Elena Latan

[latan.elena]

Buna dimineata,Soare,buna dimineata,Viata!





"Soarele? A ce miroase soarele, Elena?"
A închis ochii pentru o clipă, căutând cuvintele potrivite.
„Este nemărginit, cald, moale.
Este ca un cuib, un leagăn confortabil.
Se strecoară înăuntru, în timp ce lasă cea mai largă libertate.
Luați iasomia, în zori parfumul ei este mai intens,
diferită de cea ușoară de amiază, dar după apus, când soarele este doar o amintire, floarea își emană adevăratul suflet.
Nu le poți confunda, nu se poate.”

„Calea parfumurilor” – Cristina Caboni

[latan.elena]

Tăcerea
nu e ușor să taci.
Este spațiul divin.
muzica,
prezență creativă,
vibrația sufletului.

Augustine Degas

[latan.elena]

Mâinile au propria lor viață.
Ele mângâie, ajută, își doresc,
vorbesc, spun povești,
personaje, vieți de oameni.
Mâinile sunt ca ochii.
Ele nu mint niciodată.
celor care știu să le audă.
Mâinile rugătoare
Sunt în ton cu Universul.

Augustine Degas




"Într-o singură mângâiere există întreaga atingere a sufletului. "

Mirko Badiale




Urmează-ți destinul.
udă-ți plantele,
Iubeste-ti trandafirii.
Restul este umbra copacilor straini.

Persoana Fernando

[latan.elena]

„Nu este timp pentru nimic altceva ... Aceasta este viața și nimeni nu scapă viu din această lume.
Încă mai este timp, așa că trăiește, distrează-te, mâine poate nu va mai fi. Mănâncă ce vrei, mergi la soare, înoată în mare... Spune adevărul când simți asta. Fii nebun, fii prost. Fii un ciudat.
Fii tu însuți, nu mai e timp de altceva.

Richard Gere

[latan.elena]

Nici una din zilele când nu te-ai bucurat nu a fost a ta:
n-ai făcut decât să dăinui în ele. Când trăiești
Fără să te bucuri, tu nu trăiești.

Nu are importanță că bei, surâzi sau iubești:
Ți-e destulă o rază de soare lunecând pe apa
Unei băltoace, dacă-ți face plăcere.

Ferice de cel căruia, fiindcă în lucruri mărunte
Și-a găsit plăcerea, nici o zi nu îi interzice
Aventura naturală!

Fernando Pessoa
















https://awildslimalien.com/2017/08/3...os-douradores/

[latan.elena]

"Sunt convins că un astfel de moment vine în viața fiecăruia: un moment în care o metamorfoză se impune. "

Haruki Murakami





Cecilia Valadez art

[latan.elena]

