericesc care, imitând literatura filozofică de sentinţe, şi-a îmbrăcat învăţătura în această formă. El este iniţiatorul „centuriilor“, al sentinţelor în grupe de câte 100. În general este recunoscut ca „cel mai fecund şi mai caracteristic scriitor duhovnicesc din pustia Egiptului“ (Viller-Rahner, op. cit., p. 99). El a dat o formă mai înţeleasă marilor idei ale lui Origen şi ale lui Grigore de Nisa. Scrierile lui, afară de tezele origeniste condamnate, au exercitat poate cea mai mare influenţă asupra ascezei şi misticii răsăritene până în veacul al XIV-lea, ba până în al XX-lea, cum zice J. Hausherr. Evagrie a însemnat mai mult pentru mistica ortodoxă decât Dionisie Areopagitul, care a venit mai târziu, când misticii aveau prin Evagrie o învăţătură fixată gata. Această învăţătură trece de la el peste Scărarul, Isichie, Maxim Mărturisitorul, Nichita Stithatul, până la isihaşti (a se vedea Viller-Rahner, op. cit., p. 109).
    Evagrie împarte viaţa spirituală în activă şi contemplativă sau gnostică. Viaţa activă este numai pregătirea pentru cea gnostică. Toată strădania omului trebuie să ducă la cunoaştere sau gnoză, a cărei încoronare este contemplarea Sfintei Treimi. Rostul ascezei este să înlăture piedicile ce stau în calea cunoaşterii, prin curăţirea sufletului de patimi.
    Virtuţile, care sunt treptele vieţii active, se rânduiesc astfel: cea mai de jos e credinţa, care naşte frica de Dumnezeu. Aceasta naşte păzirea poruncilor, ale cărei fiice sunt înfrânarea, cuminţenia, răbdarea şi nădejdea. Toate duc la nepătimire (άπάθεια), al cărei rod e dragostea. De acum părăsim viaţa activă. Dragostea ne introduce în viaţa contemplativă. Treapta cea mai de jos a vieţii contemplative este gnoza naturală (φυσική). După ea urmează teologia, gnoza mai înaltă, contemplarea Sfintei Treimi, care e şi treapta rugăciunii curate.
    Cunoaşterea lui Dumnezeu ca ţintă supremă a vieţii duhovniceşti nu se realizează prin cugetare discursivă. Cel curăţit ajunge până la o cunoaştere intuitivă a Lui, în lumina sufletului îndumnezeit. În timpul rugăciunii sufletul contemplativului este asemenea cerului în care străluceşte lumina Sfintei Treimi. Dar pentru aceasta se cere o curăţire de toate patimile şi de toate gândurile în legătură cu ele. Aceasta e curăţirea ce se cere sufletului, care e sediul patimilor. Dar se cere şi o curăţire a minţii, vârful cunoscător sau ochiul sufletului. Până ce mintea mai păstrează chiar şi numai gânduri nestrăbătute de patimi, ea poate cunoaşte prin ele pe Dumnezeu în chip mijlocit. Dar dacă vrea să ajungă la vederea Sfintei Treimi trebuie să se cureţe şi de aceste gânduri, ca să devină cu totul pură (γυμνός). La această stare nu poate ajunge decât prin harul lui Dumnezeu. Ajuns omul aci, în inima lui străluceşte lumina Sfintei Treimi, el vede lumina dumnezeiască. Lumina aceasta este „fără formă“, întrucât şi Dumnezeu este fără chip, simplu şi nepătruns. În cunoaşterea aceasta a lui Dumnezeu nu e nimic care să se întipărească în mintea omului. De aceea mintea trebuie să se elibereze de orice întipărire a lucrurilor şi înţelesurilor lor. Cunoaşterea lui Dumnezeu e dincolo de orice chip. Viziunile imaginative sunt suspecte. Cunoaşterea aceasta e simplă, necompusă, indescriptibilă, fără margini. Este o cucerire a minţii de către nemărginirea Celui infinit. Tocmai de aceea lumina aceasta este într-un anumit înţeles şi întunericul cel mai adânc, „neştiinţa fără margini“.
