Pagina 1 din 3 123 UltimulUltimul
Rezultate 1 la 10 din 21

Subiect: O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete

  1. #1

  2. #2
    Senior Member
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    63.436
    O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE


    ADEVĂRUL 1. Adevărul este fiinţă vie. 2. Iniţiativa omului spre Adevăr tot Dumnezeu o trezeşte. 3. Oamenii sunt oile cele mai greu de păstorit. Nu sunt toate oi, mai sunt şi berbeci şi ţapi; în veacul acesta oile sunt amestecate cu caprele. Nimic mai împărţit pe lume decât părerea oamenilor asupra adevărului. Oare este vina adevărului? Dumnezeu a ştiut această infirmitate a omului, a aflării adevărului curat, de aceea a dat Bisericii şi slujitorilor ei legiuiţi – lor singuri –, grija învăţării lui curate. 4. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă Sfântul Apostol Petru. Adevărul nu se înfăţişează cum i se năluceşte oricărei minţi întâmplătoare. Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba fiecare neputincios din el. 5. Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.

    ASCEZA 6. Termenul de curăţire (asceza) are două vârste şi s-a încetăţenit sub numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde purificarea activă în care intră toate nevoinţele din partea omului şi purificarea pasivă, adică de curăţire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuşi. El Îşi face loc curat în cei ce-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta şi atunci ei trebuie să sufere curăţiri mai presus de fire, ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire. 7. Faza de culminaţie a ascezei şi de adâncire a trăirii duhovniceşti se numeşte iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltă în toată deplinătatea lor şi întăresc sufletul pentru şi mai grele încercări. În faza aceasta pot apărea amăgiri şi daruri extraordinare şi cine le are e sfătuit să nu-şi lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu înaintează, dar poate pierde şi tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subţire şi tot mai mult trebuie să te lepezi de toate. 8. Asceza are şi un caracter hristologic. În nevoinţe nu e numai omul, e şi Hristos prezent. În sforţările noastre e prezentă forţa din firea omenească a lui Hristos. 9. Partea începătorilor este nevoinţa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari şi se rup aripile minţii.
    ASCULTAREA 10. Dintre cele trei făgăduinţe (monahale) cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile minţii care discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără discuţie. 11. Dintre cele trei făgăduinţe monahale, ascultarea necondiţionată s-a dovedit cea mai grea, din două motive cu totul opuse: unul infirmitatea firii, iar celălalt personalitatea ei. 12. Disciplina ascultării ridică firea din infirmitate precum scoate şi mândria din personalitate. Ascultarea face şi pe leneşi şi pe vicleni să-şi dezgroape talantul, precum acoperă şi pe cei talentaţi de jefuirea slavei deşarte. 13. Chiar când se realizează sfinţenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării. 14. De Dumnezeu ascultăm necondiţionat toată viaţa şi fără abatere. Dacă însă povăţuitorii noştri după Dumnezeu, stareţii şi duhovnicii, devin eretici şi, ca atare, se încarcă din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegaţi de ascultarea lor, pentru că ei au strâmbat dreapta credinţă şi prin conştiinţa lor nu se mai exprimă voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Biserică nu încetează. 15. Mănăstirile cu viaţă de sine au slăbit votul ascultării şi al sărăciei şi din pricina aceasta sunt o formă decadentă de monahism. 16. Spre folosul vieţii duhovniceşti eşti de mare câştig ascultând pe oricine. 17. Ascultarea e lepădarea de sine, luarea crucii în fiecare zi (Luca 9, 23). 18. Ascultarea stinge orice frământare şi opreşte orice iniţiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în virtuţi duhovniceşti. 19. Ascultarea stinge personalitatea de pe planul lumii şi, dacă e ceva de capul ascultătorului, toată înzestrarea lui se preschimbă în sfinţenie, pe care, de multe ori, se poate întâmpla să n-o ştie nimeni fără numai Dumnezeu. 20. Aşa creşte ascultătorul o personalitate a spiritului, când izbuteşte să treacă peste grămada sa de oase ca şi cum ar trece altul.
    ATEISMUL 21. Obârşia ateismului este în Templul din Ierusalim. 22. Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate şi o eroare fundamentală a naturii umane. 23. Dacă ai bate pe un ateu cu dovezile ca pisălogul în piuliţă şi tot nu vei desface pe nebun de la nebunia sa. 24. Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu cade în propria sa sentinţă, căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceea ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul, absurdul şi prin urmare şi (nebunia) minţii care o conduce. 25. Necredincioşii, spre ruşinea noastră, îşi cred necredinţei lor mai mult decât credem noi credinţa noastră. AVORTURILE 26. Altă durere pe care o aveţi voi, mamelor, taţilor, sunt copiii lepădaţi. Acesta este un păcat strigător la cer. Este uciderea la mijloc, nu este cu nimic mai uşoară. Ascultaţi toţi cu luare aminte: sângele lor cere răzbunare. De asemenea, nu vei avea noroc cu ceilalţi, ci numai plâns şi jale. Răzbunarea sângelui vărsat se face fără milă, ori îţi ia Dumnezeu şi pe ceilalţi, ori vor cere însuşi capul mamei. Ştiţi bine că aceasta se întâmplă la multe atunci pe loc. Iar aceasta aşa se tocmeşte că altă supărare vei avea în casă, că îţi pierzi cumpătul şi uiţi de marea milă a lui Dumnezeu, ce o are cu toţi păcătoşii, şi se apropie diavolul de tine şi îţi bagă în cap gândul să-ţi iei lumea în cap şi să-ţi faci capătul. Acesta este glasul împotriva tuturor celor care fac aşa. 27. Mare ispitire păţesc mamele care fac aşa, care au ucis copii. Iar dacă vrei să scapi tu şi ceilalţi copii, pe care i-ai făcut, trebuie să pui în loc tot atâţi copii, ai altor femei sărace şi să-i botezi, iar dacă nu, ia-i şi botezaţi gata şi să îngrijeşti de dânşii ca de copiii tăi, cu îmbrăcăminte, cu încălţăminte, făină, bani de şcoală, până ce sunt în stare să-şi câştige pâinea, şi ce scoţi din copiii tăi, să iasă şi din aceia. Iar toate necazurile pe care le vei avea în vremea aceasta, fie pentru ei, fie de la ei, să le rabzi pe toate, nădăjduind în mila lui Dumnezeu, că îţi va ierta păcatul, căci prin răbdare ispăşeşti păcatul. Milostenia cu osteneală, biruie înaintea judecăţii. 28. Vrei copii puţini, nu lăsa bărbatul să se atingă de tine. Însă ca să puteţi face lucrul acesta, trebuie să vă înfrânaţi cu postul, iar eu zic cu foamea. Căci trupului acestuia de pe noi nu-i pasă dacă ne bagă în focul iadului. De aceea, ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui, ci să le mai ucidem cu postul. 29. Te sfătuieşte bărbatul ca să ucizi copiii? Sfatul este ucigaş, nu‑l asculta, ci mai bine rabdă să fii alungată de la casa lui şi Dumnezeu va vedea osteneala ta şi nu te va părăsi, ci te va milui, de vei fi vrednică. În toate acestea de până aici se încurcă oamenii care nu postesc, căci aceştia sunt izbiţi de toate relele care de la stomac încep, iar eu vă spun că şi de la brâu în jos. Prin urmare, să vă pocăiţi şi să nu mai păcătuiţi. Să alergaţi la spovedanie curată şi la Sfânta Împărtăşanie, căci altfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră şi asupra avutului vostru. Nu uitaţi însă, că postul este poarta, iar patrafirul este uşa. Iar, cu acestea, vine ocrotirea vie a lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic, «Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu» (Psalm 31). Asupra noastră atârnă pedeapsa păcatului şi urmează să-l ispăşim şi să-l scoatem din obicei. «De aceea, toată sluga să se roage la vreme, chiar potop de ar veni, să nu-l poată potopi». Vedeţi cum trebuie să vă fie aşezământul minţii, inimii şi trupului vostru, curăţite, căci Dumnezeu nu păzeşte trup spurcat, inimă şi minte cu vicleşug, iar dacă ne îndreptăm, zilele se înseninează şi ne vom bucura. 30. Din cauza avorturilor românilor ne vor stăpânii ţiganii.
    BĂTRÂNEŢEA 31. Nu mai sunt bătrâni – bătrâni venerabili, adevărate chipuri ale lui Dumnezeu printre oameni. 32. Şi bătrâneţea-i un cavou ajutător. 33. Ruşine este bătrânului plin de pofte. BEŢIA – CEI CE-ŞI BEAU MINTEA 34. Grozavă expresie şi adevărată cuvânt cu cuvânt. Ne reamintim efectul hormonilor asupra scoarţei cerebrale: excită spre poftele genezice. Exact acelaşi lucru îl face şi alcoolul, sub orice formă şi la orice grad de tărie; aprinde mintea spre aceleaşi pofte. Nu suplineşte însă nici un hormon în rolul său binefăcător, ci pe oriunde trece ameţeşte, arde şi atrofiază. Omoară alte milioane de celule nervoase şi fire telefonice. Toate isprăvile se trec la activ, întocmai ca mai sus şi se transmit zestre părintească la copii. Mai grav: dacă prea din tinereţe se dedau flăcăii la must, se întâmplă că ajung neroditori. Glandele lor genezice se vor atrofia şi vor produce nişte celule incapabile de rodire. Se apără şi firea pe cât poate: nu ia în spate orice i se încarcă. Chiar dacă se dau la vin mai tîrziu şi încă nu scapă de pedepse. Aşa de pildă, cercetătorii în chestiune au găsit forme monstruoase de spermatozoizi, avînd ba două capete, ba două cozi, ba alte forme, efecte ale beţiei. Beţia îşi înscrie urmările pînă şi în celula genezică, mică de 60 de miimi dintr-un milimetru. Ceea ce e dureros e faptul următor: dacă se întâmplă vreo zămislire cu o atare sămânţă beată, şi care-i mai mult siluire decît iubire, urmaşul va fi, cu maximă probabilitate, epileptic – boală de nervi fără leac. Aceasta e cu atît mai sigur, cu cât la scârba şi spaima bietei mame, se mai adaugă şi bruftuluiala cîtorva înjurături de Dumnezeu. Deci, dezechilibru în toate părţile, dezechilibru în mediul umoral, dezastre în patrimoniul erediar, dezechilibru moral, o mai fi având şi mama ceva de adaus, dacă nu alta, cel puţin spaima ce-o mănîncă, şi încă e de ajuns ca să se arate pe lume, în loc de un chip senin, un chinuit de draci şi martor la judecată împotriva părinţilor săi. Sfârşitul beţivului e sau în şanţ sau în casa de nebuni; iar sufletul în iad încă de aici. Urmaşii lui – nu mai zic nimic, mila mă opreşte; totuşi, mai am şi o milă preventivă, pentru viitor, care mă face să scriu.
    BISERICA 35. Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos – Cel cu cruce – peste puhoaiele pierzării. Deosebirea e aceea că corabia lui Noe a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7, 16), pe când corabia Bisericii – coarbia cu crucea pe catarg – are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, aci Hristos, iar în valuri ucigaşul, înecând pe oameni. Se întâmplă însă ceva de neînţeles: că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin să trăiască, totuşi nu toţi vor să scape în coarbie. Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se-ntind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti: braţele celor şapte Sfinte Taine ale lui Dumnezeu care izbăvesc pe oameni din potop, născându-i din trup în Duh (Coloseni 2, 12), din amărâta viaţă la viaţa cerească. BLESTEMELE 36. Nu ascultă Dumnezeu toate blestemele nebunilor, dar cei ce blestemă se osândesc. BOGĂŢIA 37. Dacă de fapt şi de drept, proprietatea şi stăpânia lumii e a lui Dumnezeu, atunci omul e numai un fel de chiriaş, un fel de administrator şi nicidecum proprietarul absolut al lumii. Că, de se va crede stăpân absolut al lumii, seamănă cu credinţa îngerului nebun. Pentru ca să înfrâneze pe om de la o căderea ca aceasta, Dumnezeu l-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul că n-are proprietatea absolută, ci numai proprietatea relativă; iar pe de altă parte, ca să-l ferească de căderea în nebunia îngerului rău. Aşadar, de îndată ce se dă pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocneşte cu Dumnezeu, Îl tăgăduieşte, Îl înlătură, Îl expropriază, şi cu asta crede întocmai ca Lucifer. Nu-şi dă seama bietul om că, primind ispita, va fi zdrobit sub dărâmăturile propriei sale iubiri nebune. Când omul se lipeşte de făptură, de avuţie, de slavă, acestea i se fac mamona, care însemnează bani sau bogăţii. Deci nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Cu toate acestea, Dumnezeu laudă pe iconomul pârât, care şi-a făcut prieteni din mamona nedreptăţii, şi-i făgăduieşte că‑l va primi în împărăţie când o va isprăvi de risipit, după legea dumnezeiască a iubirii de oameni – se înţelege că e vorba de risipirea mamonei. De aici putem scoate înţelesul bogăţiei: nu sărăcia te mântuieşte, nici bogăţia nu te osândeşte; şi precum nici bogăţia nu te mântuieşte, aşa nici sărăcia nu te osândeşte, ci precum ai sufletul şi faţă de bogăţie şi faţă de sărăcie. 