Buna dimineata,Soare,buna dimineata,Viata!
Atunci am înţeles cu toţii că începuse să răsară marele, invizibilul soare.
Nichita Stanescu
Buna dimineata,Soare,buna dimineata,Viata!
Atunci am înţeles cu toţii că începuse să răsară marele, invizibilul soare.
Nichita Stanescu
"În temple zidite de mâini omenești
Tu Doamne nu stai niciodată
căci Duh și Lumină și Dragoste ești
şi dragostea-i templul ce Tu-l locuiești
când ea se păstrează curată..."
Nicolae Moldoveanu
Bejan Sergiu Vasile
Binele nu este ceva de făcut, este Cineva de iubit.
Maurice Zundel
Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare.
Şoptisei, poate, o-ntrebare,
Sau, poate, un răspuns.
Dar glasul nostru nu era ascuns?
Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată.
A fost atunci? Acum e altădată?
Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi
Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi.
Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise,
În jocul de-a sfiala, amuţise.
Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine.
Tu mă numiseşi "Ţie", eu te numisem "Tine".
Să te cunosc? Să mă cunoşti?
Stam unul lângă altul ca plopii mari - şi proşti.
Tudor Arghezi
MariusTucă
Toamna
Poate că ar fi fost mai bine
ca-n ziua de luni
să scriu pe o frunză.
O frunză pe care s-o decupați
și s-o puneți într-un ierbar
sau într-un clasor.
O frunză subțire, transparentă,
prinsă de vie
ca un fluture în insectar,
așa este toamna asta,
care se zbate între stihiile vremii
și umbrele vremurilor
până la ultima nervură.
E atât de subțire toamna asta!
Pare mai degrabă o fantomă
care ne bântuie
de la răsăritul soarelui
până la coptul gutuilor,
de la răsăritul lunii
până la culesul viilor.
Și ea ar fi ajuns până aici,
în prima linie
de pe frontul vieții,
dacă inundațiile
n-ar fi desființat-o
în așa hal,
reducând-o la o tăcere ciudată,
amestecată cu bocet.
Și tot ar mai fi avut o șansă,
așa subțire cum ni se arăta,
de parcă doar fiorul
mai rămăsese din ea!
Era gata să apară
pe prima pagină,
nimic nu mai părea
că o poate opri,
gata să fie cap de ziar,
să fie știrea
cu care să înceapă lumea,
dacă n-ar fi fost sabotată
chiar de propriile păsări.
Și așa subțire cum era
toamna asta,
ca o frunză țesută
dintr-o pânză de păianjen,
nu mai avea loc nicăieri,
gata să fie alungată
ca o regină fără tron,
ca o regină fără țară.
Ar fi putut să fie vedeta lumii
măcar pentru o seară,
când ar fi deschis
buletinele de știri
și ni s-ar fi arătat
ca o umbră,
ca o părere
dinaintea nu știu căror războaie
și catastrofe naturale.
Dar n-a fost să fie
toamna asta!
Prea subțire, ca și când ar fi
doar conturul unei frunze
transparente,
sedusă de un fluture
și mâncată de o omidă!
O frunză fără greutate,
fără zbor,
o frunză atât de subțire,
încât nici vântul nu mai poate
să-i spună ceva,
o frunză condamnată
la nemurire.
Marius Tucă
Dă-mi la o parte vălul şi priveşte!
Eşti primul muritor care mă vezi.
Te-ai furişat în templul meu hoţeşte
Şi-acum, ajuns aici, cunoşti şi crezi.
Mă socoteai iluzie abstractă,
Sămânţă din străvechiul Amon-Ra.
Şi-azi când mă pipăi simţi cum se contractă
În trupul meu de piatră inima.
Descoperă-mă toată, cu-ndrăzneală!
Şi lasă-ţi palma aspră şi pe sâni!
Aşa cum stau aici, aproape goală,
Sunt mai frumoasă ca un imn păgân.
O pulbere de-argint mă împresoară
Şi raze lungi pe frunte-mi cad mănunchi.
Tăcerea care-acum se înfioară
E sângele ce-mi susură pe trunchi.
Când ochii mi-s închişi, ciulesc urechea,
Iar când o-nchid pe ea, din ochi pândesc.
Bagă de seamă! Inima, străvechea,
Ca pe-un etern semnal, mi-o urmăresc!