    Dar această cunoaştere are şi o altă latură. Când lumina dumnezeiască răsare în minte, aceasta se vede şi pe sine însăşi. Vederea proprie este o condiţie a desăvârşirii minţii. Astfel, mintea, în vremea rugăciunii, se vede pe sine strălucind ca safirul şi ca cerul, ca locul în care s-a coborât Sfânta Treime.
    Mult vorbeşte Evagrie de starea de nepătimire (apatia) ca o condiţie a vederii lui Dumnezeu. Semnul că cineva a ajuns la adevărata lipsă de patimi stă în faptul că se poate ruga neturburat şi neîmprăştiat, eliberat de toate grijile, de toate gândurile şi imaginile lucrurilor. Dar această nepăsare faţă de lucrurile lumii nu este şi o indiferenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ci o condiţie pentru ca să-i poată iubi cu adevărat.
    Patimile, care pun stăpânire pe om şi de care trebuie să se curăţească pentru a ajunge la nepătimire, iubire şi gnoză, le aduce Evagrie în legătură cu demonii, încât lupta cu ele este în acelaşi timp o luptă cu ei. Această idee devine un laitmotiv important al întregii asceze răsăritene.
    Tot la Evagrie găsim pentru prima dată teoria celor opt patimi sau vicii, sau gânduri păcătoase, teorie ce va reveni mereu la scriitorii ascetici de după el, la Casian, Nil, Ioan Scărarul, Ioar Damaschin ş. a.
    La Evagrie sunt trasate directivele ascezei şi misticii ulterioare, la el se cuprind sistematizate aproape toate învăţăturile psihologice şi pneumatologice aplicate în viaţa ascetică şi mistică din Răsărit.4(Prezentarea aceasta am luat-o întreagă după Viller-Rahner, op. cit., socotind că proporţiile ei reduse mă dispensează de o analiză proprie a scrisului lui Evagrie, ilustrată cu citate din operele lui.)


  4. #4
    Senior Member
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    61.950
    A lui Evagrie Monahul – Schiţă monahicească, în care se arată cum trebuie să ne nevoim şi să ne liniştim

    « Capitolul precedent
    Urmatorul capitol »


    (În P. G. 40, 1251D–1264C, sub titlul Evagrii Monachi, Rerum monachalium rationes, earumque iuxta quietem appositio (text grec şi latin). În R G. e împărţită în 11 capete. Iau această împărţire. În Filocalia greacă, vol. I, Atena, 1893, pp. 21–25 nu are nici o împărţire.)
    1. La Ieremia proorocul s-a scris: „Iar tu să nu-ţi iai muiere în locul acesta. Că acestea, zice Domnul despre fiii şi fiicele ce s-au născut în locul acesta, cu moarte bolnăvicioasă vor muri“ (Ierem. XVI, 2–4). Aceasta o arată şi cuvântul Apostolului: „Omul care se căsătoreşte se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii şi se risipeşte în acestea. Iar femeia măritată se îngrijeşte de ale lumii, cum să placă bărbatului“ (1 Cor. VII, 33–34). Şi se vede limpede că nu numai despre fiii şi fiicele ce se vor naşte din căsătorie a zis proorocul că „de moarte bolnăvicioasă vor muri“, ci şi despre fiii şi fiicele ce se nasc în inima lor, adică despre gândurile şi poftele trupeşti, întrucât şi acestea vor muri în cugetul bolnăvicios, neputincios şi destrăbălat al lumii acesteia şi nu se vor învrednici de viaţa cerească. „Iar cel necăsătorit, zice, se îngrijeşte de ale Domnului, cum să placă lui Dumnezeu“ (ibidem) şi cum să aducă roadele cele pururi înfloritoare şi nemuritoare ale vieţii veşnice.
