Elena Latan

[latan.elena]

"Am întrebat soarele dacă mă cunoaște și el mi-a răspuns răsărind..."





"Inima se roagă nesimțit, fără cuvinte,
Fără gânduri, neștiind ce-i hodina,
Arde numai pururi ca o candelă cuminte
A cărei singură rostire e lumina."

Vasile Voiculescu

[latan.elena]

,,Voința de a crede că viața e un miracol ne permite să asistăm la miracole."

Paulo Coelho




"Dacă fiecare zi pare la fel, diminețile încearcă să-ți schimbe fereastra minții din care privești lumea."

Antonio Curnetta





Bucovina, te iubesc

[latan.elena]

Cu cât o persoană este mai înaltă în dezvoltarea mentală și morală, cu atât viața lui îi oferă mai multă plăcere.

Anton Pavlovici Cehov




''Nu-i putem controla pe alţii, dar ne putem controla pe noi. Nu-i putem cunoaşte pe alţii decât în măsura în care se lasă ei cunoscuţi, dar ne putem cunoaşte pe noi fără limite. Nu putem alege cum curge viaţa, ce bucurii sau nenorociri aduce ziua, dar sigur ne putem alege atitudinea cu care să întâmpinăm evenimentele şi întâmplările exterioare.''

Pera Novacovici

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=krHXiMBR32c
https://www.youtube.com/watch?v=MFshRKWI5BA
https://www.youtube.com/watch?v=1nO8_mLr2Dg




Tudor Arghezi a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. Wikipedia




Cum îl chema de fapt pe Tudor Arghezi, de ce a ajuns în spatele gratiilor, cine l-a reabilitat și ce rol au jucat pamfletele sale? La 21 mai 1880 se năștea unul dintre cei mai valoroși publiciști din literatura română, căruia Arhivele Diplomatice ale Ministerului român al Afacerilor Externe îi dedică un articol ilustrat cu imagini și documente de arhivă.
Unul dintre autorii canonici ai literaturii române şi un reprezentant de marcă al liricii române moderne, Tudor Arghezi (21 mai 1880-14 iulie 1967) a fost și un redutabil publicist și pamfletar.
Pe numele său adevărat Ion M. Theodorescu, poetul a debutat în presa literară la doar 16 ani, în revista „Liga ortodoxă” condusă de Alexandru Macedonski. A folosit pentru prima oară pseudonimul Arghezi în anii 1897-1899, când publică proză şi poezii în „Revista Modernă”.
Ca mulţi din colegii săi de generație, Arghezi a fost contemporan cu momente decisive din istoria primei jumătăți a veacului trecut: participarea României la Primul Război Mondial, de partea „greşită” în opinia sa, făurirea României Mari, regimurile care s-au succedat în cei 30 de ani ce separau realizarea aspiraţiilor naţionale (1918) de instaurarea regimului comunist (1948).
Marele poet s-a raportat diferit la fiecare dintre acestea: a colaborat cu germanii în perioada ocupației din 1916-1918, Regelui Carol i-a dedicat volume omagiale, a criticat alianța cu naziștii și a fost arestat de către regimul antonescian, denigrat şi marginalizat de comunişti, ulterior a colaborat și a fost reabilitat tot de către aceştia!

Cum îl chema de fapt pe Tudor Arghez



Marea iubire dintre Arghezi şi Regina Cireşilor - Adevarul





PORTRET: Viaţa neştiută a




Tudor Arghezi - Poezii - Poetii nostri







Nehotarare
de Tudor Arghezi

Imi voi ucide timpul si visurile, deci,
Carpi-voi pe-ntuneric mantaua vietii mele.
Drept multumire sti-voi ca cerurile reci
Vor strecura prin gauri lumina unei stele.

Sa las sa umple cerul cu vastul lui tezaur?
invesmantat domneste, sa trec cu giulgiul rupt;
Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur
Si tatuat cu fulger, sa nu-nving? sa nu lupt?

Sa bat noroiul vremii, cu ochii-nchisi.
Hlamida
Sa-mi scoata-n drum nerozii, ranjiti, din carciumi, beti.
Ca fluturii, ce rabda sa-i poarte-n praf omida,
Sa rabd si eu in mine, povara, doua vieti?

Un om, trudit si-acela, imi va deschide maine
Mormantul pomenirii cu mana-i preacurata,
Ca sa ma franga-n soare, schimbat prin moarte-n paine,
Si fratilor din urma, soptind sa ma imparta.

Dar ziua care trece si ma raneste-n treacat
imi umileste carja si-mi inconvoaie crinii,
Si inima urmeaza s-atarne ca un lacat
Cu cheile pierdute, la portile luminii.

De ce nu pot sa nu stiu, de ce nu pot sa n-aud
in ce sta rostul zilei si pretul de-a ti-o trece?
Deschide-mi-te, suflet, prin sapte ochi de flaut,
Si cantecul si viata si moartea sa le-nece.