38. Eşti sărac şi zorit cu gândul după avuţie, iată că nu te mântuieşte sărăcia. Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogăţia ta, iată că nu te primejduieşte bogăţia ta. Faptul cum stai cu sufletul: şi faţă de una şi faţă de alta, de asta atârnă mântuirea sau osânda ta. 39. Nici bogăţia, nici sărăcia în sine n-au calitatea de a osândi sau ferici pe planul veşniciei. Atitudinea sufletului faţă de ele este cea care determină veşnicia. Pot fi bogaţi care se mântuiesc şi pot fi săraci care nu se mântuiesc sau se osândesc. Dincolo de cele văzute, poate în fondul lor, este Raiul şi Iadul, două eternităţi paralele, cu o prăpastie de netrecut între ele. 40. Bietul Dumnezeu, săracul, n-are unde să-şi plece capul, că bogaţii şi pana cea vicleană a cărturarilor (Ieremia 8, 8) lumii acesteia L‑au expropriat din dreptul de proprietate şi autor al lumii. Cine ştie, dacă nu cumva I-a rămas totuşi dreptul să se supere pe ei şi să le măture toate gândurile cu mamona lor cu tot. Căci dreptul de proprietate derivă din atributul de autor, mai mult ca din actul de proprietate. Deci, când clatină Dumnezeu mamona, e semn că n-a fost iconomisită bine de oameni, şi le cere socoteală; a zis doar: „Fii celor săraci ca un Tată!” (Înţelepciunea lui Isus Sirah). Deci, fiind în drepturile absolute peste valoarea economică, poate să-şi pună iconomi pe cine vrea, chiar şi pe cei ce-L tăgăduiesc. Cu această orânduire atotputernică, prin care Dumnezeu Îşi lucrează voia Sa, întrebuinţând chiar şi pe vrăjmaşii Săi, ca să-i trezească din împietrirea inimii cu care ţin Lazării la poartă. 41. Câtă vreme iconomisim averile după legea iubirii de oameni, Stăpânul averii ne-o menţine. Dar, dacă uzurpăm dreptul lui Dumnezeu şi punem altă lege în iconomia lumii, avuţia se ia de la noi sau se risipeşte. Cu orice altă lege decât cea a lui Dumnezeu avuţia se risipeşte. 42. Părinţii au zis că singura noastră avuţie cu adevărat sunt păcatele. Căci, după ei, nu eşti proprietarul decât al lucrului pe care l-ai făcut din nimic. Iar, împlinind condiţia asta, din nimic Dumnezeu a făcut făptura, iar făptura a făcut păcatul. 43. Nu poţi propovădui Împărăţia Cerurilor cu plumbul materiei pe aripi. 44. Poate că şi de aceea mai clatină Dumnezeu bogăţia bogaţilor, ca totuşi să se mai mântuiască unii din ei. 45. Noi însă să ne îmbogăţim în Dumnezeu: cugetându-L, iubindu‑L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, între toate împrejurările vieţii. Iată adevărata bogăţie, care nu se va lua de la noi. 46. La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu „nebuni”: la cei ce „zic că nu este Dumnezeu” (Psalmul 52, 1) şi bogaţilor, cărora stomacul e tot dumnezeul lor (Filipeni 3, 19). 47. Am băgat de seamă umblând că aproape la toate porţile bogaţilor a pus Dumnezeu câte un Lazăr. La mulţi le-a arătat şi le-a atras aminte de rostul lor. Bubele lui Lazăr şi toată mizeria lui cutremură fireşte, dar groaza ne cuprinde când sub strălucirea trupească a bogatului, vedem ascunsă neagra mizerie a unui suflet fără nici o virtute, fără nici o bunătate, un om decăzut al tuturor păcatelor, bubele spurcăciunii, pe care nu i le ling nici câinii. Pe acestea i le gâdilau dracii.
    BOLNAVII 48. Dumnezeu a pedepsit până şi cu lepră. Deci lepra şi orice lepră, urmărite la obârşiile ei, arată că păcatul sufletului atrage după sine pedeapsa trupului, dar îi aduce sufletului smerenia, sănătatea minţii. Boala apare întâi în psihic. Aceasta este o propoziţie a medicinii moderne. Scriptura vedem că întregeşte cu lămuriri ceea ce spune medicina. Este o retragere a lui Dumnezeu din susţinerea sănătăţii omului. Poate chiar o izgonire a Lui. 49. Cei bolnavi să ţină regimul bolii în loc de post. 50. La boli grave aleargă la cel mai bun doctor. 51. Din trei pricini se îmbolnăveşte trupul: 1. De otrăvuri din lipsa postului. Carnea este o otravă şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi care este fierea; 2. Din naştere, pentru că fie mama sau tata nu a fost treaz când s-a zămislit copilul. Fugiţi de bărbaţi când sunt ameţiţi de băutură, ca de foc; 3. Din desfrânare, pentru că trec măsura cuvenită şi începe să-i doară spatele, spinarea, şalele, slăbesc nervii, devin iuţi şi nerăbdători. Toate acestea, pentru că nu şi-au înfrânat poftele (puterile). Este tocmai ca bogatul care sărăceşte. Aşa şi trupul care şi-a mâncat toată vlaga.
    BOTEZUL 52. E foarte semnificativă întreita cufundare a celui ce se botează în numele Sfintei Treimi. Cufundarea aceasta totală însemnează atât moartea Domnului pentru noi cât şi moartea omului vechi, omul păcatului. Numai cu preţul acestei morţi ne învrednicim de ungerea cu Sfântul Mir, prin care ni se împărtăşesc, după orânduirea lui Dumnezeu, Darurile Duhului Sfânt şi unirea cu Omul Cel nou, Cel venit din ceruri, prin Taina Sfintei Împărtăşanii. 53. Mântuitorul nostru nevăzut se îmbracă cu noi, şi pe noi ne îmbracă cu Sine: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat” (Galateni 3, 27). 54. Omul cel dintâi, luat din pământ şi pământesc, se îmbracă în omul cel de-al doilea, care este din cer şi se face ceresc (1 Corinteni 15, 47). Iar primul om ceresc este Iisus Hristos: Omul Cel nou, care este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Efeseni 4, 24). Făptura noastră cea sufletească sau duhovnicească se uneşte cu Dumnezeu, iar El Se face – aşa zicând – duhul nostru. Iată pe scurt ce este tămăduirea firii noastre sau înnoirea omului. 55. Toţi creştinii sunt botezaţi şi totuşi nu toţi se mântuiesc. De ce? Iată de ce: Darurile Botezului stau înlăuntrul făpturii noastre nevăzute, aşteptând sporirea vârstei şi vremea minţii, când, prin propovăduirea Bisericii, aflăm despre comoara cerească cea ascunsă în ţarina fiinţei noastre. 56. Curăţirea deplină a firii, întâmplată prin Botez, aşteaptă şi vremea minţii, când curăţirea e aflată efectiv prin porunci. 57. Deşi înzestraţi cu darurile Botezului, totuşi n-am scăpat de războiul momelilor. Momeala nefiind păcat, e permisă de Dumnezeu să cerce cumpăna libertăţii noastre. (…) Sfântul Marcu Ascetul ne lămureşte: Hristos prin cruce şi prin Harul Botezului „slobozindu‑ne de orice silă, n-a împiedicat aruncarea gândurilor în inimă. Aceasta pentru ca unele din ele, fiind urâte de noi, îndată să fie şterse; altele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arate şi harul lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din pricina Harului, sau gândurile din pricina plăcerii”. Aici stă pricina pentru care noi, deşi botezaţi, totuşi mai avem trebuinţă şi de al doilea Botez, al pocăinţei, întrucât nu suntem ca îngerii neschimbabili. 58. Darurile Sfântului Botez ne îmbie, lăuntric prin conştiinţă, şi dinafară prin cuvântul Bisericii, la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. 59. Cel cu un talant din Sfânta Evanghelie are numai botezul şi talantul lui i se va da celor fără botez, dar cu fapte. 60. Fiecare din noi, ori ştim, ori nu ştim, ori credem, ori nu credem, purtăm pe Hristos Iisus şi pe Duhul cel Sfânt în temelia făpturii noastre celei duhovniceşti. Hristos Iisus Cel cu Cruce, este aşadar piatra unghiulară, temelia zidirii noastre celei duhovniceşti. Aceasta e adevărat pentru toţi cei botezaţi. 61. În veacul al VIII-lea al erei creştine a fost, printre altele, o mare luptă pentru icoane. A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor, al VII‑lea, să apere cinstirea sfintelor icoane. Atunci erau iudeii care pârau icoanele la împăraţi, precum că sunt chipuri cioplite şi închinare la lemne. Deşi atunci s-a pus capăt răutăţii şi multe veacuri icoanele au fost în cinste, astăzi iarăşi li se găseşte vină. Atunci li se zicea că-s o închinare greşită lui Dumnezeu. Azi vina lor e că amintesc de Dumnezeu. Dar mai e o icoană în primejdie: icoana lui Iisus, pe care o avem în noi, în fiecare – căci de la Botez fiecare suntem destinaţi să fim o icoană a lui Iisus. Împotriva acestei icoane a lui Iisus în noi se dă azi o luptă mai vrăjmaşă ca odinioară împotriva sfintelor icoane. Se dă o luptă împotriva icoanei omului! Unde-i sunt apărătorii!?
    CALEA MÂNTUIRII 62. Calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca om adevărat, făcându‑ni-Se pildă întru toate (Ioan 13, 15) şi dându-ne îndrăzneală. Pe cărarea mântuirii încă merg două feluri de călători, căci de-atunci… un Tovarăş nevăzut şi bun merge cu noi, cu fiecare, în toate zilele, cu fiecare rând de oameni, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20): Dumnezeu Însuşi şi cu sfinţii Săi, întovărăşind nevăzut pe oameni. 63. Calea mântuirii, sau Cărarea, începe când omul vine – de cele mai multe ori abia viu din gâlceava cu moartea – şi intră în Biserica văzută, cea adevărată, care e: „Una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. 64. Calea mântuirii o numim calea lui Dumnezeu, pentru că, cel dintâi, El a mers pe ea. 65. Cine vrea să vadă pe Domnul în veacul fără de sfârşit, după înviere, trebuie să meargă cu El toată calea, iar nu numai până la un loc, sau numai până la o vreme. Rămaşi în urmă de frică (Apocalipsă 21, 8) sunt destui în toate vremile, dar mai ales în zilele noastre, temându-se ca nu cumva din cauza credinţei să-şi primejduiască viaţa aceasta. Noi însă zicem: unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în „primejdia”, în care a căzut Dumnezeu? Iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu, e semn că nu suntem vrednici. 66. E bine de observat că Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu; căci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul l-a aruncat din ceruri (Luca 10, 18). Iisus a venit să se lupte cu diavolul, ca om adevărat, întrucât numai aşa ne putea împinge la toată îndrăzneala câtă trebuie; iar câştigând – ca om – o biruinţă desăvârşită asupra lui, biruinţa ne-a dat-o nouă, în dar, dar numai dacă ne luptăm şi noi ca El. Cu biruinţa Sa, Mântuitorul ne-a învăţat şi pe noi meşteşugul războirii, ne-a dat cunoştinţa şi ne-a dat şi puterea. Deci El e meşteşugul, cunoştinţa şi puterea; El e modelul de luptă, cât ţine cărarea. Mântuitorul de aceea a şi venit, ca să sfărâme lucrurile diavolului (1 Ioan 3,8) şi să surpe stăpânirea lui în care ţinea pe oameni. 67. Pe calea mântuirii nimeni nu poate merge singur de nu se va lăsa condus de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin preoţii Bisericii, slujitorii Săi văzuţi. Căci zice: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte” (Matei 10, 40). Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic. 68. Mulţimea ispitelor, vicleniile potrivnicului nevăzut, războindu‑ne prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-l rătăcească, dacă duhovnicul n-ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivnicului. Pricepem, prin urmare, că ucenicul sau credinciosul e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi mântuirea. 69. Ar trebui să urmăm Mântuitorului toată calea Sa pământească, măcar tot aşa de zornic, pe cât ne zoreşte foamea şi setea după cele pieritoare.
    CANCERUL 70. De obicei, pătimesc de cancer cei ce nu postesc niciodată. Cancerul încă n-are leac şi apare fără alte explicaţii, decât ca o frână pedepsitoare a desfrânării stomacului. Se vede că prin el se pedepseşte lăcomia mâncărilor şi obârşia desfrânării. 71. Cancerul, această misterioasă anarhie celulară, mi se pare că vine tot cam din aceleaşi pricini din care vine şi o anarhie socială, tot un dezechilibru dovedeşte în vreo zonă necunoscută a organismului, sau vreo slăbire în serviciul de siguranţă al sistemului nervos. Bănuiesc despre roiul celulelor canceroase că au chiar o altă formă cromozomică; în tot cazul recesivitatea e sigură.