    2. Aşa este monahul şi aşa trebuie să fie: să nu aibă femeie, să nu nască fii sau fiice în locul mai înainte zis; dar nu numai atât, ci trebuie să fie şi ostaş al lui Hristos, nepământesc, fără grijă, în afară de orice gând şi faptă de câştig, după cum zice şi Apostolul: „Nimenea ostaş fiind nu se împiedică de lucrurile lumeşti, ca singur Voievodului să placă“ (2 Tim. II, 4). Aşa să fie şi monahul, mai ales cel care a lepădat toate cele materiale ale lumii acesteia şi zoreşte spre câştigurile cele frumoase şi bune ale liniştii. Căci ce frumoasă şi bună este ne voinţa pentru dobândirea liniştii. „Blând este jugul ei şi sarcina uşoară“ (Matei XI, 30). Dulce este viaţa şi fapta ei plăcută.
    3. Vrei, aşadar, frate, să iei asupra ta viaţa singuratică şi să zoreşti spre cununile celei mai mari biruinţe, a liniştii? Lasă grijile lumii cu domniile şi cu stăpânirile ei, adică fii nepământesc, fără patimă şi fără de orice poftă, ca făcându-te străin de tovărăşia acestora să te poţi linişti într-adevăr. Căci, de nu se va smulge cineva pe sine din acestea, nu va putea dobândi petrecerea aceea. Îndestulează-te cu mâncare puţină şi fără preţ, nu cu multă şi bogată. Iar dacă de dragul de-a fi ospitalier îţi merge gândul la vreo mâncare mai de preţ, leapădă gândul acesta şi nicidecum să nu-i dai ascultare, că prin el îţi întinde vrăjmaşul o cursă ca să te abată de la linişte. Ai pildă pe Domnul Iisus care mustră sufletul ce se îngrijeşte de unele ca acestea, zicând Martei: „Ce te îngrijeşti şi spre multe te sileşti?“ (Luca X, 41). Un lucru trebuie: să asculţi cuvântul lui Dumnezeu; după aceea toate se află fără osteneală. De aceea adaugă îndată, zicând: „Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa“ (Luca X, 42). Ai apoi şi pilda văduvei din Sarepta Sidonului, care a găzduit pe proorocul Ilie (3 Regi XVII, 10). Chiar numai pâine, sare şi apă de-ai avea, şi cu acestea poţi să te faci vrednic de răsplata iubirii de străini. Iar de cumva n-ai nici de acestea, ci primeşti pe străin numai cu bunăvoinţă şi îi întorci cuvânt de folos, de asemenea poţi primi răsplata iubirii de străini. Căci s-a zis: „Cuvântul este mai presus de dar“. Unele ca acestea trebuie să le cugeţi asupra milosteniei.
    4. Ia seama, aşadar, să nu pofteşti să ai bogăţie pentru a o împărţi săracilor; căci şi aceasta este o amăgire a celui rău ca să te ducă la slava deşartă şi să împingă mintea la tot felul de osteneli pentru câştiguri. Gândeşte-te la văduva de care mărturiseşte Domnul în Evanghelie, care numai doi bani a avut şi a covârşit cu ei hotărârea şi puterea bogaţilor. „Căci aceia, zice, din prisosul lor au aruncat în vistierie, pe când aceasta toată averea ei“ (Luca XXI, 4; Marcu XII, 44). Cât priveşte hainele, să nu pofteşti să ai haine de prisos, ci îngrijeşte-te numai de cele care sunt de trebuinţă trupului. „Aruncă mai bine asupra Domnului grija ta şi El va purta grijă de tine“ (Ps. LIV, 23). „Căci El se îngrijeşte, zice, de noi“ (1 Petru V, 7). Dacă eşti lipsit de hrană sau de haine, nu te ruşina să primeşti când ţi le vor aduce alţii, căci ruşinea aceasta este un fel de mândrie. Iar dacă prisoseşti tu în acestea, dă şi tu celui lipsit. Aşa voieşte Dumnezeu să se chivernisească între dânşii copiii Săi. De aceea scrie Apostolul către corinteni cu privire la cei lipsiţi: „Prisosul vostru să împlinească lipsa altora, ca şi prisosul acelora să împlinească lipsa voastră; ca să se facă potrivire, precum este scris: Celui ce are mult nu i-a prisosit şi celui ce are puţin nu i-a lipsit“ (2 Cor. VIII, 14–15). Deci având pentru timpul de acum cele de trebuinţă, nu te griji pentru vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o săptămână şi nici pentru o lună. Căci venind de faţă ziua de mâine, va aduce El cele de trebuinţă. Tu caută mai bine Împărăţia cerurilor şi dreptatea lui Dumnezeu. „Căutaţi, zice Domnul, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă“ (Matei VI, 33).
