http://lupuldacicblogg.wordpress.com...iii-a-legenda/





Misterele lui Zamolxis
O frumoasă sclavă, a fost răpită de un tnăr din Samos, la rndul lui sclav destoinic al lui Mnesarchos, venit n urmărirea unui roib năzdrăvan, pierdut prin părţile Traciei. Tnărul rămăsese fascinat de frumuseţea fetei şi a urmărit-o pas cu pas mai multe zile, iar n timp ce a zărit-o mergnd la izvor să aducă apă limpede ntr-un urcior de lut, a furat-o, ducnd-o cu el, departe peste Danubiu, n Pont.
Nimeni nu s-a plns de absenţa sclavei, deoarece de robi nu duceau lipsă aristocraţii din vremurile acelea ndepărtate. Nu-i număra nimeni, iar lipsa unuia dintre ei nu provoca nici o pierdere. Tnărul a ţinut-o ascunsă, locuind mpreună o casă sărăcăcioasă, pe valea unei ape, unde nu peste mult sclava avea să dea naştere unui prunc nvelit n piele de urs.
Nu mică a fost mirarea tinerilor părinţi la venirea n lume a acestui copil care era vioi, zmbitor, cu ochi mari albaştri şi cu o privire plină de lumină. Nu puteai să fii mhnit de o astfel de apariţie stranie, mai ales că, pe măsură ce creştea, copilul ncepuse să poarte pielea din blană de urs numai n momentele lui intime, seara, cnd se retrăgea n casa de lemn şi rostea un fel de rugăciune, urmărind cu bucurie astrele luminoase de pe cerul nopţilor de vară. Părinţii l-au numit Zamolxis, după cuvntul zalmos care se tlcuia piele de urs.
Micuţul Zamolxis, crescnd, şi urma adesea tatăl la curtea stăpnului. Se juca prin apropiere cu pietrele de pe prundul apei, pe care le aşeza n cercuri, n pătrate ori n forme triunghiulare. Construia cetăţi pe care le aşeza ntr-o ordine imaginară, ntruct nu văzuse niciodată cum ar arăta o fortificaţie. La sfrşitul zilei le strica şi a doua zi le aşeza la loc, adăugnd noi şi noi forme.
Avea un dar ascuns de a mblnzi şerpi. i atrăgea cu privirea spre palmele sale şi se juca cu ei, cum te joci cu nişte căţeluşi, după care le dădea drumul prin ierburile bogate, de pe malul rului.
- Cum te cheamă? L-a trezit din joc, ntr-o zi, o voce ca de clopoţel. Era glasul unui mic prinţ care se apropiase n tăcere şi privise ndelung la jocul din pietre şi la şerpii care se ncolăceau prietenoşi n jurul micului sclav.
- Zamolxis e numele meu! Dar tu, Mărite Prinţ, l ntrebă uimit de apariţia lui neaşteptattă, ce nume porţi?
- Pythagoras.
- Vrei să ne jucăm?
- nti să-l ntreb pe tata, dacă mi dă voie să mă joc cu un sclav.
- Tatăl meu e sclav, eu sunt liber, i spuse, dar mi-ar face mare bucurie să te slujesc pe tine. mi placi.
Băiatul a fugit numaidect, dispărnd n curtea castelului. Zamolxis a privit cu tristeţe formele rostuite cu grijă din pietrele pe care le adunase de pe prund şi, lund un băţ le-a făcut totuna cu nisipul. S-a depărtat uşor mhnit şi, aşezndu-se pe malul apei, şi-a alunecat ochii pe valurile limpezi care năvăleau unele peste altele ntr-o nvolburare strălucitoare.
- Tu eşti Zamolxis? L-a ntrebat, cu glas blnd, un slujitor de la castel.
- Eu sunt! Răspunse copilul hotrt şi fără teamă.
- Urmează-mă! Te cheamă stăpnul.
Zamolxis, mbrăcat sărăcăcios ntr-o cămaşă lungă de in şi desculţ, a luat-o pe urmele bărbatului care l privea din cnd n cnd cu simpatie. A ajuns ntr-un salon, cu perdelegalbene, unde era aşteptat de către Pythagoras şi de către tatăl lui.
- Pe el vrei să-l alegi sclavul tău?
- Da, tată, dar el nu e sclav, e liber, repetă băiatul vorbele lui
Zamolxis, vorbe care i smulseră un zmbet binevoitor lui Mnesarchos.
- De azi, l vei sluji pe fiul meu! Te ncumeţi?
- Cu bucurie şi cu dragoste, vă voi sluji fiul, Mărite Domn!