Tudor Arghezi - Poezii







Poet: Tudor Arghezi - Poezii si Versuri

[latan.elena]

Viața însăși este o pânză goală; devine ceea ce pictezi pe ea.
Poți picta nefericirea, poți picta extaz. Aceasta este gloria ta.

Osho






Mudjin Harbour - Middle Caicos Beaches


EditiaDeDimineata.ro

Cum îl chema de fapt pe Tudor Arghez

[latan.elena]

- Nu-mi da flori tăiate, chiar dacă sunt de o frumusețe imensă.
Nu mai accept nimic în viața mea care să nu aibă rădăcini.
Crede-mă fiica mea, marea aventură a vieții este să fii tu însuți,
fără a te lăsa influențată de ceea ce vor ceilalți să fii,
pentru liniștea lor sufletească, pentru utilitatea lor,
pentru ceea ce ei consideră a fi adecvat.
Probabil că Libertatea ta de Ființă va declanșa izolare,
singurătate, încercări de manipulare, gelozii și neînțelegeri.
Amintiți-vă că toate acestea fac parte din sămânță,
fac parte din procesul de deschidere a cochiliei, este sunetul clocirii,
este sămânța care, pe măsură ce înflorește, eliberează tot ce a fost înainte.
A îndrăzni să înflorești astăzi, în aceste vremuri de deșert,
presupune mare curaj, mare putere, este cea mai înaltă revoluție.
Și știi de ce fiică? Pentru că atunci când înflorești, înflorește și speranța.

Ada Luz Márquez

[latan.elena]

https://www.youtube.com/watch?v=wyKT0GIv8oY
https://www.youtube.com/results?sear...Bacovia+poezii




George Bacovia-n. 17 septembrie 1881, Bacău, România – d. 22 mai 1957, București, România a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Wikipedia




„Nu mă plictisesc şi nu mă neliniştesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viaţă.”

George Bacovia




În literatura noastră, George Bacovia ( 4/17 septembrie 1881 – 22 mai 1957) reprezintă „un caz”, fiind considerat de criticul Nicolae Manolescu drept singurul poet român care „a coborât în infernul trăirilor lipsite de lumina călăuzitoare a spiritului”, un „paradox”, pentru faptul că sensibilitatea lui modernă, aproape avangardistă, este turnată în tiparele simbolismului decadent pe care îl reprezintă într-un mod cu totul particular, printr-o viziune poetică inconfundabilă în peisajul literar românesc. Adevărul este că bacovianismul își selectează drastic cititorii, care se presupune că ar avea „un cer al gurii dedat cu mirodeniile”, după cum afirma G. Călinescu despre poezia lui T. Arghezi, aserțiune care se potrivește și în contextul de față. Sentimentul angoasei, al eșecului existențial, viziunile morbide, senzația sfârșitului de lume fac din imaginarul poeziei lui Bacovia un spațiu al sfâșierii lăuntrice greu de asimilat pentru cititorul lipsit de experiență sau de răbdare. Ipostazele eului sunt, în lirica aceasta de o subiectivitate exacerbată, reduse la fantomatice apariții, mai ales ca spectator al unei lumi într-o continuă dezagregare, în care spațiul fizic este un imens cavou, amenințând cu închiderea absolută. Propriul sine este o închisoare a spiritului, iar trupul, bolnav de dureri și boli incurabile, alienante, poartă ca o povară o conștiință lucidă, în marginea disperării.
Cu toate acestea, în mod surprinzător, Bacovia nu ura oamenii și nici viața:

„Nu mă plictisesc și nu mă neliniștesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viață. Și-apoi n-am fost niciodată prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuști, care să se străduiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii și îi privesc cu interes prin geamul din fața casei mele. Cred că fiecare duce ceva bun cu sine, și, dacă nu sunt toți la fel, de vină sunt imprejurările care diferă de la individ la individ. Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărăre. Aici, în provincie, viața se scurge monoton. E destul ca să trăiești o zi, să-ți închipui cum se vor desfășura toate celelalte până la sfârșitul vieții tale. Asta într-adevăr nu este un lucru prea vesel. Dar ce vrei? Dacă aș avea bani mulți, aș chema toți poeții lumii în jurul meu și am schimba astfel rostul vieții. Pe când așa, mă mulțumesc cu tăcerea.”

Tăcerea și singurătatea, iubite inconfundabile, rămân fidele acestui ins torturat de o prezență carnală a realității, care înseamnă, de fapt, drama omului torturat de trecerea necruțătoare a timpului.

La o lectură de profunzime, poezia lui Bacovia este- în primul rând- o stare de spirit, iar apoi un mod de a fi. Nu oricine poate fi bacovian… numai acei înzestrați cu puterea de a privi, dincolo de textul propriu-zis, cu ochii copilului închis în casă de o mamă înăbușitor de protectoare de teama revirimentului unei boli care macină încet plămânii și face dificilă orice respirație, asistând la spectacolul sumbru al unei naturi în care turnul bisericii care se profilează în zare aruncă umbra timpului, măsurat de bătaia clopotului din oră în oră, asupra unui cimitir… Răzbate din versurile lui sentimentul copleșitor al vacuității existențiale, generată de conștiința perisabilității ființei umane.