    5. Să nu-ţi iei tânăr slujitor, ca nu cumva vrăjmaşul să stârnească prin el vreo sminteală şi să-ţi turbure cugetul ca să te îngrijeşti de mâncări alese, căci nu vei mai putea să te îngrijeşti numai de tine. Să nu faci aceasta gândindu-te la odihna trupească, ci cugetă la ce e mai bine, la odihna duhovnicească, căci cu adevărat e mai bună odihna duhovnicească decât cea trupească. Iar dacă te gândeşti la folosul tânărului, să nu te învoieşti nici atunci, căci nu este a noastră datoria aceasta, ci a altora, a Sfinţilor Părinţi din chinovie. Grijeşte-te numai şi numai de folosul tău, păzind chipul liniştii. Cu oameni cu multe griji şi iubitori de materie să nu-ţi placă să locuieşti, ci locuieşte sau singur, sau cu fraţi neiubitori de materie şi de acelaşi cuget cu tine. Că cel ce locuieşte cu oamenii iubitori de materie şi cu multe griji vrând-nevrând va face şi el tovărăşie cu ei şi va sluji poruncilor omeneşti. Nu te lăsa atras în vorbire deşartă, nici în oricare altă năpastă, ca mânia, întristarea, nebunia după lucruri pământeşti, frica de sminteală, grija de naşteri sau de rudenii, ba mai mult, ocoleşte întâlnirile dese cu acestea, ca nu cumva să te scoată din liniştea cea din chilie şi să te tragă în grijile lor. „Lasă, zice Domnul, pe cei morţi să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino de urmează Mie“ (Matei VIII, 22). Iar dacă şi chilia în care locuieşti e încărcată cu multe, fugi, nu o cruţa, ca nu cumva să te topeşti de dragul ei. Toate să le faci, toate să le împlineşti, ca să te poţi linişti. Încălzeşte-ţi inima, sârguind să te afli în voia lui Dumnezeu şi în războiul nevăzut.
    6. Dacă nu te poţi linişti uşor în părţile tale, grăbeşte spre înstrăinarea cu voia şi întăreşte-ţi gândul spre ea. Fă-te ca un neguţător priceput care le cearcă pe toate cele folositoare liniştii şi pe toate căile pune stăpânire pe cele liniştitoare şi de folos acestui scop. Te sfătuiesc iarăşi: iubeşte înstrăinarea, căci te izbăveşte de împrejurările ţinutului tău şi te face să te bucuri numai de folosul liniştii. Fugi de zăbovirile în cetate şi rabdă cu bărbăţie pe cele din pustie, „că, iată, zice sfântul, m-am depărtat fugind şi m-am sălăşluit în pustie“ (Ps. LIV, 8). De este cu putinţă, în nici un chip să nu te arăţi prin cetate. Căci nu vei vedea acolo nimic de folos şi nimic bun pentru petrecerea ta. „Am văzut, zice iarăşi sfântul, fărădelege şi pricire în cetate“ (Ps. LV, 10). Aşadar, caută locurile neturburate şi singuratice, şi să nu te înfricoşezi de ecoul lor. Chiar năluciri de la draci de vei vedea acolo să nu te înspăimânţi, nici să fugi, lepădând alergarea ce îţi e spre folosul tău. Să stai pe loc fără frică şi vei vedea măririle lui Dumnezeu (Ieşire XIV, 13): ajutorul, purtarea de grijă şi toată cunoştinţa spre mântuire. „Căci am primit, zice fericitul bărbat, pe Cel ce mă mântuieşte de împuţinarea sufletului şi de furtună“ (Ps. LIV, 9). „Pofta vagabondării*(Se referă la monahii nestatornici care nu aveau puterea să se stabilească într-un anume loc, şi se mutau continuu dintr-un loc într-altul.) să nu biruie inima ta, căci vagabondarea împreunată cu pofta strică mintea cea fără de răutate“ (Înţel. IV, 12). Multe ispite sunt cu acest scop. De aceea teme-te de greşeală şi stai cu aşezământ în chilia ta.
