Elena Latan

[latan.elena]

Buna dimineata,Soare,buna dimineata,Viata!




"Nu există decât o modalitate de a atinge fericirea şi pacea lăuntrică: de dimineaţa când te trezeşti, tot timpul zilei şi până seara când adormi, orientează-ţi toate gândurile, pune-ţi toate speranţele în Dumnezeu şi niciun lucru exterior să nu te mai tulbure!''

Epictet




“Nimic nu valorează mai mult decât ziua de azi.”

Goethe



"Opreşte-te, atâta trebuie să faci. Să te opreşti şi să priveşti iară firul de iarbă, să vezi floarea, să-i simţi parfumul. Să te închini la Sfântul Soare şi să-i mulţumeşti că ţi-a mai dat o nouă zi. Să asculţi foşnetul frunzelor, ciripitul păsărilor şi acolo, acolo în liniştea aceea mută, acolo să te găseşti tu pe tine, din nou şi vei deveni ceea ce ai fost cândva, iarăşi: Lumină, Iubire, Armonie."

Parintele Arsenie Boca

[latan.elena]

Nichita Stănescu

Să trăiești întru nemurire, dragă Nichita !

"Fă-te, suflete, câmp întins
Până la mare !
Fă-mi-te, suflete, stâncă
zburând în soare !
În centrul rotirilor de vulturi
eu îmi ridic șira spinării
și pleoapele mi le deschid,
așa cum aș spune iubitei mele :
- Te iubesc !
ca să năvălesc lumea în mine, urlând
Ce adânc sunt, Doamne, ce adânc !"

,,Făt-frumos "- Nichita Stănescu




Nichita Stănescu (n. 31 martie1933, Ploiești, România – d. 13 decembrie1983, București, România) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.
Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
A fost laureat al Premiului Herder. Wikipedia




La blouse roumaine

31 martie 1933 - 31 martie 2022
89 de ani de Nichita Stănescu

,,Să exişti mereu tânăr, tulburat, fericit, revoltat, să aspiri, să fii erou, să exişti vrând să fii descoperitor de noi pământuri, să exişti, să visezi la nemurire. M-am întrebat de multe ori de ce în secolul nostru nimeni nu mai caută nemurirea decât în chinul limitat al artelor, alegând artele ca scop în sine pentru căutarea veşniciei. Ce siguranţă a făcut ca adolescenţii şi bătrânii secolului nostru să dorească să existe şi atât, ce cunoaştere definitivă a condiţiei noastre biologice i-a făcut să prefere viaţa ca atare şi nu nemurirea? Dar tot ce e viu pe pământ e supus veşniciei, pe morţii iubiţi de anul trecut nu i-am pierdut definitiv, fiinţa lor s-a dezagregat în fiecare ţesut al nostru, de aceea noi nu putem să-i uităm niciodată. Dar tot ce e viu pe pământ e supus veşniciei, iarba de astă vară n-a pierit, a trecut simplu din ciclu în ciclu, din organism în organism şi de unde nu ştim că ea nu este chiar pielea gingaşă a noului născut. A fi, a fi, a fi, cu disperare a exista peste limite; tristeţe, nenoroc, fericit, zdravăn şi gata oricând să începi totul de la început, a fi cu îndârjire, a trăi atâta timp cât ceea ce e mai scump în tine e viu pe Pământul pe care nimeni nu-l poate opri să existe unic şi uriaş în Univers”.
#NichitaStănescu

[latan.elena]

https://www.youtube.com/results?sear...+St%C4%83nescu




Părerea mea este că poetul nu are o
epocă a lui; epoca îşi are poeţii ei şi, în
genere, epoca îşi vede singură poeţi.

Nichita Stanescu





Eu cred că pământul e plat asemeni unei scânduri groase... că soarele nu răsare mereu în acelaşi loc şi nici nu răsare acelaşi soare, ci cu totul altul după noroc mai mic sau mai mare.

Nichita Stanescu




"... Poezia nu va pieri niciodată atât timp cât vor fi oameni. Oamenii cu suflet viu au nevoie de sufletul scris, sufletul tulbure are nevoie de sufletul limpede, întocmai cum focul şi gheaţa stau îmbrăţişate de-a pururi..."

Nichita Stănescu



Cântec de încurajare

Aşa cum ţăranul se urcă cu tălpile
pe oalele arse
ca să le dovedească
rezistente şi de încredere
bune, la vânzare, -
îmi culc inima peste cuvinte
ca să le vădesc de nerupt
şi zic:
încurajez femeia să nască,
iarba o încurajez să fie verde,
încurajez soarele să răsară!

Nichita Stanescu

[latan.elena]

A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă. Într-un ideal te speli ca într-o apă curată. Într-o oglindă îţi speli chipul obosit, potrivindu-ţi-l până când te accepţi să fii.




A trebuit să vin a doua oară, pentru că prima oară abia acum îmi dau seama că nu există. A trebuit să vin a doua oară ca să-mi dau seama că prima oară nu există niciodată.

Nichita Stanescu

[latan.elena]

Poezia nu se scrie cu cuvinte.

Poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă.

Poezia este o lacrimă care plânge cu ochii.

Poezia e o taină şi o lucrare de sine stătătoare.

Poezia este avuţia pe care omul o are încă ne jefuită.

Să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului.

Vai autorului care nu seamănă cu scrisul său, - şi vai poetului care nu seamănă cu versul său.

Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.

Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.

Părerea mea este că poetul nu are o epocă a lui; epoca îşi are poeţii ei şi, în genere, epoca îşi vede singură poeţii.

Poezia este ca o pasăre ce zboară invers.

Nichita Stanescu

[latan.elena]

[latan.elena]

Apa vorbirii

Câteodată însuşi cuvântul se împietreşte
în timp ce timpul împietreşte.
Câteodată ţi se face dor
de visul cu stele al altcuiva.
Când un adolescent sărută o adolescentă
scuipă-ţi ochii cu care-i vezi
şi răsare-ţi inima
şi umple-ţi-o cu viaţa altora
cum soarele umple întunericul
cu lumină.



Somn

Nu mai apuc să mă culc cu tine
atâta nenorocită veghe
atâta insomnie, patule, vecine,
îmi cântă-n ureche.Ce cântec?
Greaţă de piatră borţoasă
de soare cu lumină-n pântec
de gândire ţestoasă.Dar eu ţin minte, prin ţinere de minte
vremurile împărate
când mugetul taurilor lăsa gravide
muierile din cetate.




Dezîmblânzirea

De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
De visare mă aflasem
Vino, tu, cu tine toată
ca să-ntruchipăm o roată
Vino, tu, fără de tine
ca să fiu cu mine, mine
O răsai, răsai, răsai
pe infernul meu, un rai
O rămâi, rămâi, rămâi
Palma bate-mi-o în cui
pe crucea de carne
când lumea adoarme.

[latan.elena]

Eu te-am rupt pe tine din aer

zeitate melodioasă, subţire,
ca să-mi trec inelul braţului meu
în jurul mijlocului tău nervos, ca un deget.
O, revărsare de mirosuri suave;
alergare de iepuri; albine de ziuă;
lină topire de lumi a gheţii!
Alunecare a pletelor, geamănă
cu singurătatea neagră a pământului...
Nu te voi învăţa niciodată
nici un cuvânt din limba după-amiezelor.
Nu-ţi voi destăinui niciodată
nici un adevăr al nemişcărilor.
Rămâi deci cu mine, rămâi,
întruna curgând peste bolovanii albaştri
ai ochilor,
pe sub sălciile arămite de toamnă
ale coastelor,
şi-adormi tu, adormi
sub cortul şuierător al trupului meu
visând că eşti trează.




Poem

Îmi deschid ochiul
și te privesc.
Umărul meu, inima mea, frigul,
totul flutura înapoia lui
aidoma unei cozi de cometă.
Brațul mi-l întind spre tine –
cinci steaguri strălucitoare – unghiile,
fulgeră ridicate pe-o singură, nevăzută
coloană.
Tâmpla, obrazul, mi le adaog
tâmplei, obrazului tău,
și numai tâmplă sunt și numai
capăt de sprânceană.
Iar când îți spun: Te iubesc, –
trupul meu e numai prima literă, T,
iar restul
azvârlire.

Numai în somn mă risipesc egal
în mine însumi,
dar atunci sunt îmbrățișat
de visuri de pe o altă planetă
plină de statui care imită
absurdele, infernalele forme
ale nemișcării –
și trupul acela în relief
nu-mi aparține.







Fel de sfârşit

Adevărata mână n-o întind.
Nu ating cu ea decât cuvintele.
Altfel
copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi,
cum se trage în sine însuşi cornul de melc
şi ar deveni un punct.
Nu ating scaunul.
S-ar trage în sine însuşi
şi ar deveni un punct.
Nici prietenii nu mi-i ating.
Nici soarele, nici stelele, nici luna.
Nu ating nimic.
Deşi urăsc punctul, Doamne,
locuiesc într-un punct.




Câmp nou

E-o linişte ca la-nceput. Printre nouri,
stelele le număr, toate căte sunt.
Bătaia inimii se sparge-n pământ
şi se-ntoarce-n ecouri.De-acea, aici, soarele râsare vibrând:
crivăţul lui îmi flutură pletele şi-ncinge danţuri!
Câmpul, în flux, şi-azvârle, pe rând,
hăturile, ca pe nişte lanţuri.Da, şi le-azvârle ca pe un fum,
ca pe nişte gratii de carcere,
şi ele se prefac în berze, şi plecă pe un drum
fără întoarcere.



Viaţa mea se iluminează

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.Mai lasă-mă un minut,
mai lasă-mă o secundă,
mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp

[latan.elena]

Cântec singur

Te-am hotarat cu ochii negri,
deci fie noapte-ncercanata!
...ramas departe, printre crenge,
ma cheama gandul tau de fata.
Le-ai adunat in ochi cuvinte
nestirilor nepangarite...
Talhar hoinar, cu vaz albastru
si nins pe umeri de clipite,
ma-ntorc, fugit din munti, sa mangai
faptura umbrelor pagana,
ce-alene luna petitoare
ti-a inganat-o pe tarana
si nalucirile de sange
pe valea noptilor s-or pierde,
doinindu-ti lin un cantec singur
"Hei, frunza verde...
...frunza verde..."







Cântec

Amintiri nu are decât clipa de-acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se ştie.
Morţii îşi schimbă tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei...
Există numai ceea ce va fi,
numai întâmplările neîntâmplate,
atârnând de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate...
Există numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrân, de piatră.
Tristeţea mea aude nenăscuţii câini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde
suntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergând oriunde.

Nichita Stanescu

[latan.elena]

Testament - Alfa (1967)

Să deplângi
absenţa mea
de pe suprafaţa lucrurilor.
Să pui capcane, lațuri și curse
și mai presus de toate să pui
orbite înalte, de os,
întru întâmpinarea
ochilor singuri și plutitori,
prin aerul de dinaintea
zorilor.
Să aduci cântăreți
din instrumenetele muzicale
amintind de falusul zeilor.
Să aduci animale dresate,
să aduci cocoșați melancolici,
să aduci şi să verşi
amfore cu vin.
Numai numele să nu
mi-l aminteşti,
numai numele, nu.
Pentru că atunci
ar izbucni de jur-împrejurul lui
un trup
pe care tu nu l-ai mai recunoaşte.
Numai numele să nu
mi-l aminteşti,
pentru că el are
o infinitate de trupuri
şi s-ar putea să şi-l arate
pe-acela
pe care tu nu-l cunoşti.







Odă în niciun fel de metru

Mi s-a făcut somn de această lume
în care cuvintele ţin loc de obiecte.
Mi-e foarte somn de tot ce se vede
orbind

Mi s-a făcut lene de soare şi de lumină
Mi-este grea raza care mă bate
noaptea când treaz stau şi nu dorm
şi flutură steagul întunericului

E rea în alcătuirea ei fiinţa umană
Păsările împroaşcă cu zbor aerul
Timpul nu trece în pietrele pe care
calul se balegă

De ce om fi nu ştim
De ce suntem condamnaţi la moarte nu ştim
Mâine se va face ziuă
Tot mâine se va face seară

Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă nasc
Tatăl meu s-a iubit cu mama mea
Mă uit lung la dragostea lor
şi apoi mă prefac în cal, în arbore
şi încă întru cu totul şi cu totul altceva.




Somn

Și dacă pietrele sunt păsări dormind,
lung dormind,
ale unui alt aer?...
Și dacă arborii soldați sunt dormind,
după luptă dormind,
ale altei cetăți?...
Și dacă eu sunt un vis,
și dacă m-ar trezi cineva
spunându-mi:
tu esti; apără-mă și fii.