Streinule intrat aici hoţeşte!
Hoinarule căzut în mreaja mea!
Ia-mi palma desfăcută şi citeşte:
Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!
Radu Stanca- Doti
Radu Stanca – scrisoare către Doti
„Doti, draga mea… Sunt tot numai aşteptare, numai dor de tine. Un singur gând, o singură râvnă: aceea de a fi, din nou, aproape de tine, aproape de îmbrăţişarea ta, de apa vie a buzelor tale – mereu dorindu-te, mereu setos de frumuseţea ta fără asemănare. Iată! Peste câteva zile vei fi soţia mea. La acest gând, cele mai pure zone ale spiritului se deschid înainte-mi – şi stau ca în faţa celui mai sublim act al desăvârşirii. Un jurământ sfânt mi se naşte pe buze, acum în preajma marei împliniri, şi totul se leagă de azi înainte, pentru mine, de acest jurământ. Lui voi închina ceea ce e mai bun în mine îndeplinirii lui – căci jur să mă închin cu totul pentru fericirea ta; să-mi dăruiesc toate puterile inimii idealurilor tale; să sfinţesc cu sârguinţă altarul căsniciei noastre cu harul celei mai dumnezeieşti iubiri. Fericirea mea nu are hotare; ea cuprinde, de la o margine la alta, universal – pretutindeni e numai ea; sunt învăluit în strălucirea bucuriei mele nelimitate. Aripi să am şi nu aş putea urca mai sus decât înălţimea cristalină de la care privesc acum, în faţă, viitorul. Toate s-au limpezit în mine, s-au purificat – am devenit un om nou. Şi mă îndrept, cu fruntea sus, spre treptele pe care mă vor conduce mâinile tale blânde şi înţelegătoare; privirile tale adânci, încărcate de viaţa pe care cu generozitate o răspândeşti ăn trupul şi sufletul meu. Eşti, de acum înainte, înţelesul meu cel mai intim. Eşti sensul meu adevărat – şi dincolo de orice graniţe terestre eşti îndumnezeirea mea; mântuirea mea. Cu tine dobândesc nu numai un rost, dar şi un loc printre binecuvântaţii lumii – căci tu îmi aduci fericirea. Vrând să te merit, voi frământa toate puterile spiritului meu – voi lupta cu nesăbuirile mele, cu infernurile mele; îmi voi limpezi căutările, voi munci cu pasiune. Vrând mereu să te cuceresc, voi căuta să devin – te voi avea mereu în faţă, ideal luminos, pe care mă voi strădui întruna să-l dobândesc. (…) Mă voi cârmui după tine, precum corăbierul după steaua polară. (…) Şi nu mai cunosc nimic altceva decât chipul tău. Nu mai şoptesc alt cuvânt decât numele tău, ce mi te aduce mereu, cu putere magică, în ochii sufletului – eşti permanent în mine, ai pătruns în locaşurile mele lăuntrice prin toţi porii fiinţei mele; îţi simt neîncetata făptura ta de fum suav, îţi ascult mereu glasul, legănător şi darnic, ca un clopot de mare sărbătoare; îţi văd ochii adânciţi între neguri de bună tristeţe; îţi cuprind cu palmele nerăbdătoare hulubii sânilor, ferecaţi parcă dintr-un pătimaş zbor; îţi cercetez cu copilărească uimire merele de pe marmora umerilor, linia plină de graţie, ca o amforă greacă, a trupului tău – şi-mi plec buzele, draga mea, pe marginea acestei amfore şi te beau în mine pe tine; te beau cu toată frumuseţea ta, cu tot trupul. Fiindcă de acolo, din adâncul sufletului tău, vine marea ta frumuseţe; – chipul tău, trupul tău sunt reflexul direct al sufletului. Şi eşti frumoasă, iubito, pentru că eşti toată numai suflet; suflet e privirea ta, suflet e mersul tău de pasăre măiastră, suflet e zâmbetul tău, suflet sunt degetele tale şi strângerea ta de mână. Între sufletul tău şi trupul tău au căzut toate obstacolele – divina lor contopire e desăvârşită. Şi te iubesc pentru că eşti deplină. Şi te chem pentru că vreau să mă îndeplineşti; te chem, te chem neîncetat, tu, lumina mea, viaţa mea, împlinirea mea. Al tău, Radu.“