    7. Dacă ai prieteni, fugi de întâlnirile dese cu ei, căci numai întâlnindu-te rar cu dânşii le vei fi de folos. Iar dacă vezi că îţi vine prin ei vreo vătămare, cu nici un chip nu te mai apropia de dânşii. Trebuie să ai ca prieteni pe cei ce pot fi de folos şi de ajutor vieţuirii tale. Fugi şi de întâlnirile cu bărbaţii răi şi războinici, şi cu nici unul din aceştia să nu locuieşti împreună; ba şi de sfaturile lor cele de nimica să te lepezi. Căci nu locuiesc lângă Dumnezeu şi nici statornicie n-au. Prietenii tăi să fie bărbaţii paşnici, fraţii duhovniceşti şi părinţii sfinţi; căci pe aceştia şi Domnul îi numeşte aşa zicând: „Mama mea, fraţii şi părinţii mei aceştia sunt, care fac voia Tatălui Meu cel din Ceruri“ (Matei XII, 50; Luca VIII, 21). Cu cei împrăştiaţi de griji multe să nu te aduni, nici ospătare cu dânşii să nu primeşti, ca nu cumva să te tragă în împrăştierea lor şi să te depărteze de la ştiinţa liniştii. Căci au într-înşii patima aceasta. Nu pleca urechea ta la cuvintele lor şi nu primi socotinţele inimii lor, căci sunt cu adevărat păgubitoare. Spre credincioşii pământului să fie osteneala şi dorinţa inimii tale, şi spre râvna lor de-a plânge. „Că ochii mei, zice, spre credincioşii pământului, ca să şază ei împreună cu mine“ (Ps. C, 6). Iar dacă cineva dintre cei ce vieţuiesc potrivit cu dragostea de Dumnezeu vine să te poftească la masă şi vrei să te duci, du-te, însă degrabă să te întorci la chilia ta. De este cu putinţă, afară de chilie să nu dormi niciodată, ca de-a pururi să rămâie cu tine harul liniştii şi vei avea într-însa neîmpiedicată slujirea jertfei tale.