  3. #3
    Senior Member
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    63.436
    Posted in Invataturi ortodoxe.

    No commentsO SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE (2)


    CĂLUGĂRIA72. De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul! 73. Mantia (călugărului), deşi e neagră, nu înseamnă gândul morţii, deşi cuvioşii adormiţi se înfăşoară în mantie. Mantia e o îmbrăcăminte plisată, ceea ce aminteşte o îmbrăcăminte de raze a unei lumini necreate, ţâşnind ca fulgerele din fiinţa lui Dumnezeu aşa cum s-au învrednicit s-o vadă pe Muntele Tabor Petru, Iacov si Ioan, şi aceasta numai cât îi este cu putinţă firii omeneşti. Aceasta este îmbrăcămintea nestricăciunii şi a sfinţeniei, lumina dumnezeiască în care au strălucit mulţi, „oameni după fire şi dumnezei după har” (Sf. Simeon Noul Teolog). 74. Camilafca (pe care o primeşte candidatul la călugărie n.n.) e un văl uşor, aproape străveziu, care pogoară de pe cap la corp. Deşi e negru şi el, nu înseamnă gândul morţii. E un simbol al minţii care, sub puterea curăţitoare a Harului, devine străvezie, devine de culoarea cerului şi se vede pe sine ca lumină înţelegătoare. Aici e o mare taină a vieţii duhovniceşti. Altarul minţii în care s-a sălăşluit Hristos la Botez devine tot luminos şi lumina dumnezeiască din Iisus străbate catapeteasma, care este trupul în întregimea lui, şi astfel mintea noastră se uneşte cu mintea lui Hristos – cum spune Sfântul Apostol Pavel – şi tot trupul nostru se face primitor de lumină înţelegătoare. Iată unde are să ajungă rugăciunea minţii, să străbată nu numai luptele, ci şi nepătimirea. Într-o atare tărie şi deplinătate de Duh mintea nu mai cugetă greşit sau rătăcit pe Dumnezeu ca obiect, ci ne întâlnim noi şi Dumnezeu în acelaşi subiect al unei altfel de cunoaşteri, mai presus de firea de dincoace a minţii (Dumnezeu este subiectul universului văzut şi nevăzut şi tot universul este obiectul cugetării lui Dumnezeu; deci Dumnezeu gândeşte lumea, iar nu făptura Îl gândeşte pe Dumnezeu; când face aceasta nu e de mirare că nu-L găseşte, de vreme ce-L face ceea ce nu e: obiect). În felul acesta El Se face hrană minţii noastre, căci în ea s-a sădit putinţa unirii omului cu Dumnezeu.75. Însemnătatea făcliei în rânduiala călugăriei vrea să spună că noi înşine trebuie să ne transformăm într-o făclie. Noi suntem pietrele, lemnele sau jertfa de bună voie pe altarul lui Ilie, altarul de dovedire al adevăratului Dumnezeu. Iar de foc se va îngriji Dumnezeu. 76. Intrarea în călugărie se săvârşeşte în vremea Sfintei Liturghii, îndată după intrarea cea mică cu Evanghelia. Spre ştiintă, pe scurt, Sfânta Liturghie este slujba de căpetenie a Bisericii în care e prezentată viaţa şi învăţătura Mântuitorului, precum şi lucrarea de mântuire a omului prin Jertfa de pe Golgota. Sfânta Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiaşi jertfe şi taine. Fratele care vine la călugărie este o roadă a acestei jertfe. Braţele părinteşti îl aşteaptă deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternică chemare ce s-a putut face vreodată oamenilor.
    77. Libertatea conştiinţei e cel mai adânc bun spiritual pe care-l avem la îndemână în viaţă. Acesta este factorul de care Biserica ţine seama şi garantează seriozitatea convingerii, alegerii şi statorniciei. Sila împrejurărilor, sila neputinţelor, sila înfrângerilor, dacă nu se vor converti în convingere, nu stau garanţie pentru călugărie. Făgăduinţele călugăriei sunt, aşadar, pe viaţă, viaţă petrecută într-o mănăstire. 78. Oamenii prea legaţi de fire nu au înţeles niciodată vieţuirea cea mai presus de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vieţuire ca de un rău, ca de o mustrare şi i-au făcut mucenici. 79. Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui pe noi înşine, pe viaţă. Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişază, apără şi întăreşte un asemenea dar. Abia cu această dăruire a dragostei prindem putere asupra greutăţii, asupra neputinţei si căpătăm curaj în nevoinţe. Un duh nou se sălăşluieşte întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastră în razele lui. Căci duh dumnezeiesc este dragostea care a făcut sfinţi. 80. Călugăria e o logodnă cu modul mai presus de veac al vieţuirii îngereşti. (…) Logodna aceasta începe însă cu foarfecele, unelte care taie vălul necunoştinţei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe minte. La această tăiere nu numai că te învoieşti, dar săruţi şi foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face această rupere a sufletului şi a minţii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viaţă în care ai mai avut păreri personale si voinţă proprie. De la logodna cu îngerescul mod de viaţă sub o nouă lege, tăierea voii şi a toată părerea îţi este lege. 81. De la darea numelui, monahul e un nou botezat, care îşi înţelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci înnoirea lui. Viaţa lui viitoare, deşi continuată pe pământ, va avea să fie o slavă a Sfintei Treimi. Întreaga Sfântă Treime îşi face sălaş într-un ales. Chemaţii sunt mulţi, dar vin numai câte unii care se aleg. Cu acestea începe noua îmbrăcare în Hristos. 82. Pe această cale nu poti călători fără primejdie decât condus de mâna nevăzută a lui Dumnezeu, prin conştiinţa unei călăuze. 83. Călugăria se întemeiază pe sfaturile evanghelice. 84. Cinul monahal urmăreşte trăirea creştinismului până la măsurile desăvârşirii. Dar ca să facă firea omenească o cale atât de lungă trebuie înţelese bine mijloacele şi foarte bine cunoscută calea. 85. Fiţi de-a dreptul ucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii; dar putem fi nişte ucenici mai smeriţi ai unui slujitor al lui Iisus, cum este duhovnicul. Călugăria nu se învaţă atât din cărţi, cât din această ucenicie. 86. Ştiind Iisus că patimile opresc sufletul de la calea Sa, întrucât îl lipesc de viaţa aceasta, ne-a cerut să ne lepădăm de tot ce avem, să urâm familia, ba să urâm şi propria noastră viaţă în condiţiile lumii acesteia (Luca 14, 26). Călugăria stabileşte o altă înrudire între oameni: rudenia cea după Duh. Căsătoria şi copiii îi părăseşti înainte de a-i avea şi n-o iei pe calea aceasta.
    87. Nici o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevoinţe, adică silinţe ale conştiinţei întărite de voinţă. Din pricina acestei lupte între convingeri şi patimi călugăria e dătătoare de har şi e numărată la Taina Pocăinţei. 88. Drepte sunt căile Domnului şi cei drepţi merg pe ele, dar îndărătnicii pe aceleaşi căi se poticnesc şi cad. Pentru calea călugăriei trebuie, prin urmare, sănătate deplină şi majoritate de minte. 89. Mulţi vin la călugărie cu o părere bună despre ei înşişi, părere pe care nemărturisit şi-o păstrează şi în mănăstire. Părerea sau iubirea de sine e o formă subţire a mândriei. În mănăstire visează sfinţiri şi litanii şi viaţă fericită, iar când aici dau de severitatea luptelor cu patimile, de tăierile dureroase ale pedepsirii întru toată fapta bună, visul se destramă şi începe dezamăgirea şi nemulţumirea, camuflările mândriei. Dacă cel în cauză îşi închide sufletul de către povăţuirea duhovnicească, pentru că aceasta taie amăgirea de sine din care creşte dezamăgirea, bobul de grâu se schimbă în tăciune şi se crede grâu nedreptăţit. Aceasta este iubirea de sine pe care o menţine mândria şi punctul de vamă al diavolului. 90. Sufletele slăbănogite de mândrie stau totuşi pururea încordate în legitimă apărare de către orice îndregători, gata să-şi apere dreptatea şi să-şi justifice întristarea, să-şi explice ei mai bine cauza şi niciodată nu simt trebuinţă să asculte şi să urmeze, dacă este o cale mai presus de ce pot ei pricepe. Aşa se explică îndepărtările, împuţinările şi chiar întunecările de la rostul luminos al călugăriei. 91. Monahul leneş de mântuirea sa începe să uite înţelesul celor ce are de făcut, se mulţumeşte numai cu intrarea în călugărie, ca şi cum cu aceasta şi-ar fi ajuns scopul. Potoleşte râvna de războire cu slăbiciunile firii patimilor, îmbrăcămintea sa de luptător al duhului pierde însemnătatea ei de la început. Sandalele nu mai aleargă pe calea gătirii evangheliei păcii, calea duhului, ci o iau iarăşi pe calea pământului. Nici nu observă monahul molatic de minte când a fost scos din luptă şi redus la un simplu cuier de haine călugăreşti. Cu alte cuvinte nu vede că a ajuns o mizerie căzută între tâlhari, un mincinos al Domnului Hristos. 92. Dacă monahul se complace într-o călugărie de uniformă şi nu‑l doare stingerea luminilor sufletului său – întristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse – înseamnă că a dat în micime de suflet şi a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei îndreptări el caută altă hrană sufletului său: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povătuiţorii săi se desparte sufleteşte, judecându-i şi găsindu‑le tot felul de pricini. Aşa se cuibăreşte viclenia în suflet şi îl face pe monah om cu două feţe, morminte văruite pe dinafară, neîngrijit pe dinăuntru, ipocrit. 93. Când monahul a realizat făţărnicia, a ajuns pe punctul de a părăsi călugăria. În ochii lui toţi sunt făţarnici, e o victimă nevinovată a nedreptăţilor, de aceea, osândindu-i, iese dintre ei. De aici se vede destul de limpede că mândria singură, chiar sub cea mai subţire formă a sa, cum e părerea de sine, dacă nu e tăiată din rădăcini, e în stare să risipească din suflet toată viaţa după duh. Nu e mândria urâciunea pustiirii? De aceea, când te crezi bun, să ştii că eşti nebun şi să aştepţi ocara ca să te curăţeşti. Întunecarea aceasta însă ne aduce aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce făţărniceau virtutea.94. Astăzi pentru obrazele celor din îndărătnicie părăsesc lupta călugării. Biserica încearcă pedepsirea, scoaterea din monahism, afurisirea sau caterisirea. Creştinii nu au de învăţăt nimic bun de la aceşti dezertori şi mincinoşi. Biserica, prin slujitorii ei, nu face degrabă lucrul acesta, dar ce nu poate rugămintea poate pedeapsa.Plata neascultării de Biserică este pierderea mântuirii. Îndărătnicii dau, aşadar, de primejdia pierzării, ca să se dezmeticească. Aşa se întâmplă când se întăreşte fariseul şi slăbeşte vameşul. 95. Prinderea sufletului într-o viaţă dinafară de duh prin tărâţele vieţii, e totuna cu ducerea lui iarăşi în temniţa patimilor.
    96. Călugăria nu creşte visători ai Împărăţiei lui Dumnezeu, ci oameni hotărâţi care duc trăirea creştinismului până la ultimele lui consecinţe de disciplină şi frumuseţe. Altfel Hristos nu ne-ar fi spus că „Împărăţia lui Dumnezeu” – chiar aceasta lăuntrică – „se ia cu năvală şi năvălitorii pun mâna pe ea” şi „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. 97. Călugăria cere smerenie şi curaj. Smerenia şi curajul s-ar părea doi termeni opuşi. Cu toate acestea, în viaţa duhovnicească ei se armonizează, ba se şi completează. Absenţa sau împuţinarea unuia slăbeşte pe celălalt şi între ei trebuie ţinut un echilibru. Căci viaţa creştină orientată numai spre umilinţă ia o înfăţişare de sclavie spirituală, de pipernicire la literă şi pierde curajul. De asemenea, orientarea numai spre îndrăzneală personală şi spre profetism distruge bisericitatea şi sobornicitatea creştinismului, provocând fie erezie, fie schismă, deci pierde smerenia. 98. Călugăria slăbeşte în suflete slabe şi se întăreşte în suflete mari. 99. Mănăstirile cu viaţă de sine au slăbit votul ascultării şi al sărăciei şi din pricina aceasta sunt o formă decadentă de monahism.100. Cea mai bună justificare a monahismului o fac cele trei rosturi cu care a străbătut el istoria: rostul spiritual, rostul cultural şi rostul social. 101. Acesta este rostul de căpetenie al monahismului: trăirea creştinismului până la tensiunile desăvârşirii, când existenţa lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidenţei absolute pentru toţi. Călugării care realizează monahismul sunt în lume făcliile aprinse ale lui Dumnezeu. Ceilalţi, care nu-l realizează, umblă cu ele stinse, iar pentru înfrângerile lor morale Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu aceştia califică monahismul, ci cei dintâi.102. Călugăria dezleagă pe monahi de obligaţiile îngrijirii familiei în lume. Cu toate acestea, legătura nu e ruptă, ci rămâne în dreapta cumpănire a situaţiilor şi a celei mai bune soluţii. Dacă dai stareţului toată grija ta, o dai şi pe aceasta, şi cum va rândui, aşa va rămâne. Prea multă întâlnire cu rudele nu e bună, pentru că ele aduc grijile lumeşti, tânguirea că au fost părăsite şi felul de a gândi după lume. Sunt totuşi rude care se bucură cu adevărat de calea noastră. O viaţă îmbunătăţită a noastră le-ar fi singura mângâiere şi bucurie care ar cântări în sufletul lor mai mult decât amărăciunile. Acesta-i primul folos sufletesc ce se aşteaptă de la noi. Iar al doilea e acela al rugăciunilor pentru mântuirea lor. 103. Precum când merg la oaste, oamenii lumii lasă toată grija de acasă, ca să nu-i încâlcească în vremea ostăşiei, aşa şi nevoitorii mântuirii lasă toată grija lumii pentru Împăratul cerurilor. 104. Lepădarea de lume e o convingere, pe care poţi s-o ai şi-n mijlocul lumii stând, precum poţi să n-o ai în mijlocul pustiei petrecând.
    CĂLUGĂRII105. Viaţa monahului este lăuntrică, duhovnicească, pe când viaţa în lume e înafară. Una cu alta nu seamănă.106. Mirenii mai vin la mănăstire pentru rugăciune, călugării nu se mai duc în lume să se odihnească. Toate profesiunile au vacanţă sau concediu, numai călugăria nu. Aşa ceva ar însemna încetarea călugăriei. 107. Călugărul trebuie să se ferească în sufletul lui de cel ce-l iubeşte, ca să nu fie rănit de slava deşartă, precum trebuie să se ferească şi de cei ce-l ocărăsc, ca nu cumva poate din nepăsarea lui să fie hulit Dumnezeu. De aceea călugării nu umblă printre oameni cu ochii pe ei, cătând cunoscuţi sau dorind să stea de vorbă, ci îşi văd de cale cu gândul la Dumnezeu. 108. Toţi călugării care pentru neapărată trebuinţă au mers prin oraşe au simţit trebuinţa ocrotirii lui Dumnezeu. Rugăciunile celor din mănăstire i-au însoţit ca o mână de apărare. Un drum în lume îţi face dovada statorniciei în calea cea duhovnicească. De altfel nici nu se trimit din mănăstire decât cei mai statornici în călugărie. În ce constă primejdia? Firea omenească a fost asemănată cu câlţii, patimile cu focul. Dacă te atingi cu focul, câlţi fiind, patimile amorţite prin înfrânare se aprind prin simpla vedere. Călugării trăiesc într-un altfel de foc al Duhului Sfânt. Acesta se stinge când se apropie de ei întinăciunea prin simţuri. 109. Chipul monahului a trezit întotdeauna şi în tot locul mâncărimea de limbă a mirenilor. Ei caută oarecum fie să defaime modul acesta de viaţă, fie să-l fericească pe al lor.110. Mirenii ştiu toate înfrângerile călugărilor, dar nu ştiu niciodată pe vreunul din sfinţii care să fi biruit el aceste înfrângeri.111. Mirenii văd pe călugări prin patimile de care sunt stăpâniţi ei şi nu le vine a crede că‑i cu putinţă şi o viaţă de virtute. Virtutea e neînţeleasă, ba uneori e numită făţărnicie. Aşa frate călugăre, învăluie pe oameni în dragostea ta cea din multă rugăciune şi vei vedea trezindu-se în necunoscuţii cu care stai de vorbă şi o scânteie dumnezeiască, pe care nu şi-o pot exprima, ci numai o suspină.112. Călugării, prin viaţa lor de obşte, sunt o icoană străveche a lumii noi. 113. De la aşezământul inimii în duhul lui Dumnezeu izvorăşte toată purtarea monahului către cele dinafară, iar cele dinafară, după modul cum le face, sporesc duhul celor dinlăuntru. 114. Un călugăr trist, este un călugăr cu luminile stinse.
    CĂRTURARII115. Sunt mulţi cărturari „aproape de Împărăţia lui Dumnezeu”. Sunt toţi cei care cred în Dumnezeu, dar nu cred în Iisus Hristos. Aceştia au simplificat tot aparatul religiei, ca odinioară cărturarul cu care a vorbit Iisus. Au rămas cu un Dumnezeu abstract, care nu le cere mai mult decât să-i recunoască existenţa. Se mulţumeau foarte bine cu un Dumnezeu pe Care Îl deduc ei, creat de ei, chiar un Dumnezeu al lor, deşi absolut, inaccesibil, dacă nu chiar inexistent.Fără revelaţia lui Dumnezeu în Iisus Hristos şi fără angajarea în toate consecinţele concrete ale acestei Revelaţii, cărturarii rămân aproape pe „dinafară de Împărăţie”.CĂSĂTORIA116. La căsătorie nu ajunge numai numărul anilor, îngăduiţi de lege, ci se cere şi vârsta credinţei în Dumnezeu, prin care, „păzind hotarele legii”, să se asigure stăpânirea acestei patimi. Majoratul părţilor îl decide mintea, nu instinctul; credinţa, nu necredinţa; înfrânarea nu desfrânarea.117. Viaţa noastră are trei faze în dezvoltarea ei: faza vegetativă – până la naştere; faza bio‑psihică, fără limite precise; şi faza spirituală. Mulţi nu trăiesc decât primele două faze ale vieţii, iar mai sus nici n-au de gând s-ajungă. Trăind într-o căsătorie cu aceştia, nu poţi fi decât într-un permanent dezechilibru cu cerinţele spiritului. Viaţa acestora e o înjurătură continuă la adresa spiritului, iar pentru partea creştină e un fel de mucenicie fără nădejde sigură.118. În opera recreaţiunii omului în Hristos, cele două părţi trebuie să se simtă că sunt chemate la cinstea de colaboratori ai lui Dumnezeu (1 Corinteni 3, 9), care urmăreşte printr-înşii o intenţie divină, îmbrăcată în pui de om. O căsătorie cu o aşa socoteală o binecuvintează Dumnezeu când ridică nunta de la instinct la rostul ei spiritual, la cinstea de Taină. E singura garanţie a unei căsătorii durabile şi plăcute lui Dumnezeu.119. Prin Isaia proorocul, Cuvântul se tânguie: „Piere dreptul şi nimeni nu ia aminte; se duc oamenii cinstiţi şi nimănui nu-i pasă că din pricina răutăţii a pierit cel drept” (Isaia 57, 1). Cum pier drepţii şi nimeni nu ia aminte?Foarte simplu: că nu se mai nasc.Şi e de vină omul? Trebuie să se întrebe omul, de ce nu se mai nasc drepţii?Iată că trebuie, de vreme ce-i aflat de vină; iată că dispariţia dreptului e o problemă, de care suntem traşi la răspundere. Căsătoria are cuvântul. 120. De multe ori haosul îl anunţă prima celulă a mediului: familia necreşină.121. Tinerii să se mute de la bătrânii care le strică casa.122. Dacă nu-i dă pace la copil în vremea sarcinii, va avea precocitate sexuală.123. În timpul sarcinii, mama să nu stea în fum şi să nu ia medicamente.124. Copiii născuţi numai după distracţii şi destrăbălări au ieşit răi.125. Femeia (luată din bărbat) are nevoie de completare endocrină prin contact de la bărbat.126. Copiii nefăcuţi strică pe cei făcuţi.127. Iobagii aveau câte 16 copii şi erau slugi.128. Din 3 familii, 2 divorţează.129. Căsătoria pentru mântuire şi prunci, nu pentru plăceri. 130. Abstinenţa sexuală dă vigoare, dar din când în când, şi mai rar, trebuie soţii să se împreuneze, în afară de posturi (Sfântul Pavel).
    CÂRMUITORII DE NEAMURI131. Din toate timpurile se ştie că, atunci când puternicii vremii ridicau mâna asupra slujitorilor lui Dumnezeu, n-a mai dăinuit puterea lor. 132. Cârmuitorii de neamuri, abia dacă mai pot fi văzuţi ca muritori. Pe vremuri, iubirea îi trecea printre zeii nemuritori.133. Cârmuirea neamurilor tot de sus se face.CHEMĂRILE LUI DUMNEZEU134. Dumnezeu îşi cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle. Iată câteva dintre ele:1. Chemarea lăuntrică a conştiinţei;2. Chemarea din afară a cuvântului;3. Chemarea prin necazurile vieţii;4. Chemarea prin necazurile morţii;5. Chemarea prin semnele mai presus de fire;6. Chemarea prin chinurile de pe urmă de la Antihrist;7. Chemarea la judecată.135. Dumnezeu ne caută, ne cheamă, ne strigă, dar dacă nu vrem să înţelegem, începe să ne urmărească cu primejdii şi năpaste. 136. Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, când, spre pedepsirea răutăţii, îngăduie războaiele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi a celor de pe fronturi.
    CONCEPŢIA DE VIAŢĂ CREŞTINĂ137. Aşa suntem noi în condiţiile vieţii acesteia: o candelă cu untdelemn şi fitil, dar încă neaprinsă.Când ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţină chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.138. Obişnuit, concepţia creştină nu prea e dusă, nici chiar de credincioşi şi nici chiar de cei ce o cunosc teologic destul de bine, până la finalitatea sa – mai păstrând şi pentru egoism o bună parte de „viaţă”. Cu alte cuvinte sunt puţine exemplarele omeneşti care îşi „riscă” toată viaţa lor pentru Dumnezeu, pentru cauza lui Dumnzeu în lume. CONŞTIINŢA – GLASUL CONŞTIINŢEI139. E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau o înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuşi cuvântul con-ştiinţă însemnează a şti împreună, la fel. Iar cei ce ştiu împreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare cugetul sau conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum Îl văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi. 140. Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte valuri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei noastre s-a îmbolnăvit. Înţelegem prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii păcătoşilor, încât aceştia ajung de bună credinţă, în răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la „adevăr”. 141. Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pământeşti. Odată şi odată începe să strige la noi, pârându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pârâşul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale (Matei 5, 25), drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu, că El va asculta pâra şi-i va da dreptate, şi ne va băga în chinurile iadului.142. Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conştiinţei bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor şi azvârlindu-le pe toate în faţa lor, încât şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă întreagă nu face altceva decât să stingă glasul conştiinţei. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta, fără să ştii şi tu că ţi-ai omorât sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la îndemână pretutindeni, şi nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Aşa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrând-nevrând, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă totdeauna. 143a. Conştiinţa, prin natura ei, nu aprobă niciodată viciul şi păcatul, prin natura ei e de a nu se lăsa învinsă, chiar dacă frâna ei nu e luată în seamă şi firea decăzută săvârşeşte păcatul peste opreliştea ei. De aici vin mustrările de conştiinţă – „pârâşul tău, cu care trebuie să te împaci pe drum”, care „nu tace” până ce omul nu-şi revizuieşte înfrângerile sale şi nu se întoarce de la păcat, ca să poată primi iertarea lui Dumnezeu. În cazul când înfrângerile morale se ţin lanţ prin desimea sau gravitatea lor, urmează sancţiuni ale conştiinţei, mai grele decât mustrarea: dezechilibrul minţii – mai uşor sau mai profund, din care se mai poate reveni – şi celelate forme mai grave, schizofrenia, paranoia, nebunia acută şi, în final, sinuciderea.Toate acestea sunt urmarea în organic a capitulării conştiinţei, ca organ spiritual al omului, şi, ca urmare, cufundarea lui în întuneric şi în muncă. Aceasta-i perspectiva lugubră a vieţii în păcat.143b. Când ai conştiinţa curată să nu te temi niciodată de nimic.
    COPIII144. Însuşirile copilului atârnă de gradul de pervertire la care a ajuns instinctul maternităţii la femeie. Dacă i-a fost stârnită senzualitatea – ceea ce e o decădere de la rostul firii sale, o pervertire convenabilă pentru mascul – evoluţia embrionului în atari condiţii de viaţă intrauterină aduce pe lume un copil uşor aplecat spre onanie precoce şi târzie, şi va fi un copil arţăgos, ereditar nervos, şi predispus spre boli nervoase. Toată această povară îşi are rădăcina numai în această trezire afară de cale a senzualităţii mamei.Invers, dacă mama n-a fost încă împinsă în acea aprindere a senzualităţii, nici în vremea dezvoltării intrauterine n-a fost tulburată de bărbat şi nici în vremea alăptării copilului, noul venit va fi un copil prea puţin înclinat spre trezirea genezică prematură, neatras spre onanie şi aproape deloc dispus spre nervozitate. Dacă mama îşi perverteşte rostul maternităţii sale, aduce pe lume copii predispuşi unor pervertiri sporite care le va distruge sistemul nervos sau, de se vor căsători, vor mări decăderea şi necazurile. Ăsta-i ocolul de cercuri şi se soldează cu stingerea neamului celui ce apucă pe panta pervertirii rosturilor firii.145. Toată vremea sarcinii şi a alăptării bărbatul trebuie să se înfrâneze, ca să nu tulbure viaţa viitoare a celui ce vine în lume cu un anumit rost de la Dumnezeu.146. Omul care se întunecă despre Dumnezeu şi suflet, despre morală şi orânduirea spirituală a venirii copiilor pe lume, omul care n-are nici un Dumnezeu şi nu-l interesează nimic decât desfrâul lui, sigur că roada sa va însuma în sine toată lipsa lui de echilibru cu marele mediu divin, în care ne mişcăm, trăim şi suntem (Fapte 17, 28).147. Naşterea de fii, deodată cu o petrecere de acest fel, e ceva care contravine instinctului poligamic şi fără altă socoteală al bărbatului fără Hristos; deci nu e cu putinţă împlinirea intenţiei divine, decât cu un soţ în stare de aceeaşi credinţă şi petrecere. Convingerea că se poate şi ceea ce ni s-ar părea că nu se poate, e o putere nebănuită; un fel de amplificare a voinţei omului cu voinţa lui Dumnezeu.Avem probe unde nici n-am bănui: în fizica modernă, despre puterile sufletului asupra lumii fizice, deci şi asupra trupului. Prin simpla atingere a unui obiect structura acestuia s-a schimbat întrucâtva. Prin simpla îndreptare a energiei cunoscătoare a sufletului asupra unui lucru, acesta se influenţează şi se schimbă întrucâtva, încât nu e identic în mod absolut cu el însuşi de mai înainte de experienţă. De aici reţinem faptul că organismul viu înregistrează cu atât mai uşor un bombardament al energiei sufletului şi-i pricinuieşte mutaţia infinitezimală, după dorinţă. Iar o mică schimbare în microbiologie dezlănţuie, prin amplificare, procese uriaşe în configuraţia persoanei, uneori chiar şi în macrobiologia societăţii.Deci, cum să nu fie în stare blestemul unei babe, aproape cojită de materie, zvârlit cu urgia cea mai mare pe urma unui vinovat, ca voinţa ei să nu-l ajungă şi să nu-i schimbe configuraţia fizică şi psihică? Gândirea îndreptată ca o săgeată poate pricinui la ţintă leziuni organice. Şi iarăşi: cum să nu fie în stare rugăciunea cu iubire să-l folosească şi să-l schimbe, din rău în bun? Cu ce să fie mai prejos rugăciunea unei mame pentru mugurele său, zisă cu tot focul fiinţei sale, ca aceasta să nu-l folosească în chipul pe care îl doreşte? Mai mult: toate stările trupeşti şi sufleteşti ale celor doi părinţi, iar mai cu deosebire ale mamei în vremea celor nouă luni, se întipăresc în copil, cu tendinţe sau predipoziţii, pe care copilul le va avea pentru toată viaţa. Supărări, amărăciuni, dureri, predispun copilul la tristeţe, melancolie, nesănătate. Deci toate acestea trebuie ocolite. În vremea aceea, dacă mama fură oarece, copilul va fura toată viaţa. Se îmbată mama o dată, copilul se va îmbăta toată viaţa – mai ales beţia are şi suport ereditar. Se roagă mama lui Dumnezeu, se va ruga şi copilul.
    148. Nota sufletească dominantă în familie, cu deosebire din vremea aceea, şi mai ales a mamei, va fi caracteristica întregii vieţi a urmaşilor.Acum e vremea când să faci ce vrei din copilul tău, acum eşti cu deosebire datoare să-l păzeşti de toate relele, cu care n-ai vrea să te supere, fiindcă numai acum poţi şi te ascultă cu desăvârşire.149. Îndreaptă purtările tale, mamă, către Dumnezeu, Care săvârşeşte prin tine minunea îmbinării unui pui de om cu un pui de cer, răsplată de fericire pentru ostenelile tale.În atari strădanii, orice mamă se va mântui.Iată faza spirituală a vieţii de familie, răbdând pentru un rost divin o pravilă sfântă, despre care zice Sfânta Scriptură: „Cei ce au păzit pravila sfântă sfinţi-se-vor şi cei ce-ar învăţa-o vor şti ce să răspundă“ (Înţelepciunea lui Solomon 6, 10).Iată de ce vin: Iisus la nuntă şi nuntaşii la judecată.150. În copiii veniţi dintr-o vieţuire curată a căsătoriei, precumpănesc înclinările bune şi nu-i biruie împrejurările rele ale mediului, ce eventual l-ar găsi şi, poate că, chiar împotriva acestui mediu sunt rânduiţi. Ei sunt de mici mai străvezii pentru Dumnezeu şi prin aceasta se vede că au chemare să-I fie ucenici, iar, dacă vremea le-o va cere, Îi vor fi şi mucenici.151. Împărăţia lui Dumnezeu este făgăduită copiilor, oamenilor ce o primesc fără discuţie, asemenea copiilor, oamenilor ce au venit la Iisus de copii. Deci, cum să nu Se supere Împăratul, când copiii sunt opriţi de a veni la Iisus, când Iisus este interzis?152. Iată o supărare a lui Iisus. Supărarea că copiii nu sunt lăsaţi, de mici să vină la Iisus.153. Cei care opresc copiii de la credinţă sunt osândiţi mai rău ca sinucigaşii.154. Indiferent cum este dirijată educaţia copiilor, tot Dumnezeu este Tatăl sufletului şi cele ce lucrează educaţia pe dinafară, pot fi zădărnicite de cele dinlăuntru.155. Lui Iisus lucrurile, întâmplările, oamenii de tot felul, până şi copiii Îi prilejuiau motive de revelaţie. De la toate lucrurile lumii Iisus ridică oamenii la raţiunile supranaturale ale Providenţei. Pe copii, de pildă, Iisus i-a găsit modelul sufletului deschis spre Dumnezeu. Ei, deşi nu înţeleg nimic şi nu schiţează nici o împotrivire dialectică, cred totul şi pun întrebări uimitoare de credinţă. Pentru ei existenţa lui Dumnezeu şi prezenţa divină este un lucru de la sine înţeles. Nu în zadar s-au alăturat aceste două cuvinte: copilărie şi sfinţenie. De fapt, omul începe viaţa cu sfinţenie, apoi o pierde: devine păcătos, devine „întrebătorul complicat al veacului acestuia”.
    156. O natură bună (îmbunătăţită) îşi simplifică de la sine principiile şi marginile. S-ar apropia de natura originară, a cărui icoană, printre noi, numai copiii o au.157. Dacă nu poţi vorbi cu copiii despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu despre ei.158. Copiii nefăcuţi strică pe cei făcuţi.