Doti scumpă, Azi, 13 iunie – tocmai o lună de când ne-am logodit. Stau uimit de fericire; privesc în urmă, numai cu câteva săptămâni, şi parcă aş trăi cel mai minunat vis. Am primit în luna aceasta un dar dumnezeiesc; un dar cum niciodată n-am crezut că viaţa îmi va dărui. Te-am primit pe tine – soţia mea unică, neasemuită, sfântă. Cum aş putea mulţumi Cerului pentru acest dar? Ce cuvinte aş putea găsi cu care să slăvesc graţia divină care s-a învrednicit de mine; m-a ales dintre toţi şi mi te-a încredinţat pe tine, plămada cea mai de preţ a lui Dumnezeu. Nu sunt destul de puternice cuvintele cu care să aduc laudă Domnului. Nu s-au ivit încă semnele prin care să pot dovedi – măcar jumătate – din toată recunoştinţa cu care mă îndrept spre minunea săvârşită cu mine. Ȋntr-o singură lună întreaga mea substanţă omenească s-a preschimbat; din lut încărcat de nimicnicii, darul cel mare, tu, m-ai schimbat în spirit pur. Trăiesc acum la o altitudine neatinsă, între esenţele ultime, acolo unde numai iniţiaţii pătrund. Toate se desăvârşesc împrejurul meu de când eşti a mea; toate au primit forme noi, conţinuturi noi; lumea se roteşte în jurul meu pe alte principii – iar eu, înnoit, înviat de mâna ta salvatoare, trec definitiv într-o zonă limpede, în care toate au primit, pentru mine, un înalt înţeles moral. M-am primenit – iar tu ai schimbat în mine apa-n vin. Nu voi avea destul o viaţă de om pentru a-ţi mulţumi. Nu voi avea destul anii mei pentru a-ţi purta evlavia recunoscătoare a celui mântuit. Mi-ar trebui vârstele arhanghelilor pentru a te putea cânta îndeajuns. Mi-ar trebui viaţa morţilor pentru a te putea slăvi îndeajuns. Ai venit în viaţa mea ca cel mai suprem destin al meu. Ai venit în viaţa mea, cu sensul cel mai curat – şi eu te primesc în mine, mereu, în fiecare ceas, în fiecare clipă, cu fiecare gând, cu fiecare nădejde.Şi lipsit de cuvintele care să poată să-ţi comunice întreaga mea prefacere interioară, acum, la o lună de seara când, acolo în blânda şi învăluitoarea taină sibiană, ai primit dorul meu şi l-ai logodit cu tine, stau copleşit de minunea petrecută cu mine. Ȋţi mulţumesc! Ȋţi mulţumesc!Doti la 18 ani De ai cuprinde toată fericirea mea, ai străbate nemărginirea. De ai pătrunde până în adâncimea extremă toată zeiasca mea desfătare lăuntrică, ai trece dincolo de limitele cosmosului. Te iubesc – dar ce puţin spun aceste cuvinte din ceea ce simt; ce vag exprimă ele întreaga mea angajare spirituală. Ţi-aş mărturisi chiar că aceste cuvinte nu transmit decât o infimă adiere din vântul bogat şi roditor care bate peste mine. Te iubesc – sunt în toată fiinţa mea pătruns de tine; sunt tu. Şi dorul de tine nu mai e numai dor – e o trecere în toate fibrele mele a unui fior continuu. Ȋţi şoptesc numele şi sângele îmi aleargă aprins în toată făptura. Frenezii necunoscute până acum îmi străbat braţele, mă pătrund prin umeri şi umerii mi se zbat, de parcă ar creşte din ei aripi, pieptul mi se umple de o tainică fremătare. Te am în mine mereu şi dorul soarbe din el însuşi vrajă permanentă. Mă gândesc cât de singur, cât de sărac eram acum abia o lună. Ţelurile mele zăceau îngropate sub negura incertitudinilor. Doar speranţa de a ieşi din zodia nenorocului mă vizita din când în când. Astăzi însă stau în lumină. Totul mi s-a concentrat într-un focar unic şi sublim: tu. Ceea ce speram, ceea ce râvneam mi s-a împlinit înmiit. Singurătatea mea s-a destrămat sub razele celei mai senine dimineţi. Şi am devenit dintr-o dată cel mai bogat om; trăiesc în incantaţia divină de a mă şti soţul tău. Visul este realitate – iar realitatea de până mai ieri, astăzi – datorită prezenţei tale – mi s-a ridicat la gradul înalt de vis. Nu-i de mirare că sunt cuprins de febre. Un neastâmpăr uriaş mă stăpâneşte: e nerăbdarea de a fi lângă tine. Zilele ce mă despart de înapoierea mea la Cluj mi se par veacuri – somnul nu se îndură să mi le scurteze; caut mereu ceva ce să le desfiinţeze; trec de ici- colo, doar, doar grăbesc clipa nesfârşit dorită, clipa miraculoasă când braţele mele te vor simţi, din nou, aievea în ele; când buzele mele îşi vor alina, din nou, setea pe buzele tale; când fruntea mi se va lăsa iarăşi, înfiorată, pe sânul tău. Abia vineri 15, pornim în turneu 1. Eu merg până luni 18 la Făgăraş, astfel încât marţi voi fi din nou în Sibiu, gata de a zbura la tine. Te voi vesti de sosirea mea. Acum sunt în aşteptarea schemei pentru ca să întocmesc cererea, ce o voi trimite Bucureştiului pe cale oficial-ierarhică. De altfel, aici, venirea ta e considerată de pe acum un fapt. Eu nu pot îndura depărtarea aceasta a noastră. Te vreau permanent alături de mine, vie, aievea, minunată. Pe orice altă femeie am realizat-o în imaginaţia mea mai deplină decât era în realitate. Tu întreci orice putinţă de vis; orice metaforă. De aceea trebuie să fii mereu lângă mine. Căci numai aşa voi putea visa. Mi-eşti necesară pentru cel mai esenţial lucru al individualităţii mele ! Fără tine nu mai pot visa! Ar fi să încerc să-mi stâmpăr setea cu pietre; să încerc să visez departe de tine, ar fi să nu mai pot exista. Căci existenţa mea e visarea; iar visul meu eşti tu. Tu, cea care ai pătruns până în măduva conştiinţei mele; tu, care ai înlocuit toate esenţele dinlăuntrul meu cu tine; tu, cea care m-ai mântuit, Soţie bună şi sfântă, Doti, dragostea mea, Radu
din volumul „Scrisori către Doti”, Editura Muzeului Literaturii Române, 2016, ediţie îngrijită de Ion Vartic
https://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2019/n9/a4/
111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca și I. Negoițescu
Radu Stanca
Ultima modificare făcută de latan.elena; 03.11.2021 la 14:24.
Unii văd frumusețe în locurile sparte... alții fac frumusețe din locurile sparte.
Există o tehnică faimoasă în Japonia, cunoscută sub numele de kintsugi. Tradus, înseamnă „tâmplărie de aur” sau „a petice cu aur”. Este o tehnică care coase împreună ceramica spartă folosind aur aplicat cu lac pe locurile sparte, sporind rupturile.
Tehnica este, de asemenea, o filozofie - că cineva ar trebui să trateze spargerea și repararea ca parte a istoriei unui obiect, mai degrabă decât ceva de deghizat.
Potrivit lucrării de cercetare a lui Pui Ying Kwan, „ Explorând arta și estetica japoneză ca inspirație pentru un design durabil din punct de vedere emoțional” ,Ca filozofie, kintsugi poate fi văzut ca având asemănări cu filozofia japoneză a wabi-sabi, o îmbrățișare a defectelor sau imperfectului. Estetica japoneză pune în valoare semnele de uzură prin utilizarea unui obiect. Acest lucru poate fi văzut ca o justificare pentru păstrarea unui obiect în preajmă chiar și după ce acesta s-a spart și ca o justificare a kintsugi-ului însuși, evidențiind fisurile și reparațiile ca pur și simplu un eveniment din viața unui obiect, mai degrabă decât a permite serviciului acestuia să se încheie la momentul respectiv. de deteriorarea sau spargerea acestuia.Aceasta este o filosofie pe care ar trebui să o aplicăm în viața noastră, nu doar în posesiunile noastre. Nu ar trebui să ne fie rușine de părțile noastre rupte, ci mai degrabă să ne inspirăm de ele. Căci noi am stricat, dar nu ne-am desfăcut. Suntem mai valoroși pentru experiențele noastre și mai puternici și mai frumoși în locurile în care am experimentat durere.