    8. Să nu pofteşti bucate bune şi de cele ce ademenesc la desfătare. „Căci cea care petrece în desfătări a murit până e încă în viaţă“ (1 Tim. V, 6), cum zice Apostolul. Să nu-ţi saturi pântecele tău cu bucatele altora, ca să nu ţi se nască poftă de acestea şi să ţi se facă dor de mesele de-afară. Căci s-a zis: „Nu vă amăgiţi cu saturarea pântecelui“. Iar dacă te vei vedea poftit necontenit afară din chilia ta, nu primi. Căci este păgubitoare zăbovirea necurmată afară din chilia ta: îţi ia harul, îţi întunecă cugetul şi îţi stinge râvna. Priveşte un vas cu vin stând nemişcat multă vreme într-un loc: ce vin lucitor, aşezat şi bine mirositor pregăteşte. Dar dacă-l vei muta mereu încoace şi-ncolo, vinul va fi mohorât, arătând urâciunea drojdiilor. Deci cu acela asemănându-te, încearcă de scoate folosul. Taie legăturile cu prea mulţi, ca să nu te pomeneşti împresurat la minte şi să fugă liniştea de la tine. Poartă grijă de lucrul mâinilor, şi aceasta, dacă este cu putinţă, zi şi noapte, ca să nu îngreunezi pe nimeni, dar mai ales să ai de unde da şi altora, precum îndeamnă Apostolul Pavel (1 Tes. II, 9; 2 Tes. II, 8; Efes. IV, 28). Cu deosebire însă ca să te lupţi şi prin aceasta împotriva dracului trândăviei şi să risipeşti şi toate celelalte pofte ale vrăjmaşului. Căci în vremea nelucrării năvăleşte asupra ta dracul trândăviei şi „întru pofte se află tot omul leneş“ (Prov. XIII, 4), precum se zice. Când dai şi iei, nu scapi de păcat. De aceea ori de vinzi, ori de cumperi, lasă de la tine din cumpăna dreaptă, ca nu cumva ţinându-te cu de-amănuntul de obiceiurile iubirii de câştig să cazi în lucruri care păgubesc sufletul, în certuri, în jurăminte mincinoase, în schimbarea cuvintelor tale şi în cele asemenea, ca printr-însele să necinsteşti şi să ruşinezi vrednicia cinstită a vieţii tale. Înţelegând însuţi acestea, păzeşte-te de la a da şi a lua. Iar dacă vrei să alegi ceea ce este mai bun şi eşti în stare de aceasta, aruncă grija ta asupra altui oarecare bărbat credincios, ca astfel, făcându-te voios, să ai nădejdi bune şi bucuroase.
    9. Aceste îndemnuri de folos ţi le dă rânduiala liniştii. Dar acum îţi voi atrage luarea-aminte şi asupra următoarelor lucruri care ţin de ea. Tu ascultă-mă şi fă cele ce-ţi rânduiesc ţie: Aşezându-te în chilia ta, adună-ţi mintea şi gândeşte-te la ceasul morţii. Priveşte atunci la moartea trupului, înţelege întâmplarea, ia-ţi osteneala şi dispreţuieşte deşertăciunea din lumea aceasta atât a plăcerii, cât şi a străduinţei, ca să poţi să rămâi nestrămutat în aceeaşi hotărâre a liniştii şi să nu slăbeşti. Mută-ţi gândul şi la starea cea din iad, gândeşte-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară sau în ce cumplită suspinare, în ce mare spaimă şi frământare sau în ce aşteptare? Gândeşte-te la durerea sufletului cea neîncetată, la lacrimile sufleteşti fără sfârşit. Mută-ţi apoi gândul la ziua Învierii şi la înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu. Închipuieşte-ţi scaunul acela înfricoşat şi cutremurător. Adu la mijloc cele ce aşteaptă pe păcătoşi: ruşinea înaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos însuşi, a îngerilor, a arhanghelilor, a stăpâniilor şi a tuturor oamenilor, toate muncile, focul cel veşnic, viermele cel neadormit, şarpele cel mare, întunericul şi peste toate acestea plângerea şi scrâşnirea dinţilor, spaimele, chinurile. Gândeşte-te apoi şi la bunătăţile ce aşteaptă pe drepţi: îndrăznirea cea către Dumnezeu Tatăl şi către Iisus Hristos, către îngeri, arhangheli, stăpânii, împreună cu tot poporul Împărăţiei şi cu darurile ei: bucuria şi fericirea. Adu în tine amintirea acestora amândouă şi plângi şi suspină pentru soarta păcătoşilor, îmbracă vederea ta cu lacrimi de frică să nu fii şi tu printre dânşii. Iar de bunătăţile ce aşteaptă pe drepţi bucură-te şi te veseleşte. Sârguieşte-te să te învredniceşti de partea acestora şi să te izbăveşti de osânda acelora. Să nu uiţi de acestea fie că te afli în chilie, fie afară şi nicidecum să nu lepezi pomenirea aceasta dinaintea ta, ca cel puţin printr-aceasta să scapi de gândurile spurcate şi păgubitoare.