  4. #4
    Senior Member
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    63.436
    Posted in Invataturi ortodoxe.

    No commentsO SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE (3)


    COPIII ÎNDRĂCIŢI, NEASCULTĂTORI, NECREDINCIOŞI ŞI DESFRÂNAŢI159. Toţi părinţii, luaţi aminte, ceilalţi, de asemenea, fiţi cu mare băgare de seamă, ca să nu cădeţi în astfel de greşeli, când vă va veni rândul. Copiii îndrăciţi vin din următoarele pricini:1. Părinţii nu au păzit postul şi nu s-au putut înfrâna de la poftele trupeşti şi aşa au călcat zilele şi timpurile neîngăduite care sunt: Miercurea, Vinerea, Duminica, sărbătorile de peste an şi posturile întregi. Toţi copiii care rezultă, sunt neascultători, îndărătnici, pentru că nici părinţii lor nu au ascultat de poruncile lui Dumnezeu de a păzi zilele sfinţite.Întrebaţi-vă cugetele şi vă vor spune ce este îngăduit. Astfel, îi veţi vedea plângând şi veţi plânge şi voi şi aşa veţi ispăşi păcatul în care i-aţi zămislit. Desigur că vă doare, dacă nu le-aţi fi făcut, nici nu v-ar fi durut.2. Mamele nu s-au păzit până la curăţenie deplină şi aşa se nasc copii plini de bube şi pot muri. Şi dacă în vremea aceea tata a mai fost şi beat, se naşte un copil ce va fi slăbănog, fie cu mintea, fie cu trupul, fie cu amândouă. Şi iată cum vei avea pocania de la Dumnezeu cu propriul tău rod.3. În vremea sarcinii nu te-ai păzit de bărbat, de aici mulţi copii se nasc morţi, sau mor de tineri, sau, dacă trăiesc alunecă în curvie, pentru că s-a întipărit pecetea curvească pe ei încă din pântecele mamei lor.Se găsesc acestea în Sfânta Scriptură, căci toate prin câte trece mama, în vremea celor 9 luni de sarcină, fie bune, fie rele, se întipăresc şi în copil. Când va creşte mare, toate îi vor răsări în oale.
    COPIII NĂSCUŢI ÎN LANŢURI160. Presupunem că un copilandru, la primele anunţări ale instictului, cade în viciul onaniei. Nu-l află părinţii, face excese, e din ce în ce mai retras, mai tăcut, mai obosit, nu mai învaţă la şcoală; memoria – scoarţa cerebrală a minţii – e atinsă; nu mai e agerită de hormonii ce izvorau din sectorul respectiv, încleştat de viciu. Cu alte cuvinte, mintea se tâmpeşte şi încă repede. Creşterea corpului încetinită, cearcănele vinete pe lîngă ochi îl dau de gol – pentru cine ştie să vadă. Imaginaţia nu mai e vioaie, nu-i mai place joaca, parcă e bătrân, serios, şi, mîinile – cu care a greşit – îi tremură. Iarăşi dovadă că nervii sunt într-o primejdie.Dacă n-are norocul să dea de un sfat, sau măcar de o carte, sporind cu vârsta, sporesc şi urmările viciului, după cum urmează.Pomeneam că glandele genezice au o dublă funcţiune: una endocrină, vărsînd hormonii în sânge, şi alta externă, formând celule genezice. De îndată ce viciul sau desfrânarea de orice fel, şi la orice vârstă – cazul e acelaşi – încleştează pe om, atunci ţesuturile glandelor masculine sau feminine, sunt peste măsură de mult solicitate şi silite să furnizeze material extern şi, prin urmare, nu mai pot secreta şi mediul endocrin. Acest dezechilibru se răsfrânge asupra sistemului nervos, în felul că celulele nervoase, nemaiavând agenţi simulatori cuveniţi, degenerează, mai întâi funcţional, şi insul respectiv începe să fie un fleşcăit; iar dacă desfrânarea continuă, celula nervoasă moare. Desfrânarea omoară milioane de celule nervoase.Mai trebuie ştiut şi aceasta că toate ţesuturile se refac, afară de celula nervoasă. Omorîtă o dată, nu mai învie niciodată.Presupunem că tânărul-bătrîn vrea să fie şi el în rând cu lumea, vrea să se însoare. Nu izbuteşte. Nici pe el nu-l prea atrage femeia şi nici fetele nu se simt atrase spre el. Ce e la mjloc? Viciile instinctului i-au stins vioiciunea, i-au şters farmecul, l-au fleşcăit cu totul, nu mai aprinde dragoste, ci milă. De milă, ca de silă, nu faci casă.Doctorii sfătuiesc: femeile sau căsătoria. Fireşte, un viciu nu va ieşi cu alt viciu, – chestiunea rămâne mereu într-un cerc vicios. Dar căsătoria, chiar dacă se face, poartă ponoasele trecutului şi mustrările viitorului.Astfel bărbatului, de pe urma viciilor de tot felul şi de pe urma dezechilibrării funcţionale totale sau locale a sistemului său nervos, i se întîmplă că pierde frâna nervoasă a ritmului său funcţional şi nu se va potrivi poate niciodată cu ritmul femeii sale – neostenită în astfel de vicii. Osteneala şi scârba ei abia acum încep, căci mereu va rămâne nemulţumită, ceea ce îi va pricinui nevroze, dureri regionale şi gânduri de căutare în altă parte. Nu e ea de vină că-l va părăsi, ci trecutul bărbatului se răzbună. Bărbatul, aşa cum l-au desfrânat viciile, nu mai corespunde instinctului maternităţii femeii sale, şi aşa trebuie sa-şi tragă plata: rămâne fără urmaşi şi fără soţie.Dar, să presupunem că, totuşi-totuşi, i se va nimeri ca să aibă şi urmaşi. Aceştia vor purta următoarele poveri părinteşti: o sănătate şubredă, un chip îmbătrînit, diferite neputinţe fără leac, iar de scapă cu zile vor fi nişte chinuiţi ai soartei şi slabi de minte. Cum şi de ce? Iată cum şi de ce: ştim de adineaori că toate faptele insului se înseamnă în două locuri: undeva într-o contabilitate nevăzută, şi al doilea, ceva mai văzut, în grăuncioarele de cromatină, în genezele cromozomilor, adică în factorul biologic al eredităţii. Şi-a distrus părintele cu viciile lui milioane de celule nervoase? Acestea, nemairefăcându-se niciodată, ci totalul celor distruse şi sănătatea la care se găsea în momentul când îşi chema un urmaş pe lume, reprezentând situaţia lui, se şi însemnase în stocul de cromozomi, cu atâtea geneze recesive mai mult, ceea ce n-ar fi păţit dacă ar fi avut o purtare mai bună. Vreţi dovadă la îndemâna oricui? Iat-o, nu lovesc pe nimeni, dimpotrivă simt alăturea cu durerea oricui.Să zicem că o pereche de oameni n-au avut pacoste cu viciile tinereţii, deci n-au sistemul nervos şubrezit dintr-o vină ca aceea. Totuşi, nevoile vieţii ostenesc nervii oricui. Această ostenire a vieţii e de fapt o ostenire a elanului, a agerimii, a vioiciunii rezistente a sistemului nervos şi a celorlate ţesuturi şi umori. Acestea toate se înscriu numaidecât în patrimoniul genetic al eredităţii, în vreme şi pe măsură ce se adaugă. Factorul biologic al eredităţii rezumă starea oricărui moment, precum şi situaţia biopsihică a părinţilor, fie aparte, fie angajaţi în procesul rodirii. Proba o dau copiii, care vin la intervale mai mari de vreme. Cei din tinereţe sunt mai vioi, mai sprinteni, mai sănătoşi, mai ageri la minte; pe când copiii veniţi mai la bătrâneţea părinţilor sunt mai molâi, mai împiedicaţi, mai bătrâni. Nu au nici o vină şi nici un leac. Aşa sunt construiţi genetic şi ireversibil, realizându-se armonia ce se vede, cu materialul ce li se dete, în răstimpuri de vreme. Revenind la corespondenţă, pricepem mecanismul după care apare în lanţul cromozomilor roiul boabelor de neghină, genezele recesive şi ravagiile ce le pot face ele, dacă nu sunt scoase din lucru de perechea mai sănătoasă a celuilalt părinte.Mai sunt şi urmări ale desfrânării şi destul de grele încă din tinereţe. Poate s-a bănuit din cele de până aici, că organismul întreg se piperniceşte, glandele în totalul lor rămân atrofiate, scoase din lucru şi cu toate urmările acestui dezechilibru umoral. Aşa se ajunge pe rând la atrofierea diferitelor organe în iconomia generală a corpului şi aşa apar sterilitatea, nevrozele şi o stare generală de boală, sau o predispoziţie spre tot felul de boli.Nu mai vorbesc de stările sufleteşti: frica, slăbirea minţii, obsesii, ideile fixe, răstălmăcirea înţelesurilor şi o continuă muncire de conştiinţă. E reacţiunea sufletului la starea mizerabilă în care i-a ajuns casa prin patimi.
    CREDINŢA161. Credinţa e un risc al raţiunii; Dar nicidecum o anulare ci dimpotrivă, o iluminare a ei. E o absorbire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existenţei. 162. Credinţa are revelaţia cu care omul credinţei nu se tocmeşte. 163. Dumnezeu ne însoţeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi de lumina cunoştinţei. Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult prescurtată, cunoştinţa pe care savantul n-o poate prinde prin ştiinţă, ci numai dacă şi-a împins ştiinţa până la toate marginile şi i-a recunoscut neputinţa.164. Religia se întemeiază pe grăuntele de credinţă. Grăuntele de credinţă este, de fapt, grăuntele de comuniune în care suntem cu Dumnezeu. 165. Iisus răspunde odată ucenicilor Săi care-I „cereau mai multă credinţă”, le-a spus cam aşa: să înceapă din a crede că au credinţă şi vor sfârşi prin a avea de fapt. 166. La temperaturile la care se alege aurul fiinţei noastre de zgura acestei fiinţe, în firea noastră apare modul divin de a fi, de a voi şi de a gândi.167. Credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului, care este creator numai în ordinea conceptelor şi nu intervine, ca Dumnezeu în ordinea realului.168. Credinţa este un risc: împotriva raţiunii, împotriva vieţii, împotriva limitelor omeneşti, câteodată şi împotriva normalului. De aceea, sfinţii se şi fereau de a face minuni, deşi doar în multe cazuri era doar dovada iubirii de oameni şi alinarea suferinţei omeneşti. Este un factor de purificare. 169. Grija zilei de mâine este o grijă presantă. Când conducea pe israeliteni în pustie, Dumnezeu nu le îngăduia asigurarea zilei de mâine: mana se strica.Pâinea cea de toate zilele o cerem pentru astăzi. Aşa suntem sfătuiţi, chiar nevrând, să trăim prin credinţă.Sfinţii pustnici au trăit numai în condiţia credinţei. Ei au crezut cuvântului lui Iisus, având mai întâi grijă de mântuire şi pe al doilea plan grija vieţii. De aceea crinii au ajuns până la strălucirile lumii divine.
    170. Iisus era chemat de durerea unui tată, ca să întoarcă la viaţă o copilă de 12 ani.Iisus iubea copiii, de aceea mergea la ei cu durerea iubirii. Totuşi o femeie bolnavă L-a mai zăbovit, ba L-a chiar furat pe drum. Stăruim puţin asupra acestui furt, unic în viaţa lui Iisus. Oare de unde ştia femeia aceasta, că atingându-se, chiar pe furiş, de marginea hainei lui Iisus, se va tămădui? O ştia din credinţă şi femeia nu s-a înşelat. Deşi puterea de tămăduire era de natură spirituală, totuşi, bolnava a furat-o printr-o atingere materială. Sluga sutaşului este un caz de tămăduire de la distanţă, prin credinţă, adusă de două delegaţii şi e pur spirituală. Aici Iisus „n-a simţit puterea care a ieşit din El”. Aceasta înseamnă că boala a încetat, îndată ce organismul s-a refăcut la plinătatea lui spirituală. Sfinţenia este o energie, păcătoşenia – o degradare. Una reface organismul, alta dărâmă. Dărâmarea se opreşte îndată ce organismul împrumută, sau chiar fură, pe firul credinţei, acea energie rară a sfinţeniei. Iisus însă, a vrut să dea pe faţă credinţa femeii şi sigur că a privit cu dragoste acest furt original.171. Iisus doreşte de la toţi credincioşii lumii o linişte de adâncime: liniştea credinţei în Dumnezeu. Aceasta ar da să se înţeleagă că în jurul unui om liniştit (din cauza rădăcinilor lui în cer) se face linişte pe pământ. 172. Pământean fiind, a te hotărî să-L mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi luare în derâdere e o şi mai mare bucurie ce te poate duce până la deschiderea ochilor credinţei: să ţi se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu. El, Care e cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor.A vedea pe Iisus e o fericire ce nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească, iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui sunt ieşirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieşirea în lumina veacului viitor. 173. Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine.
    CREŞTINISMUL174. Creştinismul nostru ar fi în mare parte de neînţeles, dacă n‑am considera şi realitatea personală a demonului, a îngerilor căzuţi. Credinţa noastră ar fi incompletă şi s-ar dizolva cu uşurinţă, dintr-o religie revelată, într-o doctrină umanitară, sau, în cazul cel mai bun, într-un raţionalism protestant, fără nimic supranatural şi personal. 175. Creştinismul e a doua creaţie a lumii, a doua creaţie a omului, o creaţie din nou a firii. 176. Focul iubirii divine, de dragul Adevărului, între potrivnici se aprinde şi se menţine.Acesta-i paradoxul. Creştinismul reînvie în raport invers proporţional cu încercările de a-l stinge. 177. Ţintele ultime ale creştinismului nu sunt absorbite total de forma acestei trecătoare vieţi, ci trec dincolo de moarte. Sfântul Apostol Pavel frânează exagerarea accentului transcendent, care uneori dezorganizează normalul social. Unii creştini, contemporani cu Sfântul Apostol Pavel, din cauza nostalgiei după împărăţia spirituală, nu voiau să mai lucreze şi nu voiau să mai aibă copii. Drept aceea, apostolul ridică la rangul de imperativ şi naşterea copiilor la condiţia de mântuire a femeii căsătorite. De asemenea a pus capăt pentru totdeauna alarmismului omului şi oricărei fantezii aprinse spre apocaliptic, descalificându-le din cinstea unei minţi sănătoase. 178. Misterul creştinismului este misterul unităţii în dualitate găsindu-şi soluţia în Unitate-Trinitate. Iată de ce creştinismul are ca bază dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului şi dogma Trinitară. 179. Creştinismul este o concepţie de viaţă, este stilul de viaţă a lui Iisus, concepţie pe care nu a zdruncinat-o nimic din cele ce s-au petrecut împotriva creştinismului, vreme de 2000 de ani. Toate celelalte înţelegeri ale lumii s-au învechit şi s-au stins. Singur creştinismul este mereu nou, mereu divin.180. Creştinismul nu e numai o afacere de Dumineca, ci o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de a ajunge stilul de viaţă şi concepţie pe care ni le-a dat Iisus.Dacă creştinismul nostru nu e strădania aceasta, care naşte fii lui Dumnezeu, el rămîne o simplă formalitate şi ne putem trezi fără ea. 181. Să băgăm de seamă ca nu cumva creştinismul să se ia de la noi. Pe simplul motiv că noi, creştinii, nu aducem roadele acestui creştinism: oameni după chipul lui Iisus.
