Elena Latan

[latan.elena]

Buna dimineata,Soare,buna dimineata,Viata !






Primăvara frumoasa tuturor,
cu soare în suflet, luminata de iubire,
plina de culoare, entuziasm si
armonie !



“Ziua in care Dumnezeu a creat speranta a fost probabil si cea in care a zamislit primavara”.
Bern Williams






"Cel mai frumos mărţişor? Nu se poartă prins în piept, ci în inimă. Nu se poartă şi nu se dăruieşte doar la începutul primăverii, ci în fiecare zi. Cel mai frumos mărţişor? Un zâmbet. O îmbrăţişare. Un gând bun. Un "te iubesc!", "mi-e dor de tine!", "îţi mulţumesc că exişti!". O mică bucurie oferită din inimă."
Irina Binder

[latan.elena]

Primavara
Lucian Blaga

A cunoaște. A iubi.
Înc-o dată, iar și iară,
a cunoaște-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.

A iubi - aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi - aceasta vine
tare de departe-n tine.

A cunoaște. A iubi.
Care-i drumul ce te-ndeamnă?
A cunoaște - ce înseamnă?
A iubi - de ce ți-e teamă
printre flori și-n mare iarbă?

Printre flori și-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit,
cu rumoare și ardoare
de albine re-ncarnate.

Înc-o dată, iar și iară,
a iubi e primvară.

[latan.elena]

Caci a atinge sufletul cuiva înseamna a pasi pe pamânt sfânt.
Stephen R. Covey



Cuvinte Stricate-Tudor Arghezi

Toate
Cuvintele mele sunt intortochiate
Si s-au imbatat.
Le vezi? Au cazut, s-au sculat.
Au vrut sa alerge si sa joace
Dar betia le-a pravalit incoace.
Nu mai stiu ce spun si is
Bolnave de ras.

S-au stricat cuvintele mele!
Umbla prin mocirle cu stele
De cositor
Dupa un martisor,
Si-ar voi sa culeaga roade
Fasticite si neroade
Din salcii nici verzi.

Cuvintele sa nu mi le mai dezmierzi,
Sa nu le mai spuie agale
Buzele tale.
Sa nu le mai cante cumva
Vocea ta
Si pe cobza destele.

Huleste-le!

[latan.elena]

Primăvara asta să vă fie ca un abur sfânt de Liturghie!
Cornel Constantin Ciomâzgă







Din clăbucii de zăpadă,
Un ghiocel bucuros
Scoţând capul spre lumină,
Se laudă copilăros:
- Uite aşa, cât sunt de mic,
Într-un picior mă ridic,
Mă lupt cu zăpada rece,
Nici o floare nu mă întrece,
Sunt un mărţişor râvnit,
Primăverii,
Poarta florilor deschid.
Valeria Mahok




"Singura floare care pricepe cu siguranţă ce-nseamnă să-ngheţe sufletul în tine de-atâta aşteptare e ghiocelul."

[latan.elena]

A unsprezecea elegie

Intrare-n muncile de primăvară

I

Inimă mai mare decît trupul,
sărind din toate părțile deodată
și prăbușindu-se din toate părțile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugătoare ploaie de lavă,

tu, conținut mai mare decît forma, iată
cunoașterea de sine, iată
de ce materia-n dureri se naște din ea însăși,
ca să poată muri.

Moare numai cel care se știe pe sine,
se naște numai cel care își este
sieși martor.

Ar trebui să alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai întîi
să-mi întorc sufletul
spre nemișcătorii mei strămoși,
retrași în turnurile propriilor oase,
asemenea măduvei,
nemișcați
aidoma lucruilor duse pînă la capăt.

Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine.
Voi alerga, pentru că numai ceea ce este
nemișcat în el însuși
se poate mișca,
numai cel care e singur în sine
e însoțit; și știe că, nearătată, inima
se va prăbuși mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
spartă-n planete, se va lăsa cotropită
de vietăți și de planete,

sau
întinsă va sta pe sub piramide,
ca înapoia unui piept străin.

II

Totul e simplu, atît de simplu încît
devine de neînțeles.

Totul este atît de aproape, atît
de aproape, încît
se trage-napoia ochilor
și nu se mai vede.