Pythagoras se afla cam de vrsta lui Zamolxis, să fii avut vreo şapte ani şi unul şi celălalt, dar se simţise atras de băiatul străin de cum l văzuse. Petreceau mai tot timpul mpreună. Era o bucurie să-l aibă n preajma sa şi să se joace cu el, să construiască oraşe bine fortificate din pietricele şi să alerge ct era ziua de mare prin grădinile ngrijite ale domeniului.
Zamolxis nvăţase de la mama sa multe poveşti frumoase din lumea traco-dacă, pe care i le istorisea fără oprire. Poveşti despre oameni, despre animale şi balauri, poveşti despre munţii frumoşi, din spaţiul Carpaţilor. Poveşti minunate pe care mama lui le rostea frumos cu un anumit farmec. Poveşti despre credinţă şi despre cai naripaţi, despre duhurile din piatră şi carne, despre zilele şi nopţile nfierbntate ca patima, despre zborul vulturilor şi despre hora lor de pe cer, despre cum se leagă lumina de ntuneric şi ntunericul de lumină şi despre crugul aştrilor de deasupra funţilor lor.
Slujitorii l-au mbrăcat frumos şi l-au ngrijit fără deosebire, alături de Pythgoras, n straie mpărăteşti, aşa nct părinţii lui au simţit o mare bucurie, văzndu-l fericit, n fiecare zi. După o vreme i s-a ngăduit să rămnă la castel. Cu timpul, fusese acceptat să participe la meditaţii şi la serbări alături de Pythagoras. Veneau dascăli iniţiaţi n filozofie, matematici şi astronomie care le dădeau lecţii băieţilor, care, cu trecerea anilor, deveniseră interesaţi n cunoaşterea universului şi doreau să se iniţieze n tainele lumii.
Cei doi adolescenţi se ntreceau la nvăţătură, mergeau la şcoală cu ncntare şi ascultau cu pasiune, sorbind cuvintele de pe buzele dascălilor şi repetnd lecţiile despre armonia universală, despre sufletul universului şi despre sfere. Priveau seara pe cerul limpede şi rosteau, jucndu-se, n acelaşi timp numele sferelor: Soarele, Luna, Pămntul, Calea Lactee, Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn Ecoul lor se risipea n gnduri aurite prin spaţiul care, rotindu-se, şi smulgea rădăcinile din pămnt, risipindu-le spre cumpăna nopţii. Ei se simţeau călători printre aceste sfere şi visau că plutesc fericiţi către veşnicul orizont al strălucirii.
Descifrau pas cu pas lumea şi imensităţile ei ncărcate de mistere.
Zamolsixis le-a mărturisit nvăţaţilor cum se născuse el cu o piele de urs pe umeri, cum aura lui era zămislită din soare şi din stele, cum simte ruri din inima lui izvornd, cum adună binecuvntare din duhurile norilor şi cum se bucură dimineaţa, cnd intră n lumină biruitor.
Se hrănea de la izvorul cunoaşterii, alături de Pythagoras, care strălucea la nvăţătură prin şcolile elene şi se ncărca şi el de nţelegere şi sorbea cu nesaţ picuri din cultura Elladei.
Printre arbori şi case se auzeau paşii unei prietenii eterne ca o muzică n mişcare, sau ca o tăcere de aur, n care adoarme nerostită nţelepciunea nţelepciunii. Prietenia lor inventează bucuria, inventează arhitectura, nventează spaţiul cu lumea lui fascinată de muzica Ceriului. Amndoi aveau privirile lăuntrice ndreptate spre misterele cosmosului. Amndoi priveau către tabloul imaginativ al lumii care i nconjura. Visau să descopere marile taine ale creaţiei şi ale devenirii umane, pătrunzndu-se de iubire.
Mintea lui Zamolxis ncepuse să imagineze munţii de rocă lucind cu vrfurile nfipte n cer, caprele negre sărind peste stnci, urşii somnoroşi, vegetnd n brlogul iernatic, murmurul strălucitor al apelor peste pietre şi ntreaga lume a traco-daclor, la răscruce.
Purta n sngele lui frumuseţile pămntului strămoşesc din aria Carpaţilor şi medita la lumea de-acolo pe care o simţea ca pe un murmur n cmpie, visnd la ntoarcerea sa n ţinutul dac, ctă vreme se mai păstrează numele eroilor pe buzele uscate ale bătrnilor, ctă vreme se mai păstrează aromele băuturilor de leac şi limpezimea izvoarelor dătătoare de viaţă.
Visa că aleargă după roiuri de albine să le pună n uleie, unde acestea vor construi faguri gustoşi doldora de miere. l chema Pămntul şi Ceriul şi lumea frumoasă a Traciei. Voia să stăpnească rurile de soare curgnd şi rurile de lună mbrăţişnd pămntul cu credinţă şi cu ardoare, n ţara cu lupi şi cu păsări şi cu miresme.