PENTRU CE TRĂIM, DACĂ TOTUL SE SFÂRȘEȘTE CU MOARTEA?

De sub chinuitorul, infernalul țăcănit al limbilor ceasornicului, se ridică vocea gravă a omului care se simte neputincios în fața vremii. Conștiința sa este dublată de aceea a artistului, care percepe și mai profund, tragic chiar, alunecarea imposibil de oprit înspre limita finală. Nicio deschidere în poezia lui, nicio speranță, nicio pată de culoare care să exprime plăcerea de a trăi – culoarea roșie, spre exemplu, este folosită pentru a evoca sângele animalelor care se scurge de la abator, pătând albul imaculat al câmpiei de la marginea orașului, într-o dimineață de iarnă. Cromatica e definitorie, ca pentru orice poet simbolist, dar originalitatea lui constă în paleta săracă de culori pe care le întrebuințează în pastelul mohorât al vieții. Bacovia era, fără echivoc, un poet descriptiv.




„În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiția colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influență colorantă. Întâi am făcut muzică și după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoțit cu credință, până azi.
*
Pictorul întrebuințează în meșteșugul sau culorile alb, roșu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligență, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă titlul „Scântei Galbene”. Roșul e sânge, e viață zgomotoasă. Nu vreau să-ți fac teorii. Urăsc definițiile dascălilor pentru adormit copiii. Asta-i osânda modernă. Unii ar spune: metafizica culorilor.
*
În plumb văd culoarea galbenă. Compușii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet și alb, am evoluat spre galben. […] Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. În manualul de fizică nu mai găsesc altă culoare. În eprubeta mea, orice reacție chimică dă precipitat galben. Altă dată în plumb, pe lângă impresia colorată, mai simțeam alta, static, de greutate. Plumbul apasă cel mai greu pe om […] forța lui m-a apăsat până la distrugere.” (Aprilie, 1929)

Soția poetului, Agatha Grigorescu-Bacovia, este cea care a înțeles cel mai bine felul în care poezia devine destin, pornind tocmai de la acest aparent insignifiant memento din copilăria autorului și prin aceasta a pus la îndemâna cititorului singura cheie de lectură autentică. Memento mori, acel sentiment copleșitor al imanenței morții, va marca definitiv lirica bacoviană până la cele mai mici frânturi de gând, turnate în structurile esențializate până la ermetism ale unei sintaxe construite după principiul poeziei moderne „maximum de gândire în minimum de expresie” (Hugo Friedrich).
Numai astfel poate fi înțeles un mare poet care gândea în termenii unei ecuații existențiale de un dramatism nedisimulat: ”La ce bun și atâta scris?… ai pentru cine… când se înțeleg așa de greu gândurile cele mai sincere. Nu servește totdeauna sinceritatea… și a spune totul poate fi obositor pentru cei ce te citesc. Știi dictonul francez: «Pensez deux foi savant de parler une». Eu gândesc de zece ori înainte de a scrie o dată”…

Ego

Tot mai tăcut şi singur
În lumea mea pustie
–Şi tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.
Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atât de bine
–Aceeaşi nepăsare
De oameni, şi de tine.

sursa:Bel-Esprit
https://bel-esprit.ro/george-bacovia-tot-mai-tacut-si.../

George Bacovia - Poezii - Poetii nostri

[latan.elena]

Întotdeauna există loc în mine pentru un secret de păstrat.
Mă simt onorată să-l găzduiesc.
Și ca gardianul unei comori, il veghez, il mângâi,
Nu il judec. Devene o parte din povestea mea.
Îl brodez cu intenții de dragoste.
Lumea are nevoie de curajoși păstrători ai secretelor.
Și nu de hoți ai interiorității altora.

Elena Bernabè

Dan Cristian Mihăilescu

[latan.elena]

Aș vrea să trăiesc adormit, în zgomotul dulce al vieții.

Sandro Penna


















Duy Huynh art

[latan.elena]

"Dacă într -o zi îți vine să plângi, caută -mă
Nu promit că am să te fac să râzi, dar pot să plâng cu tine .
Dacă într -o zi vrei să fugi, caută -mă
Nu-ți promit să te opresc, dar pot să fug cu tine .
Dacă într -o zi nu ai chef să asculți pe nimeni,cauta-mă...
Promit să tac cât vrei.
Dacă într -o zi mă cauți si nu răspund ...
Vino repede să mă vezi...
Poate eu am nevoie de tine ... "

Marin Sorescu




Care este cea mai mare bucurie a unei persoane iluminate? Întâlnirea cu un altul luminat și capacitatea de a vorbi la același nivel,
experimentarea plăcerii de a fi în fața cuiva nu pentru a vorbi despre sine, ci pentru a vibra împreună pe același registru.

Alejandro Jodorowsky