Totul este atît de perfect
în primăvară,
încît numai înconjurîndu-l cu mine
iau cunoștință de el,
ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită
de cuvinte gurii care le rostește.
mărturisită de gură inimii,
de inimă sîmburelui ei,
cel în el însuși nemișcat, aidoma
sîmburelui pămîntului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate
de brațe ale gravitației,

strîngînd la sine totul și deodată
într-o îmbrățișare atît de puternică,
încît îi sare printre brațe mișcarea.

III

Voi alerga, deci, în toate părțile
deodată,
după propria mea inimă voi alerga,
asemeni unui car de luptă
tras din toate părțile simultan
de o hergelie de cai biciuiți.

IV

Voi alerga pînă cînd înaintarea, goana,
ea însăși mă va întrece
și se va îndepărta de mine
aidoma cojii fructului de sămînță,
pînă cînd alergarea
chiar în ea însăși va alerga, și va sta.
Iar eu mă voi prăbuși asemeni bărbatului tînăr
Întîmpinîndu-și iubita.

V

Iar după ce voi fi făcut ca alergarea
să mă-ntreacă,
după ce
mișcîndu-se-n sine va sta
ca de piatră, sau
mai degrabă asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
mă voi privi în toate lucrurile,
voi îmbrățișa cu mine însumi
toate lucrurile deodată,
iar ele
mă vor azvîrli înapoi, după ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.

VI

Iată-mă
rămînînd ceea ce sînt
cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,
înapoi, spre mine însumi alerg,
smulgîndu-mă de pretutindeni,
smulgîndu-mă de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, și
din stînga mea, de deasupra, și
de dedesubtul meu, plecînd
de pretutindeni și dăruind
pretutindeni semne-ale aducerii-aminte:
cerului - stelele,
pămîntului - aer,
umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.

VII

... trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el însuși
în prezența sferelor,

mirat stînd în fața soarelui,
așteptînd cu răbdare să-i crească luminii
un trup pe măsură.

VIII

A te sprijini de propriul tău pămînt
cînd ești sămînță, cînd iarna
își lichifiază oasele albe și lungi
și primăvara se ridică.

A te sprijini de propria țară
cînd, omule, ești singur, cînd ești bîntuit
de neiubire,
sau pur și simplu cînd iarna
se descompune și primăvara
își mișcă spațiul sferic
asemenea inimii
din sine însăși spre margini.

A intra curățit în muncile
de primăvară,
a spune semințelor că sînt semințe,
a spune pămîntului că e pămînt!

Dar mai înainte de toate,
noi sîntem semințele, noi sîntem
cei văzuți din toate părțile deodată,
ca și cum am locui de-a dreptul într-un ochi,

sau un cîmp, pe care-n loc de iarbă
cresc priviri - și noi cu noi înșine
deodată, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
să fie aidoma tuturor lucrurilor
în mijlocul cărora trăim
și pe care
inima noastră le-a născut.

Dar mai înainte de toate,
noi suntem semințele și ne pregătim
din noi înșine să ne azvîrlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poartă numele primăverii...

A fi înăuntrul fenomenelor, mereu
înăuntrul fenomenelor.

A fi sămînță și a te sprijini
de propriul tău pămînt.

Nichita Stanescu

[latan.elena]

Nașterea lui Venus Sandro Botticelli

Frumuseţii n-ar trebui să-i pună nimeni voaluri.




Sufletul unei femei e asemeni trupului ei, doar că poate zbura...
Sandro Botticelli (1 martie 1445 - 1510)


Sandro Botticelli, Allegory of Spring
Sandro Botticelli - Wikipedia

[latan.elena]

Nevinovăţie

O caisă şi-un cais
alergau prin paradis.
Panica primordială
încolţi sub o petală
tresări sub un cubelc
‘’ea nu pealcă, eu nu pelc
Nu de flică, da’ ne calcă!
Eu nu pelc, nici ea nu pealcă''
(şi – oamenii dintâi, buimacii,
le-au făcut semne cu macii)

Ion Caraion

[latan.elena]

Legenda Mărțişorului...

,,La marginea unui sat trăiau într-o coliba sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei. Ca să câștige pâinea de zi cu zi și câțiva bănuți, femeia se îndeletnicea cu torsul lânii pentru oamenii din sat. Dar tot ce câștiga dădea pe doctorii pentru fata ei care era tare bolnavă. Într-o zi, pe când torcea și plângea de mila fiicei sale, femeia văzu o caleasca de foc trecând cu iuțieală dinspre pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvara care, auzind-o, s-a oprit și a întrebat-o de ce este așa de necăjită. Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis...
-,,Ține caierul acesta de foc și toarce-l firicel subțire, apoi leagă o fundiță și prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viață, așa cum se trezește la viață întreaga natură după trecerea mea.
Femeia mulțumi și se apuca de lucru. Dar caierul îi ardea degetele și-i era cu neputință să rasucească un firicel cât de mic. Începu să plângă cu lacrimi grele și aproape că nu bagă de seama când o altă caleașcă de zăpadă se opri în dreptul colibei. Era Crăiasa Iarna, care dispărea cu iuțieală dinspre sat spre pădure și care, auzind necazul femeii, zise...
-,,Ține caierul acesta de zăpadă... Răcoarea lui va potoli fierbițeala celui de foc. Răsucește-le laolaltă, poate așa îți pot fi de folos și eu.

Femeia mulțumi din tot sufletul și se puse pe tors. Torcea laolalta fir roșu de foc cu fir alb de zăpadă și astfel ispravi de tors cele doua caiere. Iar după ce duse la capat lucrul, legă o fundiță de pieptul fetiței. Aceasta îndată prinse putere și culoare în obrajori, sări din pat și-și îmbrățișă cu drag mama. De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia împletea fundițe alb-roșii, împărțindu-le oamenilor din sat, să le aducă sanatate și bucurii.”

Igor Vieru - Wikipedia





Mărţişoare, mărţişoare!

Mi-e dor
de mărţişoarele
de altădată.

De mărţişoarele de copil,
ţinute ascunse cu atâta sfinţenie
ca să nu le vadă nimeni. Niciodată.
Niciodată, până când vor fi fost dăruite,
iar tu n-ai mai fi vrut să le dai,
pentru că deveniseră doar ale tale.

Mi-e dor de toate inimile
prinse tainic în catifea,
toate inimile cucerite
şi date mai departe,
mi-e dor de toate inimile
necucerite şi rămase împietrite
în piepturile necunoscute
ale atâtor femei.

Mi-e dor de toate gărgăriţele
şi gândacii cu zborurile prinse în şnur,
mi-e dor de toate mărţişoarele
îndrăgostite
de inimile colegelor de şcoală,
purtate ca nişte fluturi,
de parcă s-ar fi născut
cu ele pe piept.

Mi-e dor de toate mărţişoarele
dăruite mamei cu atâta dragoste,
teamă şi emoţie până la lacrimi.
Mi-e dor de lacrimile mamei,
curgând din mărţişoarele mele,
mi-e dor de mărţişoarele ei,
mereu aceleaşi, an de an,
din ce în ce mai frumoase,
din ce în ce mai albe,
la fel ca părul ei.

Mi-e dor de toate mărţişoarele
neoferite, nedate, nedatate,
neaşteptate, neînduplecate
şi necercetate vreodată.

Mi-e dor de toate mărţişoarele de lumină,
despre care ştim că sunt acolo
şi că acolo au rămas,
fără să le pese de nimeni şi de nimic.

Mi-e dor de mărţişoarele Dariei,
frumoase, atât de frumoase,
ca nişte suflete de copil,
frumoase ca ea. Frumoase
ca toate mărţişoarele de aer,
purtate în piept de oameni
fără să ştie de ele,
fără să ştie de ei...

Marius Tucă

[latan.elena]

In seara aceea, cu grave tumulturi in urma,
ceva se schimbase nespus,
aci-n pamanteasca epoca, de neguri si huma,
si-n megiese lunare tinuturi, de sus.
Dobandise taramul carate
pe nici un cantar incercate.

De argint se facura, o treptele, fruntile -
martore pure izvoadelor din univers.
Iar noi ne ghiceam izbaviti din penumbre,
ca doua fapturi de matase in mers.

In ceasul acela inalt, de-alchimie cereasca,
siliram luna - si alte vreo cateva astre,
in jurul inimilor noastre
sa se-nvarteasca.

Lucian Blaga, Legenda noastra

[latan.elena]

Trezită de parfumul
exalat de prunul pe cale să înflorească...
Întunericul
nopţii de primăvară
mă îmbibă de nostalgie.
Izumi Shikibu