Dorea să caute şi să găsească sufletul universului, să dea oamenilor credinţa ce musteşte din Cer, singura care le va dărui viaţa şi i va face nemuritori. Avea planuri şi avea şi un izvor ce-l nsoţea ndeaproape, acela al nţelepciunii.
Dndu-i-se libertate pentru calităţile superioare, alături de Pythagoras, devenise dascăl la o şcoală din Samos şi muncind, cştigase avuţie destulă. şi făcuse planuri minunate pe care avea să le făurească n lumea sa din Tracia.
ntr-o zi a intrat la Pythagoras, l-a mbrăţişat asigurndu-l de prietenia sa veşnică şi a pornit pe drumul său menit, fără ntoarcere, spre Ţara Soarelui, spre lumea mitică a străbunilor săi.
A făcut mai nti o călătorie prin marele Orient, la nţelepţii egipteni, mbogăţindu-se cu noi culturi şi cu noi filosofii de viaţă. A nţeles şamanismul, fenomen religios central asiatic, aflnd că iniţierea comportă fărămiţarea trupului, renoirea organelor şi a viscerelor şi moartea rituală urmată de nviere, experimentată de viitorul şaman ca o coborre n Infern, nsoţită uneori de o nălţare la cer. Zamolxis nsă a preferat extazul, semnificnd ridicarea sufletului la cer, sau peregrinarea pe pămnt, ori coborrea n regiunile subterane.
A aflat despre misterul venirii Copilului ceresc care, crescnd se va adresa ntr-un mod cu totul nou inimilor omeneşti, deschiznd calea spre milă şi iubire ca ideal cel mai nalt al sufletului omului..
ntorcndu-se nstărit n Tracia cu o frumoasă experienţă de viaţă, dobndită printre eleni şi mai ales vieţuind lngă Pythagoras, omul cel mai nţelept al Elladei, a conceput după priceperea lui o casă alături de care a clădit o sală mare de primire, unde i invita la banchete, i găzduia şi i ospăta pe cetăţenii de frunte. ntreaga lume de elită se strngea n andreonul, contruit n acest scop şi, n preajma unui altar, respirnd mireasma unui fum plăcut ca de răşină. n acestă atmosferă le cuvnta, oamenilor de frunte, despre viaţă şi nemurire, despre drumul lor către lumină şi către o veşnicie fericită.
Sunt eu, Zamolxe, le-a spus, duh de pămnt şi de lumină şi vin să vă desluşesc taina din taina adncului, Lumina din lumina Ceriului ntins şi nalt. Vin să aştern flacăra peste duhul vostru, limba sfntă peste gurile voastre, putere peste sngele vostru, să vă numesc bărbaţi peste bărbaţii credincioşi, peste femeile trace credincioase, peste copiii voştri frumoşi.
Preoţi, mbrăcaţi-vă cu aspre vesminte şi luaţi armele, căci iată, intrăm n lumină! Să bată clopotele n munţi şi n iarbă şi n sngele fiilor voştri! Să bată clopotele nnoirii!
n timpul n care şi ospăta mulţimea şi le propovăduia astfel la banchete, pusese să i se facă, după un plan bine gndt de el, o locuinţă secretă sub pămnt. Cnd locuinţa i-a fost gata, Zamolxis s-a făcut nevăzut din mijlocul traco-dacilor, cobornd n adncul ncăperilor subpămntene, ca ntr-o catedrală, unde a stat ascuns timp de trei ani.
Timp de trei ani, retras n luminişurile tăcerii, s-a recules şi a meditat asupra vieţii, asupra sufletului, asupra lucrurilor din univers şi asupra existenţei de după moarte. S-a căutat pe sine şi negăsindu-se n lucruri şi n afara lor, s-a intuit n interiorul fiinţei sale, descoperindu-se cu lumini şi cu umbre, rugndu-se, postind şi cobornd n extazele prelungite, asemenea sihaştrilor pe care-i ntlnise n fierbintele deşert.
A trăit, acolo, o viaţă austeră şi era fascinat de adncurile n minile cărora se ncredinţa şi vedea tăcerea n mişcare, călătorind precum adevărul care nu se zăreşte. Medita şi gndea la Cel care a prefăcut stnca n iezer, iar piatra n izvoare de apă, la Cel ce scote din pulbere pe cel sărac şi ridică din gunoi pe cel sărman.
n adncurile neştiute de nimeni, Zamolxis, realiza un ritual iniţiatic, spre a cunoaşte moartea şi spre a experimenta un nou mod de existenţă, fiind total conştient că era om, fără calităţi divine, un preot-profet, cu darul de a descifra ciclul etern: viaţă, moarte şi renaştere..