    10. Postul să-ţi fie cu toată puterea, ca înaintea Domnului. El curăţeşte păcatele şi fărădelegile tale; face sufletul cuviincios, sfinţeşte cugetarea, alungă dracii şi apropie de Dumnezeu. Iar dacă ai mâncat o dată într-o zi, a doua oară să nu pofteşti, ca să nu te faci risipitor şi să-ţi turburi cugetul. În felul acesta poţi avea cu ce să împlineşti porunca binefacerii şi poţi să omori patimile trupului. Iar dacă s-ar face întâlnire de fraţi şi ai fi silit să mănânci şi a doua, şi a treia oară, să nu te temi, nici să te întristezi, ci mai bine bucură-te, mulţumind lui Dumnezeu că făcându-te supus trebuinţei şi mâncând de două şi de trei ori ai împlinit legea dragostei, şi că pe însuşi Dumnezeu îl vei avea orânduitor al vieţii tale. Dacă uneori trupul e bolnav şi trebuie să mănânci şi de două, de trei şi de mai multe ori, să nu fie întristat cugetul tău. Căci ostenelile trupeşti nu trebuie să fie ţinute şi în timpuri de boală şi de slăbiciune, ci trebuie lăsate atunci mai slobod în anumite privinţe, ca să se întărească trupul din nou spre aceleaşi osteneli ale vieţuirii. Iar în privinţa înfrânării de la anumite bucate nu ne-a oprit dumnezeiescul cuvânt ca să nu mâncăm ceva, ci a zis: „Iată, am dat vouă toate, ca pe legumele ierburilor“ (Facere IX, 3), „mâncaţi-le, nimic cercetând“ (1 Cor. X, 25 ş. u.) şi: „Nu cele ce intră în gură spurcă pe om“ (Matei XV, 11). Deci înfrânarea de la anumite bucate e lucrul ce rămâne la alegerea ta, ca o osteneală a sufletului.
    11. Rabdă cu plăcere privegherea, culcarea pe jos şi toate celelalte osteneli. Caută la slava cea viitoare, ce se va descoperi ţie împreună cu toţi sfinţii. „Că nu sunt vrednice pătimirile veacului acestuia faţă de slava ce are să se descopere nouă“ (Rom. VIII, 18), zice Apostolul. „Dacă eşti slăbit cu sufletul, roagă-te“ (Iacov V, 13) precum este scris; roagă-te cu frică, cu cutremur, cu osteneală, cu înfrânare şi cu priveghere. Aşa suntem datori să ne rugăm, mai ales pentru vrăjmaşii rău nărăviţi. Căci aceştia, ori de câte ori ne văd că stăm la rugăciune, ne stau şi ei cu sârguinţă împotrivă, sădind în mintea noastră cele ce nu trebuie, ca să ni le aducem aminte sau să le gândim în vremea rugăciunii. Aşa vor ei să ducă mintea în robie, iar rugăciunea noastră să o facă nelucrătoare, deşartă şi nefolositoare. Căci deşartă cu adevărat şi nefolositoare este rugăciunea făcută fără frică, fără trezvie şi priveghere. Dacă de omul împărat*(Împăratul omenesc sau care stăpâneşte peste oameni.) te apropii cu frică şi cu cutremur, şi-i faci rugăciunea cu luare-aminte, cu cât mai vârtos trebuie să te înfăţişezi la fel înaintea lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor, şi a lui Hristos, Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor, făcându-I în acelaşi fel rugăciunea ta? Căci Lui îi slujeşte cu frică şi cu cutremur toată mulţimea şi ceata duhovnicească a îngerilor şi pe El Îl laudă cu cutremur, prin cântare necontenită, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Preasfântul şi împreună-veşnicul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

  5. #5
    Senior Member
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    61.950
    „Cuvântul este mai presus de dar“.

    Unele ca acestea trebuie să le cugeţi asupra milosteniei.

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •