Elena Latan

[latan.elena]

Cea mai mare minune este să iubești toți oamenii.

FĂ RAI DIN CE AI!



Cândva nu vom mai avea nevoie de cuvinte. Limbajul sufletului se înțelege peste tot în natură. Suntem ceea ce gândim (sănătoși, bolnavi, fericiți, nefericiți). Gândurile sunt coroană de spini sau de flori pe capul fiecăruia. Ele descarcă o anumită chimie în corp. Orice emoție negativă blochează celulele sistemului imunitar și ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore sau chiar ani. Stresul este moartea celulei. E drept că unele celule nervoase se refac printr-o gândire constructivă, optimistă, dar e nevoie de muncă personală. Orice boală trebuie tratată cu înțelegere, compasiune și nu cu revoltă, deoarece unele suferințe le primim ca lecții, iar altele au cauze spirituale (egoism, invidie, răzbunare, stres, frică etc).Fără Dumnezeu nu există bucurie autentică, iar prezența Lui se simte la tot pasul. De la sufletele care ne apar în Calea ce-o avem de parcurs, până la natura care mângâie simțurile într-o doxologie nemărginită. Cea mai mare minune este să iubești toți oamenii. Și nu putem împărtăși celuilalt ceea ce nu suntem deja. Cred că nu ne lipsesc informațiile, ci experiențele. Viața nu este o formulă matematică general valabilă, ci trăire în Duh și în Adevăr.În ființa lor toate lucrurile din lume sunt bune, întrebuințarea lor uneori este greșită. Tot ce există este bun și orice cădere aduce ceva folositor la lumină. Creștinismul și din păcat scoate virtute. Când iertăm, nu doar sufletul nostru se simte ușurat, ci mai ales sufletul celui pe care îl iertăm. Întoarce-te în tine de oriunde ai fi și primește-te, iartă-te. Viața se trăiește, nu se caută, nu se învață. Trăiește adevărul, bucuria și iubirea. Ele se află acolo unde ești. Liniștea nu este într-un loc, ci într-un mod de a fi. Sunt două zile în care nu mai putem face nimic: ieri și mâine. Prezentul este timpul mântuirii. Amânarea înseamnă niciodată. Un om valorează atât cât iubește. Restul e poveste.Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi. E nevoie să înțelegem că nu am fost creați de Dumnezeu ca să suferim, ci ca să ne întâlnim cu El într-o poveste de iubire. Unică. În ochii tăi este soare când iubești. Iar ca să ajungi la fericire nu ai nevoie de hartă, ci de prezență, de tine.Descoperă sau redescoperă Iubirea Tatălui Ceresc! Să ai grijă de sufletul tău!

ieromonah Hrisostom Filipescu

[latan.elena]

Inima este centrul, capul e doar periferia.


Inteligenta capului nu e deloc inteligență; ea este calitatea de a fi bine informat. Adevărata inteligență este inteligența inimii, singura inteligență care există. Capul este doar un acumulator. El e veșnic vechi, niciodată nou, niciodată original. Este bun la anumite scopuri; ca fișier, e foarte bun. Și în viață e nevoie de asta – multe lucruri trebuie ținute minte. Acumulează într-una cunoștințe în el și ori de câte ori ai nevoie de ele, le scoți. Capul e bun pentru matematică, pentru socoteli, pentru viața de zi cu zi. Dar dacă tu crezi că asta e toată viața ta, ai să rămai prost. N-ai să cunoști niciodată frumusețea simțirii, n-ai să cunoști niciodată binecuvântările inimii. Nu vei cunoaște niciodată harul care coboară numai în inimă, dumnezeirea care intră numai în inimă. Nu vei cunoaște niciodată rugăciunea, nu vei cunoaște niciodată poezia, nu vei cunoaște niciodată iubirea.

Inteligența inimii aduce poezie în viața ta, îți învață pașii să danseze, îți face viața o bucurie, o sărbătoare, un râs continuu. Îți dă simțul umorului. Te face capabil de iubire. Asta e adevărata viață.

Viața care e trăită cu capul e o viață mecanică. Devii un robot – poate foarte eficient. Roboții sunt foarte eficienți, mașinăriile sunt mai eficiente decât omul. Cu capul poți câștiga multe, dar nu vei trăi multe. Poți avea un standard de viață mai bun, dar nu vei mai avea viața. Viața este a inimii. Viața poate crește numaiîn inimă. Viața, dragostea, spiritul cresc numai în solul inimii. Tot ce este frumos, tot ce este cu adevărat valoros, tot ce este plin de înțeles, important vine din inimă. Inima este centrul, capul e doar periferia. A trăi cu capul înseamnă a trăi la periferie, fără să ajungi să cunoști vreodatăfrumusețile și culorile centrului. A trăi cu inima și a te folosi de cap ori de câte ori este nevoie înseamnă inteligență.

Dar centrul, stăpânul, se află în miezul ființei tale. Stăpanul e inima, iar capul e doar servitor – asta înseamnă inteligență. Când capul devine stăpân și inima e uitată de tot, asta e prostie. E la latitudinea ta să alegi. Ține minte, capul ca sclav e un sclav frumos, foarte util. Dar ca stăpân e un stăpân periculos și îți va distruge toată viața, îți va otrăvi toată viața.

Privește în jurul tău. Viața oamenilor e total otravită, otravită de cap. Ei nu mai simt, nu mai sunt sensibili, nimic nu-i mai emoționează. Soarele răsare, dar in ei nu tresaltă nimic; se uită la soare cu ochii pustii. Cerul se umple de stele, dar inima lor rămâne insensibilă la frumusețea nemarginită presarată de stele, niciun cântec nu se înalță din inima lor.

Omul a uitat să cânte. Norii vin pe cer și păunii dansează, dar omul nu știe să danseze. A ajuns un infirm. Pomii dau în floare – dar omul gândește, niciodată nu simte, și fără simțire înflorirea e cu neputință.

Ieși din starea asta! Lasă viața să aibă romantism, puțină aventură. Explorează! Milioane de frumuseți și de splendori te așteaptă. Continui să te miști în cerc, fără să intri în tempul vieții. Ușa templului este inima…Osho

[latan.elena]

POVESTEA EMOTIONANTA A MAINILOR IN RUGACIUNE!





In secolul al XV-lea, intr-un oras micut locuia o familie care avea 18 copii. Pentru a-si intretine familia tatal, bijutier de profesie, era nevoit sa lucreze chiar si 18 ore pe zi pentru a le oferi mancare. In plus se mai ocupa si cu orice altceva gasea de lucru prin vecinatate.

In ciuda conditiei lor nevoiase, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, vroiau sa-si urmeze visul lor, acela de a-si valorifica talentul pentru desen. Ei erau constienti de faptul ca tatal lor nu-si permitea sa-i trimita sa studieze la Academia de la Nürenberg.

Dupa lungi discutii noaptea in patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mina si va castiga bani pentru a-l sustine pe celalalt sa studieze la Academie. Apoi dupa ce fratele care va castiga va termina Academia, dupa 4 ani il va sustine pe celalalt sa-si completeze studiile, fie prin vanzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mina.

Intr-o duminica dupa slujba de la biserica au dat cu banul iar Albrecht Dürer a castigat si a plecat la Nürenberg. Albert a plecat in minele periculoase si timp de patru ani si-a sustinut fratele cu bani. Lucrarile fratelui sau au facut imediat senzatie. Gravurile lui, sculpturile si panzele cu ulei erau mai bune decat ale multor profesori iar atunci cand a absolvit ajunsese sa castige sume importante.

Cand s-a intors in satul sau familia a dat o cina pentru a-i sarbatori triumfala intoarcere acasa. Dupa o masa lunga si memorabila din care n-au lipsit muzica si rasul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a tine un toast pentru cel mai iubit dintre fratii sai, pentru anii de sacrificiu pe care i-a indurat pentru ca el sa-si indeplineasca visul. Si cuvintele de incheiere au fost: ”si acum Albert, cel mai binecuvantat frate al meu, acum e randul tau. Acum te poti duce la Nürenberg sa-ti urmezi visul si eu voi avea grija de tine!”.

Toate capetele s-au intors cu nerabdare spre celalalt capat al mesei unde statea Albert. Lacrimile ii curgeau pe fata palida iar capul plecat si-l misca dintr-o parte in alta, in timp ce repeta in continuu ”nu, nu, nu”. In final Albert s-a ridicat si si-a sters lacrimile de pe obraji si a privit spre figurile care ii erau dragi. Apoi, tinandu-si mainile aproape de obrazul drept a spus bland.

”Nu, frate, nu pot sa merg la Nürenberg. Este prea tarziu pentru mine. Uite, uite ce au facut cei 4 ani de munca in mina mainilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel putin o data, iar in ultimul timp sufar de artrita care mi-a afectat atat de rau mana dreapta incat nu pot nici macar sa tin paharul pentru a toasta cu tine… cu atat mai mult sa fac linii delicate pe panza, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea tarziu.”

Mai mult de 450 ani au trecut. Pana acum sute de capodopereale lui Albrecht Dürer: portrete, schite, desene in carbune, gravuri etc. sunt expuse in orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este ca tie iti e familiara doar una singura, a carei reproducere o poti avea acasa sau la birou.

Intr-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui sau mainile muncite cu palmele si degetele subtiri indreptate spre cer. Si-a denumit opera simplu ”maini”, dar lumea intreaga si-a deschis imediat inimile spre capodopera sa si a redenumit tributul iubirii ”maini in rugaciune”.
Data viitoare cand vezi o copie a acestei creatii emotionante, mai priveste-o odata. Da-i voie sa-ti aminteasca – daca mai aveai nevoie – ca nimeni, nimeni nu reuseste singur.

http://caplimpede.ro/povestea-emotionanta-a-mainilor-in-rugaciune-ar-merita-cineva-acest-sacrificiu/

[latan.elena]

"Cu înțelepciunea și iubirea vă construiți adevărata locuință. Materialele înțelepciunii sunt solide, dar pentru a rezista mult timp ele au nevoie să fie susținute de un suflet viu, altminteri veți vedea curând niște fisuri în pereți. Iar acest suflet viu este iubirea.
Atunci când o casă este locuită, ea nu se distruge la fel ca atunci când ar rămâne goală. Prezența omului, activitatea sa, respirația sa o însuflețesc. Ea spune: „Deoarece cineva s-a adăpostit la mine, eu trebuie să rămân în picioare.” Dar dacă este părăsită, ea începe să se distrugă. Așadar, construiți-vă locuința interioară cu înțelepciunea ca structură, dar umpleți-o cu iubire pentru a o păstra, a o consolida. Dacă nu există iubire, dacă nu există viață care să circule în interior, ea se va prăbuși. Dovada: atunci când sufletul părăsește corpul omului, acesta se descompune încet-încet. Cine susținea această locuință? Viața care circula înăuntru."
Omraam Mikhaël Aïvanhov

[latan.elena]

Devenind una cu Spiritul.










Alberto Villoldo



Dream with your eyes wide open.
Sending big love and gratitude to all.

[latan.elena]

''Dacă ai noroc, o fantezie singuratică, poate transforma complet de un milion de realităţi.''

Maya Angelou

[latan.elena]

10 sfaturi de viață de la Nicolae Steinhardt

1. Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși.
2. Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine.
3. Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru ratați.
4. Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.
5. Elementara deșteptăciune e o îndatorire.
6. Biruința nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.
7. Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.
8. În viața noastră nu există profesori mai severi decât viciile și incapacitățile noastre.
9. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.
10. Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea.

[latan.elena]

“Ce frumoși sunt oamenii pe care nu-i cunoaștem!”


Despre viață, cu înțelepciune.



Nu poţi vorbi de unele lucruri cu cei care te-ar înţelege, seamănă ca şi cum ai răscoli cu mâna în cărbuni aprinşi.

Cu cei ce nu înţeleg, iar nu poţi vorbi.

Degeaba strigi nevoia ta celor ce nu vor să audă.În coapsa noastră purtăm fiecare, neştiutor, sămânţa unui monstru posibil, dar mai înfricoşătoare încă putinţa de a naşte un Dumnezeu şi stăm astfel cu inconştientă naivitate uimiţi în faţa noastră înşine.

Nimic mai urât decât să denaturezi un om care are norocul să aibă o natură, aruncându-i o haină străină pe umeri.

Despre cei de-aproape e bine să te informezi de departe.Ce frumoși sunt oamenii pe care nu-i cunoaștem!Misterul fiecărui suflet. Ceea ce ar fi vrut să fie… Ceea ce ar fi trebuit să fie… Ceea ce ar fi putut să fie!

Acei care nu găsesc norocul sunt acei ce nu ştiu să-l cheme cu destulă tărie, sunt acei cărora le lipseşte credinţa.

Nu se poate să te azvârli puternic, vioi şi încrezător în valurile vieţii, şi ea să nu te scoată la limanul fericirii.

E mai greu să-ţi dai drumul de sus şi să cazi moale pe aripile tale fără să ţi le fărâmi. De aceea se urcă aşa puţini.

Hortensia Papadat-Bengescu
(8 decembrie 1876 – 5 martie 1955)

http://webcultura.ro/ce-frumosi-sunt...u-i-cunoastem/

[latan.elena]

Poem pentru un surdo-mut

Cu dedicație, pentru toți cei al căror suflet încă mai tresare…







Dă-mi voie, dragul meu fără cuvinte
Să te îmbrățișez că ai crezut
În noi, aceia cu urechi și gură
Și află că nu tu ești surdo-mut!

Adrian Păunescu

http://webcultura.ro/poem-pentru-un-surdo-mut/

[latan.elena]

Gânduri despre căsnicie

Ce înseamnă, de fapt, să fii o “mare doamnă”? Ei bine, citiți…

Poeta Constanța Buzea vorbind despre căsnicia sa cu poetul Adrian Păunescu:

“Trecutul meu este atât de bogat prin căsnicia pe care am avut-o cu un domn excepțional, inteligent, talentat, dar care, pe lângă aceste mari calități a avut și niște defecte. Am impresia că și-a făcut singur rău, că n-a știut s-aleagă, c-a aruncat ce nu trebuie, c-a iubit ce nu trebuie, că n-a avut răbdare, c-a vrut tot.

Eu l-am însoțit 17 ani, mi-a dictat sute și sute de poezii, i-am dactilografiat sute și sute de poezii, i le-am legat și, la un moment, i le-am făcut cadou și și-a făcut niște cărți din ele. Deci, viața de familie a fost o bogăție. Copiii mei au fost atât de dăruiți, atât de îngeri, atât de diavoli, încât m-am uitat la ei și m-am bucurat. Poate c-am tăcut și i-am lăsat să vorbească, păstrez și astăzi și din totdeauna plăcerea de a asculta oameni deștepți.

Dacă vorbești în timp ce ai în camera în care respiri, dacă vorbești tu și nu-l asculți pe cel mai deștept, pierzi timpul. Te sărăcești. Așa vă explic, ca să știți, de ce am firma de tăcuta. Uneori mi s-a spus că din sfială, din timiditate. Nu era adevărat. Dar să stai în odaie cu un om extraordinar, m-aș fi privat de o învățătura bună. Contați pe mine ca om care știe să vorbească, dar știe mai mult să asculte, poate dintr-un egoism: de ce să nu sorb eu de pe buzele unui om deștept și sensibil tot ce a putut el sa acumuleze și eu n-am avut cum?”.

Constanța Buzea, Adrian Păunescu si cei doi copii, Ioana și Andrei Păunescu


http://webcultura.ro/ganduri-despre-casnicie/