Tracii au fost cuprinşi de părere de rău la dispariţia Preotului lor şi l-au jelit ca pe un mort. Părea că se stinsese soarele de pe plaiurile bătrnului lor imperiu şi se risipise n bucăţi nocturne, făcndu-se piatră şi lacrimă. Trăiau cu sufletele părăginite, iar murmurul apelor peste pietre le aminteau de stihurile pline de mari nţelesuri ale Magului lor.
Cnd s-a ncheiat sorocul, n al patrulea an, Zamolxis nsoţit de un tnăr lup alb, s-a arătat lumii sale ca un nviat dintre cei duşi, şi a fost slăvit şi divinizat. A ieşit nvelit n cunoscuta piele de urs, lăsnd n urma tălpilor sale adncul misteric, şi tot poporul l-a venerat, i s-a nchinat şi a crezut n el şi n toate spusele lui, urmndu-i sfaturile ncărcate de nţelepciune.
Veniţi, copiii mei! le-a strigat bucuros Veniţi şi atingeţi-mi părul, veniţi şi pipăiţi-mi trupul! Eu sunt Zamolxe, nchinaţi-vă gndului meu, veniţi la sărbătoarea slavei mele şi taine şi har vor izvor din mine pentru voi, aici n valea de dragoste a Ceriului. Uniţi-vă unii cu alţii să ţipe văzduhul! Veniţi cu bucurie şi iubire!
Veniţi n lumina mea şi bucurati-vă!
Poporul trac se uimea de apariţia spectaculoasă a Marelui Preot care părea un tnăr zeu frumos şi puternic, cobort dintr-un castel de diamant neobosit şi tăcut şi l asculta cu smerenie şi cu credinţă, intrnd n cultul lui ca ntr-o apă unduitoare.
Veneau, locuitorii elitei traco-dace, veneau de pretutindeni cu daruri din bogăţia ţării: gru, miere, vin undelemn puse n vase de lut şi de bronz sau de sticlă colorată, cu podoabe de haine, blănuri, monede dace imitate după monedele macedonene tetradragme şi figurine de animale de bronz, decoraţii geometrice, ori plăci de argint sau de aur cu motivul decorativ al capului de balaur şi numeroase tezaure, brăţări spiraliforme, inele decorative, stindarde, trompete, tobe.
Veneau preoţi şi regi din regatul lor bine nchegat, cu tradiţii istorice seculare, cu o structură socială şi economică bine definită, cu o cultură naintată, cu influenţe de civilizaţie celtică. O lume de daci liberi cu suflet puternic care va bătea veşnic n inima granitului.
Odată cu venirea lui Zamolxis n mperiul traco-dac, zeul Gebeleisis s-a retras cu demnitate, plecndu-se smerit n faţa unicului zeu, adncindu-se n lumea mărilor şi a oceanelor şi făcndu-se nevăzut. Din cnd n cnd se mai vedeau suliţe aruncate spre norii aducători de furtuni şi spre demonii tenebrelor, semn că bătrnul zeu ncă şi mai făcea datoria.
Reformator al religiei şi profet, Zalmoxis ntrupează geniul religios al daco-geţilor, pentru că, n ultimă instanţă, el reprezintă spiritualitatea autohtonilor şi a acelor strămoşi mitici, pe care-i cheamă la procesiuni, cnd strigă izvoarele şi harul tăriilor. Poporul a nceput să-i aducă jertfe, astfel că, hotărseră ca din patru n patru ani, să trimită sufletul unui mesajer vrednic pentru a restabili contactul cu el şi pentru a-i transmite dorinţele lor, supunndu-l unui examen crud, aruncndu-l n ţepe. Faptul că se trimetea la patru ani un mesager arăta clar că sacrificul era n legătură cu anii de dispariţie ai lui Zamolxis, n locuinţa sa subterană.
Marele preot nu a mai agreat o astfel de jertfă. A acceptat jertfirea unui animal, n locul unei fiinţe umane. Printre animalele de jertfă se numărau: calul, taurul, berbecul, cerbul, lupul, mistreţul şi ursul.
Se făceau periodic banchete rituale n cinstea ntoarcerii sale. Andreonul, sala n care Zamolxis i primea şi i ospăta pe cei chemaţi şi care semăna cu sălile lui Pythagoras, devenea nencăpător. Marele Preot le vorbea cetăţenilor daci despre armonie, despre nţelegere, despre iubire şi despre dragoste pentru cei oropsiţi. ncepuse să circule o mică baladă a sa, prin viu grai, o baladă n care se adresa lumii traco-dace prin calde ndemnuri şi urări:
Tu, poporul meu
Să ai Dumnezeu,
Căci preotul tău
E un Deceneu.
Oriunde umblaţi,
Voi să nu uitaţi,
Rugul aţţaţi.,
La Domn vă rugaţi
..
Sacru vă e plaiu,
sfnt vă este graiu,
inimii de foc,
viaţa-i cu noroc.
Voi oameni frumoşi,
să fiţi drăgăstoşi.
Drepţi vă ridicaţi,
oamenii vi-s fraţi,
ajutor să daţi.
Pe cei oropsiţi,
să nu-i părăsiţi.
Cel ce vă mngie,
la Mine-o să vie.
Viaţa de v-o daţi,
să vă apăraţi,
asta nu uitaţi:
Veţi fi nviaţi!
Vieţile-n dreptate,
sunt nenumărate.

.
De poporul Meu,
voi vorbi mereu,
sus la Dumnezeu.
Cnd hora-ţi ncinge,
la Mine-o ajunge,
cntec bucuros,
din omul frumos.
Zamolxis apărea ades, n mijlocul poporului, mbrăcat ntr-o hlamidă albă, cu chipul aurelolat de soare, cu o coroană colţuroasă mpletită din stele albastre. Venea din locuri misterioase, nsoţit de luna sfioasă şi zmbitoare pe un drum de nouri, ntr-un car luminos tras de doi roibi de fulger. Barba lui flutura n soare ca o negură argintie, iar pletele lungi şi albe păreau ca de zăpadă. El, Magul, cobora din soarele timpului său, din soarele cuvintelor lui, soare iluminnd nvăţăturile insuflate de cer, cobora din timpul nemişcat şi veşnic. nţelepciunea-i, strălucea pe chip şi constelaţii de astre cu numere rătăcitoare se desfăceau tainic din chipul său ca dintr-o spirală magnetizată cu chemări şi răspunsuri. Acumula n tmple şi-n priviri toate virtuţile neamului eroic al geto-dacilor.
Adevărul este călătoria! Spunea ades. Nu plecăm nu venim, ne aflăm n minile timpului veşnic, timp mpărtăşit prin graiul dulce ca mierea, ca lumina care curge-n lumină.
n adresările către popor propovăduia despre iubire, despre omenie, despre suflet şi despre nemurire. Despre faptul că nu pătrundem n tăcere, ci n lumină, că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora n veac nu vor muri, ci se vor muta numai ntr-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. Se preocupa, nainte de toate de sufletul oamenilor şi de destinul neamului său.
Unul dintre Castelele sale era aşezat la gura sacra a Istrului, loc prielnic pentru a-şi desfăşura activităţile culturale.n regatul dacic era o adevărată explozie a arhitecturii sacre care cuprindea sanctuare de graniţă şi sanctuare de convergenţă din centrele tribale. n aceste sanctuare şi-au făcut repede apariţia altarele, cum ar fi Soarele de andrezit de la Grădiştea Muncelului şi multe altele prezente şi n peşterile de pe cuprinsul lanţului carpatic. Sanctuarele dacice de la Sarmizegetusa erau dominate de un simbolism celest; pe deasupra, admirabilul soare de piatră al incintei sacre, confirmă preocuparea dacilor pentru mistere. Templele de la Sarmisegetusa şi de la Costeşti, al căror simbolism urano-solar este evident, au şi o funcţie calendaristică, asmănătoare cu cele din cultura Maia.
n imensa arie carpato-dunăreană şi balcanică, ca şi n alte părţi din Asia Mică, Iran şi India, din cea mai ndepărtată antichitate şi pnă trziu, culmile şi grotele munţilor au fost locurile de retragere predilecte ale asceţilor, călugărilor şi contemplativilor de tot felul.
Ca toţi dacii, şi el adora nălţimile, dumbrăvile, apele limpezi, dar visa la călătoriile extatice. şi făcuse cultul său propriu diferit de al celorlalte religii, prin care i iniţia pe fruntaşii poporului său. Călătoriile sale de studii n Iudeea, Persia, Fenicia Egipt, Sparta şi Creta i-au aprofundat cunoaşterea multor culturi şi ştiinţe ale vremii cum ar fi astronomia, arhitectura, filozofia şi matematica. Prin predicile sale iniţia sacerdoţi şi medici care duceau nvăţăturile n şcolile de pe tot cuprinsul imperiului dac. Despre medicii lui Zamolxis se spunea că stăpnesc meşteşugul de a-i face pe oameni nemuritori, ţinnd seama de sfaturile lui care i asigura că tot aşa cum nu se cuvine să ncerci a vindeca ochii fără să fii vindecat capul, nu se cuvine nici să tămăduim capul fără să ţinem seama de trup, cu att mai mult nu trebuie să ncercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul; pricina pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Helladei este că ei nesocotesc ntregul, pe care ar trebui să-l ngrijească, iar dacă acestui ntreg nu-i merge bine, nu poate să-i meargă bine nici părţii.