Charlotte Bailey este o artistă independentă de broderie manuală care, în timp ce era chelneriță într-o seară, a scăpat o farfurie cu model de salcie.
De acolo, ea a fost inspirată de ideea de a o repara mai degrabă decât de a o distruge.
Totuși, ea a dus tehnica un pas mai departe și adaugă propriul ei fler. versiunea mea de material – fără lipici! – combină o vază spartă găsită cu bucăți de țesătură, minuțios petice împreună și evidențiate cu fir de trecere metalic auriu. Învelesc piesele în material înainte de a începe reasamblarea, după care „cusăturile” aurii sunt cusute cu grijă.
Mai jos sunt câteva fotografii cu arta kintsugi. Lăsați acestea să vă inspire să vă îmbrățișați rănile, defectele și părțile rupte.
Ultima modificare făcută de latan.elena; 03.11.2021 la 15:21.
https://www.facebook.com/gbgems.trea...19918983543498
Asemenea oricărui aspect al materiei, cristalele sunt compuse din particule foarte mici: atomii. Aceste elemente care compun planul fizic sunt compuse la rândul lor din particule şi mai mici: protonii şi electronii. Dacă examinăm foarte atent aceste unităţi fundamentale, descoperim că ele nu sunt materie, ci vibraţii subtile, fiecare dintre ele fiind racordată la energia macrocosmică. Întreaga lume fizică a fost creată datorită diferitelor variaţiuni şi combinări între atomi; modul în care atomii se unesc cu alţi atomi determină tipul moleculelor care se vor forma şi substanţele ce vor rezulta. În cazul formării structurilor cristaline (de exemplu cuarţul transparent) atomii se aranjează într-o perfectă armonie şi unitate—de parcă şi-ar fi dat mâinile şi s-ar fi aranjat de la sine într-un puzzle. Această integritate se manifestă şi la nivel molecular în măsura în care toate moleculele vibrează pe aceeaşi frecvenţă. Această microstructură sau reţea determină proprietăţile fizice ale cristalului: forma exterioară, duritatea, dispunerea planurilor, tipul de fracturare, greutatea specifică şi proprietăţile sale optice. Lumea cristalelor e compusă din şapte familii. Fiecare familie are propria sa structură geometrică, similaritate moleculară şi „descendenţă" de cristale formate pe baza reţelei geometrice comune. Cristalele individuale prezintă aceeaşi structură pe care o regăsim la nivel molecular sau în desenul geometric cosmic. Fiecare sistem cristalin are propria axă imaginară de rotaţie şi propriul unghi de intersecţie cu axa. Lungimile axelor şi unghiurile dintre ele definesc forma cristalului. Cele şapte specii întâlnite în lumea cristalelor sunt: sistemul izometric (cubic, precum fluoritul), tetragonal (cu patru feţe, asemenea vulfenitului), hexagonal (cu şase feţe, smaraldul), trigonal (cu trei feţe, turmalinul), ortorombic (cu formă rombică, topazul), monoclinic (cu o singură înclinaţie, azuritul) şi triclinic (cu trei înclinaţii, turcoazul). Aceste şapte categorii cristaline primare sunt prototipuri naturale la nivelul întregului Univers, care se manifestă în planul terestru prin intermediul lumii cristalelor.
Continuare:http://magiacristalelor.blogspot.com...in-online.html
GB Gems & Treasures
De ce viseaza fructele alcooluri
Si ierbile miresme iuti si tari
Intr-o lumina-atat de blanda
Ca te indeamna sa dispari?
De ce se pregatesc sa se salveze,
Congestionati nedemn pe cer,cocorii,
Cand poti s-astepti cu-atata pace
Sa te destrami usor,ca norii?
De ce se-nchid albinele in stupi
Si in seminte florile prevazatoare,
Cand toamna e atat de buna
Si ne invata cum se moare
Ana Blandiana
„Noi, locuitorii acestei secunde
suntem un vis de noapte, zvelt,
cu-o mie de picioare alergând oriunde.”
Nichita Stănescu
Orice început este o continuare, cartea vieţii e deschisă întotdeauna de la jumătate.
Wislawa Szymborska
Momentan sunt 13 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 13 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje