Nichita Stanescu
Testament
Mă cârpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.
Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.
Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii.
Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.
Încât nu ştim cine trăieşte -
cuvântul poate, poate trupul.
Zâpada albâ Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul...
Scrisori - Versuri postume.
...................................
Te implor, hai să tăcem natura!
Pe toate lucrurile eu te rog să le tăcem.
Pe tine însuţi eu te rog să taci.
Când trece timpul ăsta
atât de asurzitor
cu ochii lui sonori
să nu ne vadă.
Tu de la morţi n-ai învăţat nimic?
Tu tot mai stai cu părul tău cel lung
adesea aplecat pe râuri?
Hai, tace râurile, tu
eşti mult prea frumoasă
decât ţi-apare că te vede apa lor
cea vorbitoare.
Şi totuşi te implor
hai, să tăcem natura.
https://www.facebook.com/notes/nichi...4955836321293/
Răspunde cu citat
Marcaje