Reputaţia medicilor daci era reală şi ea s-a menţinut timp de secole.
Zamolxis rămne, pentru daci, preotul misterelor, maestrul iniţierii, prooroc al poporului dac cel care profeţeşte imortalitatea sufletului. Lumea l iubea pentru calităţile sale morale, pentru eroism şi nobleţe, dar mai ales pentru simpliatea vieţii lui, pentru smerenie. Trăia, de obicei, ca un sihastru, n călătoriile lui, oprindu-se n peşteri ori n cetăţui pentru post şi rugăciune.
mpreună cu preoţii săi, se abţineau de la orice fel de aliment din carne, mulţumindu-se cu miere, lapte şi brnză. Din această cauză erau numiţi, de către mulţime, cei care umblă prin fum, ori prin nori. De lujerii credinţei legănaţi, şi schimbnd n ore pline veşnicia, n cupa florii nevăzute, prin rugăciune, post şi abstinenţă dacii intrau n transele extatice.
Marele Preot era un personaj fabulos caracterizat prin anumite fapte sau calităţi deosebite: coborrea n lumea morţilor, iniţierea, extazul, transa, doctrinele escatologice n legătură cu imortalitatea, sau metempsihoza. Considera extazul ca o moarte provizorie, căci sufletul, spunea el, părăseşte corpul, pentru a se ridica spre nălţimi.n timpul vieţii sale pămntene, atinge levitaţia, plutind pe deasupra cmpiilor, pe deasupra munţilor, alegnd să locuiască pe vrfuri sau n peşteri, reuşind chiar să se facă nevăzut. El va cunoaşte toate locuinţele subterane, toate căile din adncul muntos şi, n drumul lui spre iniţiere, paşii lui vor fi conduşi de o putere sacră, spre Muntele Ascuns Kogainonul care va deveni Muntele Sacru, după ce se va ntlni, acolo, cu Fiul Dumnezeului unic, care l va dărui cu har, l va binecuvnta şi l va trimite ntre ai lui să le vestească nemurirea sufletului. Acolo şi va petrece Zamolxis şi vremea din urmă, ntlnindu-se rar cu cei de afară, cu regii, cu slujitorii şi cu aleşii săi.
Zamolxis aparţinea unui mediu cultural şi religios propriu, mai ales traco-dacilor şi populaţiilor nrudite balcanice şi carpato-dunărene. El era mai marele peste duhurile nţelepte şi peste cele de umbră. El era stăpnitorul imperiului său pe ai cărui cetăţeni şi eroi i ndemna, prin Psalmii rostiţi n procesiuni, la credinţă, eroism şi la iubire:
Iată-mă, Zamolxe, sunt eu, Stăpnitorul
peste soarele din mine, rotund,
peste pămntul din mine, rotund, legănat
ntre cele douazeci şi unu de ruri din mine plecnd,
din mine munţi şi păduri de putere,
cmpii de belşug şi purpuriile vinuri
şi păsări din părul şi umerii mei.
Peste rurile mele cine va ndrăzni?
n pădurile mele cine va pătrunde?
Cmpiile mele cine le va ncurca?
Pieirea lor de la lumina mea!
Pieirea lor de la rurile mele!
Pieirea lor n cmpiile mele adnci!
Pieirea lor de braţele fiilor mei!
-
Cetăţile mele, veniţi la Intrarea-n lumină
toate drumurile s-au deschis
spre muntele ndrăgostit, călăuzindu-vă;
bărbaţi ai timpului fără de moarte
mpodobiţi-vă chipul, narmaţi-vă braţele,
aşezţi-vă n suflet femeile şi toată obrşia,
veniţi, n mine timpul nfloreşte!
Sosiţi! Iată duhurile norilor de ntuneric aşteaptă
- dincolo de ei chipul meu de lumină!
Sosiţi! Pentru voi trupul meu şi toate cele cereşti,
pentru voi ierburi şi fructe şi păsări,
pentru voi pietrelor inimă şi zbor
Sosiţi nenvinşilor, acum
ura săgeţilor voastre spre norii de ură
Iată, Zamolxe sunt eu, Stăpnitorul!
Intraţi n lumina mea biruitorilor
iată, pinea şi vinul şi mierea pămntului,
luaţi-le, binecuvntate-s pentru cetăţile voastre;
peste voi duhul meu pasăre orbitoare!
Nuntiţi-vă trupurile!
Peste toate şi-n toate sunt Eu! Bucuraţi-vă!
Era cercetat de principi, de nobili şi de popor spre a le desluşi acestora
simbolurile din univers, pentru că avea ştiinţa prezicerii evenimentelor după semnele cereşti. Astfel, Zamolxis, ntărind n credinţă sufletele dacilor şi nvăţnd mulţimea că nţelepciunea este n folosul obştii, este invitat la guvernare, devenind mare preot şi rege şi ntemeind o instituţie care s-a menţinut multă vreme, dacii devenind cei mai pregăţiţi oameni pentru moarte. El recunoaşte că deşi e respectat şi slăvit de geto-daci, el nu este nici zeu al pămntului, nici al fertilităţii agricole şi nici al munţilor, nu este dect Zamolxis personificare a izvorului de viaţă şi a snului matern n care se rentorc oamenii. El se defineşte pretutindeni cu numele său, Eu sunt Zamolxe! Vorbeşte n faţa mulţimii prin Psalmi sau predici, şi nu stăpneşte dect peste lucrurile din interiorul fiinţei sale, fiindcă ştie că Cel ce va veni, e Calea Lumina şi Viaţa, stăpn al Cerului şi al pămntului. Pe El l aşteaptă mpreună cu poporul său vrednic şi sufletul lui l ştie şi l va ntmpina, mereu şi mereu, n Tainicul Munte.
Nu va mai accepta jertfe umane şi va propovădui nhumarea n locul incinerării, procedeu care se ntlnea n multe din satele Daciei carpatice, pe unde şi purta paşii de neobosit pelerin venerat. Deşi cunoscut pentru binele pe care l făcea lumii lui, el a rămas un personaj misterios, oamenii vorbind mereu despre ntoarcerea sa pe pămnt din lumea de dincolo. Zamolxis vizează nsă ntemeierea unui mister pe care l incadrează ntr-un scenariu mitico-ritual şi pe care l prelungeşte n nălţimi, năzuind la Triunghiul sfnt ngropat n Cer. El a conlucrat ndeaproape cu Deceneu, un vraci care a pribegit prin Egipt ţară a magiei şi a nvăţat anumite semene prevestitoare prin care desluşea vrerile divinităţii. Ca şi Zamolxis şi Deceneu a fost pătruns de suflul divin. Alături de Deceneu, Zamolzis a civilizat pe geţo-daci, n ţara fabuloasă a strămoşilor lor, Dacia.
Va rămne mare preot, erou civilizator, filozof şi profet, interesul lui crescnd pentru medicină, astronomie, mistică şi magie. La venirea romanilor, i-a asigurat pe daci că vor rămne precum munţii, precum izvoarele, precum brazii nfipţi n piatră, vor rămne nemuritori pe pămntul lor de culoarea zăpezii de culoarea soarelui, n cuibul lor creat după chipul luminii. Le-a mai spus că numele lor e orizont neatins, lumină transfigurată, amiază de miere, pe ţărmul veşniciei.
A văzut n ei, pe pămnt şi n cer, un popor nenvins.
Fără frică de moarte, legănndu-se prin crngul plutitor şi nălţndu-se n galopul fantomatic al norilor, peste vrfurile memoriei timpului a văzut casa lor veşnică zidită din piatră şi duh, n care soarele şi face cuib. A mai văzut răbdarea şi aşteptarea luminii abia născută din ape, precum şi ceremonia tristă a lunii din clipele de restrişte.
Pe platoul Muntelui Ascuns, cnd se ndrepta către intrarea spre Triunghiul ascuns, Zamolxis a zărit, cobornd pe nişte trepte de lumină, chipul strălucitor al lui Iisus:
- Doamne, iubirea eşti Tu. Cuvntul Tău e Adevărul. Misterele pe care le-am căutat se află n slava strălucirii Tale!
- Zamolxe, Zamolxe, deschide poarta Kogainonului, căci vom intra n Templul tău!
La semnul lui Zamolxis, Omul de piatră paznicul credincios nsufleţindu-se iarăşi, a răsucit cheia şi uşa megalitică s-a dat ntr-o parte, lăsnd liberă intrarea pentru ntia Liturghie Cerească, făcută de nsuşi Dumnezeu, mpresurată de ngeriii tăriilor şi de Duhul Sfnt cu care Preotul Daciei s-a mpărtăşit pentru poporul său.
- Te-am căutat, Doamne şi am aşteptat să vii şi să intri cu Lumina ta să luminezi ntunericul meu.
Şi Zamolxis s-a ncărcat de energii sfinte şi a căzut n genunchi, la picioarele Părintelui lumii, care i-a atins creştetul cu mna şi i-a binecuvntat calea pe care a netezit-o pentru poporul geto-dac. L-a numit prooroc al neamului său.
- ţi voi trimite primul meu Apostol spre a-ţi conduce lumea spre lumină, iar munţii şi izvoarele voastre se vor sfinţi din Lacrima Mamei Mele. Voi binecuvnta poporul tău frumos şi amintirea lui va dăinui, iar piatra sacră va lumina tăriile adncului. Energii de putere şi mntuire vor curge din cer n vatra voastră veşnică!
ngerii mei vor păzi pribegia voastră, iar voi veţi lua fără greş drumul dreptăţii, l veţi lăuda pe Domnul, iar mila Lui va fi cu voi, n veac.
- Binecuvntat eşti, Doamne şi binecuvntate sunt lucrurile Tale!
Iar Domnul s- a nălţat duios precum un fulger blnd de foc, n timp
Ce Zamolxis proorocea lumii sale despre Cel ce a venit din Cer, nsoţit de cetele ngereşti şi de imnuri duioase.
.Poporul meu, le-a spus el supuşilor săi, pe cel ce este nsuşi Dumnezeu, care coboară din Cer, eu L-am ntlnit, n mijlocul florii de Lotus cu o mie de petale, n Kogaionon.
Mi-a vorbit şi i-am căzut n genunchi, la picioare.
M-am nchinat Lui cu tot sufletul neamului nostru şi El mi-a pus mna pe creştet şi-mi-a nnoit şi mi-a mbogăţit Harul şi chipul meu s-a prefăcut n altul. L-am cunoscut pe cel ce a schimbat stnca n iezer, iar piatra n izvoare de apă..
Poporul meu, pe El să-l urmaţi şi Lui să-i aplecaţi smerit genunchii şi sufletele voastre;
De-acum El vă ceartă, El vă iartă şi El vă iubeşte.
Să intrăm n lumina Lui, n nesfrşita lumină!
Sus, inimile voastre, cntare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi nvierea vieţii!
Profetul construia din lumina lui, din soarele din el, din pămntul lui, temple corăbii către credinţă, către Dumnezeu. n temple dacii se lăsau legănaţi de acel murmur sfnt care le făcea inimile să tresară. Marele Preot inventa o lume nouă, care pe un cer nou contempla Calea Lactee, printr-o imagine a divinităţii cu care se confunda prin rugăciunea al cărei răspuns se afla n ordinea lumii şi n armonia universului. Prin slujbele sale, făcea ca oamenii să simtă mişcările sufletului şi ale trupului, să nţeleagă nemurirea prin care morţii se alătură unii altora şi formează acelaşi arbore viu care creşte şi rămne n veşnicie.
Suprema fericire a dacilor este aceea de a fi permanenţi şi de a dăinui.
Zamolxis s-a retras cu paşi grei şi rari spre Triunghiul Muntelui Ascuns, n Marele lui Sanctuar Kogainon lngă strămoşii mitici, alături de credinciosul lup alb, de sfetnicul său şi de bătrnul timp. S-a retras sub privegherea Sfinxului de Piatră, figura cea titanică de pe muntele Omu şi sub privegherea necontenită a Triunghiul ngropat n Cer. Acolo l vor găsi de-a lungul timpului toţi cei ce l cunosc şi doresc sa-i dea bineţe.
De jur mprejur, sus, pe munţii Omu şi Bucura, popor mpietrit străjuieşte Muntele Sacru al geto-dacilor, ascuns privirilor reci. Acolo, pe acoperişul Bucegilor, este centrul lumii, unde se află şi pasărea ncorporată n stncă pasărea-femeie care ar fi alăptat doi dragoni la snul ei. Se spune că dragonii luau uşor forme de oameni şi păzeau intrările secrete ale spaţiului sacru, din platoul muntos. Pentru că erau credincioşi neamului, şarpele a avut loc pe steagul dacic alături de lup.
Zamolxis nu a fost o fiinţă supranaturală de tip cosmic, el şi-a făcut apariţia ntr-o istorie religioasă care a precededat o nouă epocă de tip escatologic: revelaţia, pe care a adus-o geţilor şi le-a comunicat-o prin intermediul unui scenariu mitico-ritual al morţii şi al rentoarcerii. Ideea centrală a mesajului lui Zamolxis se referă la supravieţuirea. L-a ntmpinat pe Cel care l-a dăruit cu Har.
http://scrieliber.ro/