Muzeul MIHAI EMINESCU

Lacul cu nuferi al lui Eminescu, din Padurea Baisa
************************************************** **
Era in vara anului 1962, când, încă adolescent, am vizitat întaia oară Ipoteştii, venind de la alt capat al ţării. Dupa ce am colindat două zile pe meleagurile unde un copil, Mihai, geniu in devenire,colindase odinioară, o întamplare fericită a făcut ca să sosească la Casa Memorială Mihai Eminescu, unde ghid era, pe atuncea, Viorica Iordăchel, un autobuz destul de uzat, cu artisti ai Teatrului Gheorghe Dima din Braşov. Intărită cu doi cunoscuţi interpreţi de muzuca populară, Ştefan Lăzărescu şi Natalia Gliga, trupa de artişti brasoveni efectua un turneu prin Moldova. După vizitarea muzeului, artistii au dorit să meargă la lacul cu nuferi din Pădurea Baisa, amintind şi el de copilăria si adolescenţa lui Eminescu. M-am alăturat bucuros caravanei, fericit să pătrund, mai adânc, în „a codrului tenebră, poetic labirint”, care ascunde „lacul cel albastru, încărcat cu flori de nufăr”, acolo unde copilul năzdrăvan al lui Conu`Gheorghies şi al Ralucăi, iubind natura, venea deseori. Când am ajuns la marginea pădurii, soarele amurgului, în scanteierea obosită a razelor sale, îmi părea că dau un aer misterios locului, totul împrejur căpătând un tainic aer de melancolie. Era acel ceas vrăjit, când sufletul se deschide spre visare şi întreaga fiinţă îmi era cuprinsă de farmecul momentului. Şi am trăit cu intreaga mea fiinţă acel momnt magic în care astrul zilei, învăluit în faldurile înserării, se pierde pe cărări de vis şi poezie.
Autobuzul a rămas la marginea pădurii, iar noi am înaintat pe o cărare bătătorită, acompaniaţi de dangătul unui clopot ce parcă venea din adâncurile pământului, care m-a dus cu gândul la versul eminescian :„Lasaţi clopotul să plangă cu-a lui voce de aramă...”Era în sunetul lui grav şi armonios o mângâietoare tristeţe ce ne însoţea drumul, conduşi pe cărarea din pădure de un profesor localnic.
Deodată, in lumina de nalbă şi de trandafir a înserării, apare luna, ale cărei raze sunt estompate cumva de culorile încă vii de pe sprânceana cerului. Şi îmi tresaltă sufletul la straniul sentiment că l-aş putea zări, venind pe cărare, chiar pe Mihai...Şi iată că, în sfarşit, acompaniaţi de freamătul discret al pădurii, care ne întelege şi ne ocroteşte, ajungem într-o strungă de lumină, faţă în faţă cu „Lacul codrilor albastru”, ce îmi aparea ca o imensă lacrimă a cerului, cazută pe pamânt. Luna şi cohorta ei de stele inunda întreaga natură, încât chiar şi cerul imi părea un crâng în floare, iar, din slava lui, luceafărul stralucea mai puternic ca oricand. Trâmbe de lumină cad peste copaci, transfomând parcă pădurea într-o imensă catedrală, în timp ce în jurul lacului pluteşte o atmosfera de basm şi veşnicie. Şi în oaza aceasta de linişte şi taină, imaginaţia pelerinului care am fost, căpăta contur, încât îmi părea ca il vad aievea pe Mihai, învăluit în manta-i de poezie şi de dor, în aşteptarea iubitei:„
„Şi de trec de-a lung de maluri
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să apară
Şi să-mi cadă lin la piept...”
Totul a rămas însă în nemişcare sub privirea alb+gălbuie a luceafărului, cu imaginea răsfrântă în „Lacul cel albastru / Încărcat cu flori de nufăr.”
Când ne-am întors la Ipoteşti, în drum spre Botoşani, satul poetului era cufundat în adormire, sub veghea luminoasă a astrelor cerului, Luceafărul fiind cel mai strălucitor. Iar eu, etern pelerin pe urmele atâtor aspiraţii şi himere eminesciene, am rămas adânc pătruns în suflet de spiritul şi frumuseţea acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu şi predestinate parcă anume ca să-i ocrotească anii copilăriei şi să înflăcăreze visul şi imaginaţia unui geniu în devenire.
Din Ipoteşti, pleacă mai multe drumuri si cărări... Le-am privit cu infinită emotie şi freamăt lăuntric, ştiind ca pe unul din ele, a plecat El, Vrajitorul poeziei şi spiritualităţii românesti, pe întâiul său drum de glorie si nemurire.


Titu Zanfirescu-Cianciulli

[latan.elena]

Sara pe deal
de Mihai Eminescu

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne;
Sub un salcîm dragă, m-aștepți tu pe mine.

Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,
Streșine vechi casele-n lună ridică,
Scîrțîie-n vînt cumpăna de la fîntînă,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă.

Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la cîmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curînd satul în vale-amuțește;
Ah! în curînd pasu-mi spre tine grăbește:
Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-voi cît îmi ești dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul
Și surîzînd vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcîm. — Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

[latan.elena]

Eminescu şi slagărele muzicii româneşti

„Muzică, prin fond şi prin formă, poezia lui Eminescu nu mai are nevoie de nici o altă melodie”, spunea criticul şi istoricul literar Garabet Ibrăileanu, încercând să sublinieze ideea, adevărată în fond, că muzicalitatea poeziei eminesciene, excepţională, îşi este suficientă sieşi.
Cu toate acestea, nu puţini au fost artiştii români care, de-a lungul anilor, au pus pe muzică câteva dintre cele mai cunoscute poezii eminesciene.

Puteţi asculta, pe www.ziarulmetropolis.ro, câteva dintre cele mai cunoscute melodii inspirate de versurile poetului nostru naţional, http://www.ziarulmetropolis.ro/eminescu-si-slagarele-muzic…/

[latan.elena]

RĂSAI ASUPRA MEA

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
în noaptea gândurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie,

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Si reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Mihai Eminescu