    CUNOŞTINŢA MÂNTUIRII182. Cunoştinţa mântuirii (1 Timotei 2, 4), de unde odată lumina ca soarele între noroade, azi abia se mai zăreşte ca o stea, căci gloatele şed în întunerec (Matei 4, 6) şi în umbra morţii. 183. Cunoştinţa mântuirii trebuie, cu orice preţ, reaprinsă între oameni.CUNOŞTINŢELE184. Precum urmărim o armonie între facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armonie şi între cunoştinţele din cât mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. CUVINTE INTERZISE185. Cuvântul „nebun” este un cuvânt interzis. Cine zice fratelui său „nebunule” se pedepseşte cu matca focului. De ce? Fiindcă şi numai simpla alunecare a acestui cuvânt în obrazul unui om este în stare să-i desfigureze fizionomia minţii. Este cunoscută experienţa mai multor inşi care au organizat odată următorul complot psihologic: şi-au ales victima şi s-au prezentat, pe rând, la intervale neregulate şi-au început a se nedumeri înaintea omului: Ce-i cu tine, parcă te-ai schimbat cumva! Şi s-au dus. Altă dată, al treilea îi spune marea sa uimire, că-l găseşte aşa de schimbat şi nu îndeajuns normal. Următorul îl găseşte cu totul curios la minte. Şi aşa şi ceilalţi, până când ultimul i-a propus să se ducă la un spital de boli nervoase şi să-şi repare deranjurile la minte. Şi biata victimă, pierzându-şi treptat liniştea şi neştiind capcana, a ajuns la nebuni. A trebuit să vină apoi toţi ca să-şi descopere complotul şi cu mare greutate i-a revenit omului mintea la loc. Adevărul, abia a putut limpezi mintea zăpăcită sistematic de minciună. 186. Cuvintele interzise orientează greşit sau dezorientează. Deci, trebuie să fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lauda, nici ocara din ele. Cuvintele sunt fiinţe vii, capabile să facă treaba la care au fost trimise. Şi fiindcă sunt fiinţe vii, viaţă din viaţă, pe cel care le-a creat ele-l însoţesc până la judecata de apoi, ca nişte copii ai lui, cu toate consecinţele lor. Mărturisirea lor cu pocăinţă mai poate schimba situaţia. Taina pocăinţei este o judecată milostivă. Aici, ce opreşte aceasta nu mai ajunge la cealaltă. „Zece porunci are înţelepciunea: de 10 ori să taci şi o dată să vorbeşti şi atunci puţin”.
    DESFRÂNAREA187. Scurtarea vieţii a venit neamului omenesc ca o plată pentru căderea în desfrânare. Nici că se poate mai drept. L-a înzestrat Dumnezeu pe om cu atâtea daruri minunate, ca el să renunţe la ele şi să se coboare satisfăcut la singur rolul de mascul şi femelă? Asta-i toată aspiraţia lui? Neînvăţat la un ideal mai înalt, sau nevrând să ostenească mai sus, aşa după cum a rânduit Dumnezeu o instituţie, Biserica, tocmai cu acest scop, ca să-l îndrepte şi să-l ajute spre împărăţia spiritului, sigur că se află în disonanţă şi în dezechilibru cu Dumnezeu. De Dumnezeu nu scapi pe simplul motiv că nu-L asculţi sau Îi tăgăduieşti existenţa, şi-I nesocoteşti Biserica, pentru că El are o rânduială şi-ţi cere s-o urmezi.Solomon, ca unul ce avea s-o păţească, a întrevăzut acestea: „Cei nelegiuiţi pedepsiţi vor fi… Femeile lor sunt fără minte şi copiii lor stricaţi, iar spiţa lor blestemată” (Înţelepciune 3, 10‑12). 188. Preoţii vremurilor noastre, cu aceeaşi datorie ca Pavel, nu mai urmăresc desfrânarea ca pe un păcat care dărâmă alcătuirea omenească, în întindere şi în adâncime, ci o lasă să-şi facă de cap. Ei nu mai au îndrăzneala să o măture afară din taina căsătoriei creştine, de aceea se ajunge la sărăcirea roadelor ei, copiii. Aşa se întâmplă că: „lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul”, cum se tânguia Iezechiil (Iezechiil 7, 26), oamenii orbecăie în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-au întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni. Acesta este un semn de primejdie, din amândouă părţile. Căci scrie: „Dormind oamenii, a venit vrăjmaşul şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus” (Matei 13, 25).Deci nu fără rost atragem luarea-aminte că neghinele vrăjmaşului vor sălbătăci oile împotriva păstorilor… 189. Păcatul desfrâului şi a toată fărădelegea întârzie sau face cu neputinţă arătarea şi desăvârşirea vieţii lui Hristos în noi. Că numai de se va arăta viaţa lui Hristos în noi, vom cunoaşte ţinta spre care trebuie să tindem şi ne vom înţelege rostul pe pământ.
    DEZNĂDEJDEA190. O mare parte din oameni cad în deznădejde în privinţa mântuirii lor. Deznădejdea e un chip greşit de meditaţie asupra relelor făcute; chipul bun e, dimpotrivă, nădejdea. Răul, nimicul, păcatul, diavolul nu sunt subiecte sănătoase de gândire, căci îmbolnăvesc mintea prin asociaţii de idei. Pocăinţa trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului şi a sănătăţii întregi. 191. Vrăjmaşul, care pustieşte prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea conştiiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asuprire mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca aceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii. 192. Aşa e de grea robia duhului acesta, încât sufletul, adunându‑şi cele mai de pe urmă puteri, dă lupta deznădejdii. Atunci se află sufletul între viaţă şi moarte. Câte unii mai scapă, alţii o duc aşa, mai mult morţi decât vii; iar alţii, nemaiputând suferi, li se întunecă mintea şi fac şi păcatul cel mai de pe urmă: omorârea de sine. Şi în sfârşit, altora, de durere, li se rătăceşte mintea cu totul, dând în nebunie. DISCIPLINA193. Păstrarea capacităţii de încadrare în disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale.DREAPTA SOCOTEALĂ194. Dreapta socoteală-i mai mare ca postul.
    DREPTATEA LUI DUMNEZEU195. Legea nestrămutată a dreptăţii lui Dumnezeu aduce peste capul tău ce ai adus şi tu peste capul aproapelui tău. Ce ai făcut ţi se va face; ce ai zis ţi se va zice; ce încarci pe altul ai să duci şi tu. Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau ispăşirea. Ispăşirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de înţelepţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu ţine cumpănă între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptăţii, ca o lege milostivă, prin care ne curăţim de petele faptelor rele. În vremea ispăşirii, când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi, că nu le înţelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deşi El ar fi vrut. 196. Dumnezeu nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici, şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecât. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, – atotputernicie asupra căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa.Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se desăvârşească şi ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte.Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute. 197. Când cineva, cu faptele sale păcătoase, cade din dragostea Tatălui său, dă de dreptatea Lui, care, ca pe un rob, îl va readuce la cale cu sila. Îi dă şi timp, doar va simţi să vină de bună voie; dacă însă nu bagă în seamă, îi ia şi timpul şi cade fără de veste urmărit de dreptate.
    DUHOVNICUL198. Mulţimea ispitelor, vicleniile potrivnicului nevăzut, războindu‑ne prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-l rătăcească, dacă duhovnicul n-ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivnicului. Pricepem prin urmare că ucenicul sau credinciosul e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi mântuirea. 199. Toată slujba lămuririi ucenicului în ale duhului, în ale celor nevăzute legi, de unde vin peste oameni toate cele văzute, n-o poate face decât duhovnicul. Lui i s-a dat meşteşugul, cunoştinţa şi puterea ca să ajute omului în încercări, să vrea şi el leacul ce i-l îmbie Dumnezeu, după felul şi trebuinţa bolii sale. 200. „Cine nu se leapădă de sine, nu poate să vie după Mine.” (Luca 9, 23). Cine nu poate să întrebe şi nu se poate pleca sfatului unui părinte duhovnicesc, sau nici măcar nu-l caută, nu găseşte pe Iisus. 201. De aceea-s rânduiţi duhovnicii să cumpănească duhurile ce străbat mintea, să cunoască măsurile fiecărui ins, şi încotro îi înclină cumpăna. 202. Râvna fără întrebare şi părerea sar măsura. 203. Între cei trimişi de Dumnezeu, sunt şi oameni ce au darul să vadă dincolo de zare, să audă graiul şi cuvintele mai presus de fire. Dar aceştia, la vreme de mare însemnătate pentru ei, când li se deschide ochiul vederii şi urechile auzirii celor de dincolo, să nu întârzie a căuta povăţuirea unui duhovnic, care le va feri inima şi mintea de bucurie străină şi care îi va ocroti cu dulama smereniei. 204. Arătarea şi împlinirea în firea noastră a tuturor darurilor naşterii noastre de sus, din Duhul Sfânt, e ceea ce numim desăvârşirea, cea la măsura fiecărui ins.Fiecare e înzestrat şi trimis să împlinească un rost al lui Dumnezeu între oameni. Dezvelirea şi înţelegerea acestui rost sau destin ascuns în noi, în fiecare, după atotştiinţa de mai înainte (Romani 8, 29) a lui Dumnezeu, nu poate fi dezgropat fără cunoştinţa şi luarea-aminte a unui duhovnic iscusit. 205. Duhovnicul sau stareţul ajută şi dezvăluie toate intenţiile lui Dumnezeu din fiii Săi, dăruite lor după măsura credinţei, ce vor avea s‑o aibă.206. Toţi nevoitorii trebuie să-şi găsească duhovnic, deoarece în cele duhovniceşti, tot ce nu e din povăţuire orânduită şi sub ocrotirea smereniei duce la înşelare şi la mai mare rătăcire, decât înseşi patimile.207. Prin acea prietenie a duhovnicului cu Dumnezeu, despre care nu ne mai tocmim, el va întoarce sau va atrage voia omului la voia lui Dumnezeu, făcându-l să vrea şi el ce vrea Dumnezeu. 208. Duhovnicul va întoarce şi mintea noastră de la atâta umblare pustie în afară şi o va face scaun al lui Hristos-Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii (Coloseni 2, 3). 209. Soţul preot poate fi şi duhovnicul soţiei.
    DUMNEZEU210. Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat”, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşt fiu al lui Dumnezeu. (…) Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate întâmpla. Nici omorâţi nu pot fi, pentru că într-înşii prezenţa divină e forţă care face deşartă orice zvârcolire a răului asupra lor.211. Singura concepţie fără greşeală şi izbăvită de relativitate o are numai Dumnezeu – Absolutul –, începutul şi finalitatea lumii. El e Singurul a Cărui concepţie face din haos, cosmos. 212. Dumnezeu ne însoţeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi de lumina cunoştinţei. 213. Dumnezeu se revelează smereniei. 214. Pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe. 215. Despre Dumnezeu nimenea nu poate grăi cu competenţă absolută decât numai El Însuşi, când străluceşte slava Sa pe chipul fiilor Săi, sfinţii. 216. Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos e mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu. 217. Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu. 218. Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui pe noi înşine, pe viaţă. Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişază, apără şi întăreşte un asemenea dar. Abia cu această dăruire a dragostei prindem putere asupra greutăţii, asupra neputinţei şi căpătăm curaj în nevoinţe. Un duh nou se sălăşluieşte întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastră în razele lui. Căci duh dumnezeiesc este dragostea care a făcut sfinţi. 219. Dreptatea lui Dumnezeu, deşi cu milă, plăteşte fapta. 220. Dumnezeu este pretutindeni, cu toată puterea, mila şi ajutorul, pentru cei ce-L caută. 221. Dumnezeu ne poartă de grijă în toate amănuntele vieţii. 222. Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El. 223. Este neînchipuit de mare nepotrivire între ce cer oamenii lui/de la Dumnezeu şi între ce cere Dumnezeu oamenilor. 224. Cred că cea mai deformată fiinţă în capul oamenilor este Dumnzeu. 225. Lumea întreagă condusă după legi împotriva lui Dumnezeu tot la Dumnezeu ajunge, dar la Dumnezeu ca „sfârşit” al lumii. 226. Grija omului de Dumnezeu simplifică grija omului de om.227. Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine.228. Dumnezeu a făcut totul din partea Sa, mai urmează şi partea din partea noastră. Deciziile acestea sau fuga de ele hotărăsc veşnicia noastră. 229. Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.
    ENDOCRINOLOGIE, NEUROLOGIE
    ŞI PSIHOLOGIE
    230. Glandele care izvorăsc hormonii şi se află în sectorul cel mai de jos al corpului au, pe lângă alte rosturi, şi pe acela de a da o configuraţie specifică, foarte energică şi netă, corpului întreg, fie ca bărbat, fie ca femeie. Mai au pe urmă rostul să stimuleze funcţiunea celorlalte glande, ale căror hormoni încă au misiunea să agerească şi să activeze alte funcţiuni, printre alte zone ale corpului.Toate împreună au rost şi influenţă cu deosebire asupra sistemului nervos şi a capitalei sale, creierul. 231. Instinctul, deşi e fără minte, totuşi nu poate trece la faptă, fără învoirea minţii şi fără încuviinţarea câtorva cenzuri. (Ce bine! Şi ce rău, când însăşi stăpânirea minţii e coruptă şi cenzura cumpărată!) Apoi, că hormonii, gloanţele instinctului, iau la ţintă capitala sistemului nervos, creierul, nu pe vreo cale a lor aparte, ci, aflându-se în orice moment în toată structura sângelui, la cel dintâi motiv semnalat de ochi, deodată se şi reped în poarta forului de judecată, anunţând ocazia şi poruncile instinctului. De altfel, ochii, urechile, nările şi gura sunt zone erogene; Tot atâtea porţi de cremene şi iască în care mediul din afară loveşte cu amnarul în mediul dinlăuntru şi-l aprinde cu scânteile poftelor spre văpaia faptelor. Funcţiunile genezice se deşteaptă încă din vremea copilăriei, când mintea nu ştie să înfrâneze unele ca acelea.De ce oare e rânduiala de-a-ndoaselea?Dacă socotim datoria părinţilor de a-şi supraveghea şi de a-şi preveni copiii la vreme, despre aceste noutăţi gingaşe, fireşte că răspunderea căderilor nu rămâne numai în seama copiilor sau a lui Dumnezeu, ci părinţii au să dea seama. Copiii se reazimă pe mintea părinţilor.În privinţă neurologică şi endocrină, deci după fire, aşa trebuie să fie: încă din copilărie să izvorască această energie interzisă, ca, sub acţiunea ei, să se dezvolte şi să se agerească întreg organismul şi cu deosebire sistemul nervos. Deci hormonii se dovedesc izvorând cu rost, dar acţiunea lor trebuie întovărăşită de înfrânare, altfel creşterea sănătoasă a organismului şi a sistemului nervos ar fi profund alterată, atât organic cât şi funcţional, fie că ar lipsi hormonii, fie că ar lipsi înfrânarea.

  5. #5
    Senior Member
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    63.436
    Posted in Invataturi ortodoxe.

    No commentsO SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE (4)


    EREDITATEA232. Intrăm în creştinism de mici, tare de mici, prin Botez. Atunci ni se „inoculează” creştinismul. Atunci suntem născuţi a doua oară din apă şi din Duh – Botezul (…)
    Şi trec anii, pruncul se face copil, tânăr, student, asistent…Şi vin împrejurări neprevăzute, spontane, care trezesc străfunduri, sau fac apel la străfunduri cu care încă nu făcusem cunoştinţă. Aceste împrejurări pot declanşa adevărate crize ale raţiunii sau ale conştiinţei. Nerezolvate la timp în lumina unei raţiuni supreme a existenţei, pot duce la dezechilibru, la sinucidere, la nebunie, sau la o blazare care nu mai deosebeşte binele de rău, ceea ce tot un dezastru sufletesc este.Atenţie! Suntem invitaţi de o nevăzută orânduire a lucrurilor să facem apel, să aducem în sfera luminoasă a cunoştinţei şi resorturile latente ale fiinţei noatre, care, actualizate, depăşesc prin frumuseţe şi putere tot ce agonisisem până aici şi prin frumuseţea şi puterea lor intrinsecă, să ne redea liştea şi echilibrul pe care raţiunea noastră omenească – oricât ar fi de antrenată cu ştiinţa sau filosofia – nu le-ar putea restabili. 233. În realitate împrejurările, oricât de curioase ar fi – şi poate cu atât mai mult –, nu sunt decât excitanţii din afară care declanşează mecanismul nostru metafizic: creşterea noastră spirituală – devenim practic şi real, conştienţi şi de cealaltă dimensiune a existenţei, al cărei umil suport bilogic putem fi şi noi, cei în cauză.234. Dacă omul călătoreşte neatent cu tranzitul său, poate ajunge la crize, la dezechilibru, la îndrăcire: pradă a unui duh rău sau a unor puteri rele, care-l scot clinic dintre oameni. 235. Ereditatea, mediul şi destinul sunt factorii de căpetenie care configurează diferenţialele persoanei omeneşti. 236. Forma, ritmul şi durata; astea dau tonul în materie de ereditate. 237. Problema eredităţii mai are un capăt, dincolo de biologie şi probabilitate. Chiar numai factorul eredităţii, ca să fie cunoscut îndeajuns, depăşeşte limitele ştiinţei pozitive. 238. Iată Genetica modernă, dată în nucleu lui Moise de Mântuitorul Însuşi prin revelaţie, acum 3500 ani pe muntele Sinai. Nu e nici o mirare: Iisus avea conducerea spirituală şi înainte de venirea Sa în trup omenesc. Pe urmă, că iniţia pe Moise în tainele eredităţii nu este nici o mirare, întrucât cine poate să cunoască mai bine omul, decât Cel ce l-a făcut şi i-a dat legile vieţii? Cuvântul acesta rămâne adevărat chiar dacă Dumnezeu ar fi făcut numai prima celulă vie şi în ea ar fi comprimat toate posibilităţile ulterioare de dezvoltare, până la formele prezente şi viitoare, încă nebănuite de noi. Dacă va fi fost creaţia aşa, Dumnezeu e cu atât mai mare. 239. Stăruim asupra faptului ca Iisus e creatorul omului şi ca gen aparte şi ca persoană îndeosebi până la sfârşitul vremii. În această creaţie conlucră cu părinţii pământeşti, menajându-le libertatea, dar prevenindu‑i că, în cazul când Îi calcă legile, calcă viaţa propriilor lor copii.„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt Dumnezeu râvnitor, Care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam – pentru cei ce Mă urăsc. … Şi Mă milostivesc până la al miilea neam, către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele (Deuteronom 5, 9-10). 240. După textul Scripturii e clar că toată recesivitatea apare în părinţi de pe urma vreunui păcat. Ştiinţa, neavând termenul, nu poate da răspunsul la întrebarea: Cum au apărut în ascendenţi genezele defective, prin ce accident, sau după care legi? Sau, mai pe larg: Prin ce împrejurare, independentă şi anterioară procesului eredităţii, apar în cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale degenerative şi cu urmări dezastruoase, pentru o eventuală progenitură? Ca să răspund pe scurt, genezele recesive apar în ascendeţi în chip independent, nu după legile probabilităţii, ci după legile care atârnă peste fărădelegi. 241. Toate faptele omului, toate mişcările lui se înseamnă undeva, într-o nevăzută carte şi se înseamnă şi în sămânţa sa şi cu aceasta îşi trage urmaşii sub povara isprăvilor sale. 242. Înainte de a exista ca persoane pământeşti, existăm ca gând, ca intenţie a lui Dumnezeu. 243. De faptul că suntem oarecumva anteriori faţă de forma noastră pământească, Dumnezeu ne spune, învăţându-l pe Ieremia, când acesta încerca să se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pământ: „Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc printre popoare” (Ieremia 1, 5). 244. Cine ştie, dacă nu El are de adus în viaţa pământească, în fluviul timpului, atâtea feţe omeneşti, încât numărul lor să împlineacă toate posibilităţile de configuraţie câte le oferă structura noastră genetică? (Numărul combinărilor ce se pot face cu cele 24 de perechi de cromozomi, se ridică la astronomica cifră de 282.429.536.481 de posibilităţi.) 245. Ereditatea nu fixează poziţii fatale, din care nu putem ieşi, ci limite mai mult sau mai puţin fixe, după cum e vorba de o însuşire sau alta, în cadrul cărora mediul ne fixează poziţia. 246. Când mediul interior sau exterior e favorabil genezelor recesive, energia lor latentă nu întârzie să răbufnească prin subconştient asupra conştiinţei, şi astfel s-o înlăture, s-o întunece, ş.a.m.d.Tot într-o situaţie de contrast e şi trupul ce se roagă. De aceea unii, nesuferind contrastul, rezolvă situaţia greşit: nu se mai roagă. Sfinţii însă, purificându-şi trupul de patimi, au izbutit să-l aducă în armonie cu ţintele superioare ale conştiinţei, încît trupul lor prezenta multe din caracterele sufletului. Dincoace, multe din patimile trupului se fac şi însuşiri ale sufletului. 247. E cu putinţă, pentru fericite excepţii, despovărarea de sub o moştenire mizerabilă? Da, e cu putinţă, cu preţul şi cu osteneala unei vieţi curate. 248. Iisus Hristos decide, în infinitul mic, ce calităţi sau defecte să fie expulzate prin cele două globule polare, care cuprind jumătate din numărul cromozomilor, şi nicidecum hazardul. El înclină să fie una sau alta din configuraţiile probabile pentru noi şi sigure pentru Dumnezeu; El formează destinul nostru în aşa fel încât o aşezare specifică în infinitul mic să aibă urmări imense în configuraţia şi în faptele noastre viitoare. Toate acestea le face contabilitatea absolută a lui Dumnezeu, care creează în dependenţă cu omul şi potrivit cu faptele sale, ajungându-l cu răutăţile lui din urmă şi întorcându-i-le în braţe, sau iertându-l de ele, dacă s-a silit, prin lupta cu sine însuşi, să-şi dobândească iertarea. 249. Ieşirea din înghesuirea aceasta nu e cu putinţă decât trăind prezenţa nevăzută a lui Hristos în noi, trăind învăţătura creştină în toate fibrele fiinţei, ceea ce face cu putinţă lui Dumnezeu să scoată afară, prin mecanismul eredităţii, neghina recesivă şi, în vremea străduinţei celui în cauză, să facă să revină mulţime de geneze recesive în geneze dominante, ceea ce lui Dumnezeu Îi este foarte cu putinţă. Puterile credinţei, amplificate de puterea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, au influenţă nebănuit de mare asupra eventualelor noastre infirmităţi. 250. Dumnezeu pe toţi îi trimite înzestraţi şi în stare să fie drepţi. Dar, trecând ei prin poarta naşterii pământeşti, iau în spate poveri părinteşti, care-i spetesc şi-i încovoaie spre pământ. Pe urmă, slăbiţi de osteneala vieţii şi de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu. EREDITATEA ŞI MEDIUL251. Ereditatea nu fixează poziţii fatale, din care nu putem ieşi, ci limite mai mult sau mai puţin fixe, după cum e vorba de o însuşire sau alta, în cadrul cărora mediul ne fixează poziţia. 252. Energia de creştere şi orânduire a configuraţiei nu apare în mod automat în cromatină, ci ca o reacţie a cromatinei faţă de un diferenţial al mediului. Viaţa şi organismul nu sunt o simplă actualizare a virtualităţilor native date în sistemul genezelor, ci un rezultat al interferenţei dintre aceste virtualităţi şi mediu, în care configuraţia genezelor se dezvoltă. Surprindem la mijloc şi un mic cerc vicios, dar real: structura genezelor atârnă de mediul – de toate mediile – în care s-au configurat; iar dezvoltarea lor în filogeneză atârnă, pe lângă acestea, şi de toate configuraţiile mediilor viitoare, din tot parcursul creşterii. Desigur că şi ideea aceasta nu poate fi împinsă până la absurd; dintr-un ou de muscă nu poţi ajunge la un pui de găină. Acţiunea mediului nu e fără frâu; are margini, şi încă bine definite, totuşi destul de elastice ca să ne permită – zic specialiştii – ca printr-un mediu dirijat să obţinem o muscă numai cu un ochi, sau cu trei ochi. A denatura firea e uşor, mult mai uşor, decât a scoate denaturarea introdusă în fire. Cu alte cuvinte, putinţele de dezvoltare, pe care le închide sistemul genetic, nu se reduc niciodată numai la una singură, ci la mai multe, chiar foarte multe. Din acestea foarte multe, mediul totdeauna alege una singură. 253. De multe ori haosul îl anunţă prima celulă a mediului: familia necreşină. EXTREMELE254. Au zis Părinţii că întotdeauna extremele sunt ale diavolului. Adică şi prea mare iubire de Dumnezeu – înainte de vreme – poate fi pricină de cădere: o iubire oarecum pământească, pătimaşă, neliniştită, nesenină, necurată şi pironită.FAPTELE BUNE255. Omul nu se poate odihni în fericirea contemplaţiei până nu a biruit în sine contradicţiile, tendinţele rele, până nu şi-a unificat şi consolidat fiinţa ca să iubească numai binele. Iar aceasta nu se poate realiza decât prin acţiune prelungită, prin fapte convergente spre bine, prin câştigarea deprinderilor neclintite în săvârşirea binelui. Căci simpla gândire la bine şi chiar simpla voinţă de a face binele, fără trecerea deasă – şi aceea o vreme regulată – la facerea binelui, nu numai că e departe de a realiza această armonie, unitate şi siguranţă, ci, dimpotrivă, trezeşte opoziţia tendinţelor contrare. Un om de teorie se ştie că e un om slab, măcinat de contradicţii interne, mereu sporite prin reflexiunea care nu trece la fapte. 256a. Abia fapta aruncă o decizie în cumpăna acestor balansări şi care, mai ales prin repetare, aduce definitiv câştig la cauza tendinţelor bune. Nu degeaba virtutea însemnează etimologic bărbăţie.256b. Cînd un om face ceva cu intenţii bune trebuie să iasă bine.257. Iisus vrea ca fapta bună să izvorască natural dintr-o natură bună în chip dezinteresat, cum creşte bobul de grâu şi cum izvorăşte apa din stânci, fără să se preocupe de bunătatea lor. 258. Faptele grăiesc mai tare şi-s mai decisive sus. Să le avem ca dar, nu ca blestem. Iată condiţia sine qua non a termenului „o turmă şi un păstor”. FIREA OMENEASCĂ – CĂDEREA EI259. Oameni suntem toţi; om însă, numai din când în când câte unul: acela care nu-şi dezminte obârşia divină; iar Om (cu „O” mare) numai Unul, Iisus Hristos, Care pentru oameni, Dumnezeu fiind, S-a făcut Om. 260. Ştiam şi până la El că avem o obârşie divină, că suntem nemuritori cu sufletul, că este un singur Dumnezeu, spiritual, nevăzut – ştiau aceasta şi dacii lui Zalmoxis de pe meleagurile noastre –, dar cu venirea lui Iisus Hristos ca Om între oameni, în istorie, se repară structural firea omenească.261. Omul dintâi, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, avea toată făptura sa întoarsă spre Dumnezeu, Care se răsfrângea într‑însul ca soarele într-un bob de rouă.Mintea, pofta şi iuţimea, sau cugetarea, iubirea şi voinţa, erau unite întreolaltă şi în aceeaşi vedere sau contemplare a lui Dumnezeu. Iar trupul, deşi pământ, neavând în sine poftă pătimaşă, întovărăşea – aşa zicând – contemplarea aceasta. Asta era temelia cea străveche, în care avea să crească de la chip la asemănare cu Dumnezeu. 262. Potrivnicul a dat primul război cu Adam în rai şi prin el, cu noi cu toţi, întrucât toţi eram în Adam (Romani 5, 12). E primul război pierdut de om. Înfrângerea lui însă o repetă întreg neamul omenesc, mii de ani de-a rândul; iar ceea ce a făcut Adam facem şi noi, fiecare. E limpede că la mijloc a fost o neascultare, o încovoiere a unei meniri dată omului de Dumnezeu (A se vedea şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia vol. 3). 263. Iată cercul vicios pe care-l strângeau cu putere asupra firii omeneşti, Domniile şi Stăpâniile întunericului, îmbrăcându-se pe ascuns în simţirea cea după fire şi povârnind-o spre o lucrare contra firii şi contra ascultării de Dumnezeu. 264. Căderea firii în ispită e totuna cu o sfărmare, care l-a făcut pe om bucăţi. Astfel: Mintea i-a fost amăgită de mândrie şi slavă deşartă, crezând ispititorului, că va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul; Simţirea sau dragostea i s-a întors spre trup, care s-a aprins de poftă pătimaşă; Voinţa sau iuţimea în spaimă şi ruşine s-a întors şi, văzându-se gol, s-a ascuns de Dumnezeu. Iar când l-a strigat Dumnezeu pe nume, nu L-a mai văzut, ci numai L-a auzit, de vreme ce vederea conştiinţei sale era acum întoarsă de la Dumnezeu la sine, căci s-a văzut gol. Deci, când să-şi recunoască greşeala, mintea îi era slăbită, inima rănită cu iubirea de sine, încât cunoaşterea lui decăzută scoase vinovat pe Dumnezeu pentru pustiirea sa. 265. De atunci firea noastră se află în îndoită învrăjbire:I. Învrăjbrea lăuntrică: cu Dumnezeu; cu sine însuşi;II. Învrăjbirea în afară: cu semenii; cu firea toată.Învrăjbirea aceasta ne urmăreşte ca o lege de pedeapsă dată firii; ea întunecă chipul nostru cel după Dumnezeu. Dar sufletul nu s-a întunecat de tot, căci a mai rămas conştiinţa, ca o stea ce nu s-a stins de pe cerul Raiului şi mereu ne aduce aminte de obârşia noastră dumnezeiască şi ne îmbie o refacere. 266. Răutatea e o osândă, o moarte anticipată, care chinuieşte firea, dar nu e naturală, e o venetică în fire. Pe aceasta vrea Dumnezeu să o izgonească din fire, dar cu ajutorul omului, care a introdus-o în fire. I-a dat omului apostolia acestei misiuni: „Iată eu vă trimit pe voi ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”. Firea perversă şi firea curată, originară, stau laolaltă în raportul în care se afla un miel care bea apă dintr-un râu, faţă de lupul care se afla mai la deal şi îi băga mielului de vină că-i tulbură apa, găsindu-i acestuia motivul „întemeiat” să-l mănânce. E absurditate multă şi variată lipită pe fire. Misiunea lui Iisus, dată şi mieilor, e descojirea firii de absurditate, de sălbăticie, de caricatura existenţei: demonicul.Aceasta însemnează că Iisus contează pe un miez originar necontaminat, existent încă în fire, deşi comprimat, dar capabil să-şi recâştige dimensiunile şi valoarea paradisiacă: miezul capabil de Har. Precum că acestea sunt aşa, ne stau mărturie mieii lui Dumnezeu, sfinţii în preajma cărora se îmblânzeau fiarele. 267. Păcatul, sau decăderea firii, ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii şi pacea cu toată firea. Ne-am sălbăticit în toate părţile, cât aproape „să se teamă” şi Dumnezeu de noi. Iată de ce şi fiarele fug de om. 268. Firea omenească a fost asemănată cu câlţii, patimile cu focul. Dacă te atingi cu focul câlţi fiind, patimile amorţite prin înfrânare se aprind prin simpla vedere. 269. Nu suntem din maimuţă, dar mergem cu paşi repezi spre ea. FUMATUL270. Fumatul slăbeşte nu numai plămânii, ci şi mintea omului, încât credinţa nu o mai vezi atât de curat. 271. Nu-l judeca pe cerşetor că fumează.GADARENII ŞI SUFLETUL272. Nimic n-a făcut Iisus la întâmplare. Astfel S-a suit în corabie, cu un scop bine determinat: acela de a dezlega un suflet de muncile legătorului de demoni, care se chinuia în ţinuturile gadarenilor.Pe mare s-a stârnit fără veste o furtună. Iisus a certat pe cine avea de certat din spatele vântului şi valurilor apei şi s-a făcut linişte mare. De cealaltă parte a mării, Îl întâmpină pe Iisus altă furtună, într-un suflet în care dracii stârniseră viforul cel mai de pe urmă al pustiirii şi decăderii. Făcuseră dintr-un om o fiară care rupea lanţurile şi un criminal care pustiise aceea parte a gadarenilor. Diavolii îi dăduseră în locul însuşirilor de om, fioroasa libertate de a fi între oameni un drac. Ei bine, totuşi, omul acesta avea un suflet, Iisus propovăduise în multe locuri că „sufletul este mai de preţ decât toată lumea, şi ce-ar da omul în schimb pentru sufletul său?”. De aceea, cu prilejul îndrăcitului din Gadara, Iisus o ia pe altă cale: arată cu o minune preţul unui suflet. A pus în cumpănă un suflet, al celui mai decăzut dintre oameni cu preţul, deocamdată, al unei turme de 2000 de porci, nu încă cu toată lumea. Şi a dat pierzării turma de porci a gadarenilor, pentru mântuirea unui suflet.Cumpăna aceasta, între preţul unui suflet în ochii lui Dumnezeu şi preţul turmei de porci în ochii gadarenilor a ieşit cu scandal. Şi poate tocmai scandalul ce a urmat pune mai bine în cumpănă valoarea sufletului, întrucât gadarenii au trebuit să mintă preţul sufletului pe care îl pierduseră ei în porci.Răi de pagubă cum erau, tot oraşul ieşi întru întâmpinarea Lui şi văzându-L Îl rugară să Se ducă de pe hotarele lor (Matei 8, 34; Luca 8, 37). Cu alte cuvinte, pentru paguba pe care le-a făcut-o „L-au dat pe Dumnezeu afară din hotarele lor”. Ei s-au declarat pentru porci, nu pentru suflet! Iisus S-a conformat: „Intrând în corabie, S-a înapoiat”. Atâta avea de făcut: gadarenilor le‑a dat un misionar. Şi un fost îndrăcit nu este un misionar de rând. GÂNDURILE273. E ştiut că pentru a scoate un gând rău din mintea cuiva, trebuie să i-o învălui de foarte multe ori cu cuvântul bun, ca s-o izbăveşti din robia gândului străin. Asta-i calea cea mai lungă: de la urechi la inimă.274. Gândurile pătimaşe nemărturisite sau simplu spuse au însuşirea că se întăresc şi se fac funii, cum zic părinţii, şi trag mintea la învoire şi la faptă, care este păcat. 275. Păcatul acesta este: înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întări şi de a birui mintea, căci deîndată ce sunt spuse le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea. 276. Şi gândurile bune trebuie controlate cu o altă conştiinţă, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor e lege în călugărie. Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru că singur nu te poţi apăra de săgeţile slavei deşarte. 277. „Gândurile”, oricât de „nebune” ar fi, încă nu sunt înfrângeri şi păcat, oricât „se impun”, muncind mintea. Păcatul începe de la învoirea spre faptă şi fapta propriu-zisă.278. Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aici vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevenită despre lucrătura străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e şi viclean, se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând. 279. Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca să o facă iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului, sau asupreala. Dacă la asupreală a izbutit să fure mintea cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintare la unire.Mintea însă se trezeşte c-a fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât în ceea ce‑i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea să meargă după momeală mai departe, sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta şi clipele sunt scumpe; şi de cele mai multe ori viaţa întreagă a unuia sau a mulţime de inşi atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără veste să fim învăluiţi la minte din partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege. 280. Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie acestea: „Fiica Babilonului (înţelegeţi: «satană, satană»), dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne‑ai făcut tu nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi” (Psalmul 136, 8).281. Gândurile celui rău, nălucirile lui (ideiile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau „puii de drac”, după cum îi numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul. Iar piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci n-au băgat-o în seamă (Matei 22, 42). (…) De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. (…) De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice: „Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este!”. Cerul este mintea şi pământul inima, în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului. 282. Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începători; toată grija să le fie să nu se nevoiască cu gândurile. A nu avea gânduri e tot aşa de cu neputinţă ca şi a crede că poţi opri vântul, dar, cu orânduire dumnezeiască, vin şi vremuri fără furtună.283. Ferice de cel ce luptă duhovniceşte cu gândurile, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti Iisus. IERTAREA284. Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţie ţi se şterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată. 285. Iertarea noastră de la Dumnezeu e pusă, deci, în atârnarea de noi. Dumnezeu consfinţeşte pentru noi decizia noastră pentru alţii. În cazul când, faptic, noi nu iertăm, rugăciunea noastră e întoarcere pe dos de faptele noastre şi sună cam aşa: Doamne, nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm altora! IISUS – CINE ESTE IISUS?286. Pentru noi Iisus e Sensul vieţii şi al Istoriei; reazemul ei în ispitele şi furtunile timpului. Iisus e asemănarea după care tânjim şi însetăm de-a lungul deşertului lumii: originalul nostru, autenticitatea noastră, dar, mai mult decât acestea, Iisus este Prietenul nostru, singurul Care ne rămâne credincios şi nu ne părăseşte niciodată. Şi mai mult: e Sfânta noastră Împărtăşanie cu desăvârşirea: foamea noastră metafizică. 287. Iisus formulează o nouă ordine spirituală în om. Iisus S-a integrat naturii omeneşti, de aceea El e mereu viu: şi vine ca fiinţă supremă, şi e vie în noi, ca fiinţă supremă şi posibilitate nesfârşită de desăvârşire.„Nu ştiţi că Hristos e în voi? Afară, cumva, dacă sunteţi creştini netrebnici.” (II Cor. 13, 5). „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Pentru voi, fiii mei, trăiesc durerile de mamă, până ce Hristos va prinde chip în voi” (Galateni 4, 19). Deci, cum spune Clement Alexandrinul: „Dumnezeu S-a făcut om, ca de la om să înveţe cum se face omul Dumnezeu”. Acesta e omul cel nou, făptura cea nouă, omul născut de sus, omul cu reflexul veşniciei lui Iisus, răsfrânt în afară de chip, simplu în toată fiinţa Sa. Fiindcă Iisus e omul cerului şi S-a ţesut pe Sine în firea cea omenească, de aceea, El Se impune tuturor oamenilor şi tuturor veacurilor, cu atât mai mult cu cât ar vrea unii să scape de El.Iisus cere istoriei decizia existenţei Sale. Dar istoria s-a arătat neputincioasă din primele ei zile. Aşa a rămas şi mai rămâne. Prin faptul că Iisus S-a ţesut destinului omenesc şi prin faptul că omul trebuie să se decidă ce face cu Iisus, se explică de ce istoria omului e aşa de zbuciumată şi veşnicia lui e aşa de hărţuită şi muşcată de şerpii îndoielilor şi ai contrazicerilor. Aşa se explică de ce pentru Iisus oamenii s-au iubit şi s-au urât, s-au măcelărit şi s-au ajutat, au cunoscut extremităţile pasiunii şi ale jertfei. De El a atârnat roata conştiinţei, a frumosului şi a rătăcirii. El este forţa interioară pe care forţa veacurilor n-au putut-o istovi. Amintirea Lui e vie pretutindeni, pe zidurile bisericilor şi ale şcolilor, pe vârful clopotniţelor, pe toate drumurile, la căpătâiul paturilor şi al mormintelor. Distrugeţi ferestrele de biserici, luaţi icoanele din altare şi de pe la case! Viaţa lui Iisus umple muzeele şi bibliotecile. Daţi foc Liturghierelor, ceasloavelor şi cărţilor de rugăciune; Îl veţi descoperi pe El şi toate cuvintele Lui în toate cărţile literaturilor, ba chiar şi cei care-L blestemă nu fac altceva decât să‑L mărturisească fără să vrea prezenţa Lui.Răsunetul tuturor romanilor, stăpâni ai lumii, a încetat o dată cu zilele lor şi cine se mai gândeşte să moară pentru faima lor postumă? În jurul multora s-a făcut mai multă gălăgie ca în jurul lui Iisus; iar după mii de ani, numai în jurul lui Iisus îşi pun oamenii problema şi astăzi, pe viaţă şi pe moarte, ca-n primele zile.Numai cineva mai viu ca romanii şi care e cu adevărat un idol nemincinos al omului, poate înteţi lupta aceasta permanentă între oameni. Şi astăzi, ca în ziua Naşterii Sale, unii Îl iubesc, iar alţii Îl urăsc. Oamenii sunt antrenaţi înşişi într-o patimă pentru Patima Lui, iar alţii într-o patimă pentru iubirea Lui. Unii sunt în destinul lui Iisus, iar alţii fără destin, nici sens. Deci, dacă întrebarea: „Cine este Iisus?” a crescut în veacuri şi cere fiecărei generaţii un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât într‑un glas cu Tatăl, într-o rostire cu îngerii, într-o propovăduire cu apostolii, într‑o mărturisire cu mucenicii şi cu toţi sfinţii şi într-o afirmare cu toată creştinătatea a două milenii: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”. Salutul permanent al fiecărui Toma, din îndoiala omenească şi certitudinea dumnezeiască.Dacă cineva a ajuns la siguranţa aceasta şi poate acoperi cu viaţa, în acela s-a născut Iisus, naştere care deschide calea veşniciei, încă fiind în veac. Cu Iisus se naşte şi explicaţia omului şi explicaţia lumii.Cine este Iisus? – s-a întrebat Irod, care aflând de la magi cine-I, L-a osândit la moarte, crezând că omorând 14.000 de prunci, va scăpa de Iisus. S-a întrebat Irod Tetrarhul, care auzind toate câte făcea Iisus, nu se dumirea ce să creadă despre Dânsul.Se întrebau cărturarii şi fariseii, smintindu-se pentru formalităţi înfrânte; se întrebau cine-I acesta de iartă şi păcatele?Se întrebau până şi apostolii cine-I acesta că ascultă de El vînturile şi marea?Şi s-a întrebat un şir întreg de nedumeriţi. S-a întrebat puterea lumească.S-a întrebat toată trufia minţii.S-a întrebat toată necredinţa.Toţi aceştia L-au refuzat, L-au osândit şi L-au omorât pe Iisus şi aceasta s-a întâmplat permanent în istorie. Cine este Iisus pentru noi?Pe contemporanii lui Iisus îi înţelegm că le era greu să-L creadă pe Dumnezeu. Dar după dovada Învierii Sale, după dovada dumnezeirii Sale, după apariţia Sa mai presus de fire, prin uşi încuiate, petrecere nevăzută cu oamenii, arătându-Se lui Pavel şi altora din veac în veac, nu mai putea fi fără răspuns.Răspunsurile teologice sunt ştiinţa.De aici, pentru noi, Iisus e sensul vieţii, reazimul şi în ispite şi în furtuni. Asemănarea după care tânjim şi însetăm de-a lungul deşertului vieţii. Originalul nostru, autenticitatea noastră.Dar mai mult decât acestea este prietenul nostru Care sigur nu ne părăseşte niciodată; e Sfânta noastră Împărtăşanie, cu desăvârşire şi foamea noastră metafizică. (…)288. Împăratul Însuşi Se va face slujitorul celor ce L-au aşteptat cu toată fiinţa. De altfel, acesta e Iisus: Împăratul slujitor al destinului omenesc. Iisus a reîntors sensul existenţei iarăşi în Ţara de obârşie: Împărăţia Sensului şi a explicaţiei depline.Atunci se va odihni sufletul omului de neliniştea sa.Dar întrucâtva se linişteşte sufletul omului şi până atunci: ştiindu-le acestea precis.Iată o făclie (cunoştinţa în parte) până vine Lumina. IMAGINAŢIA289. Riscurile imaginaţiei sunt ocolite în duhovnicia răsăritului (nălucirile false).De aceea, Răsăritul meditează fără imagini, chiar contra imaginilor, chiar vedeniile reale le refuză, nu din rea credinţă sau din împotrivire, ci din grija de a nu greşi, primind orice. Şi se ştie că Dumnezeu nu se supără când se stă pe acest punct de vedere. Singura pomenire ortodoxă este aceea care nu pune nici un tipar pe minte, care nu statorniceşte nici o imaginaţie sau imagine. Exemplu: „Adevăr”, „Duh”, Numele lui Iisus din rugăciunea călugărilor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.(Exemple practice: fiindcă noi nu putem fi contemporanii lui Iisus, este Iisus contemporanul nostru peste veacuri. Inspirăm atotprezenţa Sa în Prea Sfânt Numele Său şi expirăm aerul stricat al păcatelor noastre. Inspiri Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu şi expiri duhul rău din tine.)

  6. #6
    Senior Member
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    63.436
    O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE (5)



    INSTINCTELE290. Ca neamul oamenilor să dăinuiască şi peste triajul morţii, Dumnezeu a sădit în fire câteva legi fundamentale numite instincte (…) care sunt norme fixe de viaţă. Numai omul poate interveni cu voinţa, cu libertatea şi cu funcţia conştiinţei să modifice natura acestor norme fixe.Această modificare a funcţiei instinctelor, când nu e păstrată în starea lor originară, poate fi făcută în două sensuri opuse: înspre dereglarea lor, când devin patimi şi, în sens opus, înspre convertirea sau sublimarea lor, prin virtute, prin luptă metodică, prin nevoinţă. 291. Cum devine „patimă” un instinct sădit ca lege de existenţă a firii? Iată răspunsul unui profesor creştin de medicină: „Împlinirea oricărui instinct al firii e însoţită de o plăcere. Omul, numai omul, din toate vieţuitoarele, vrea să despartă funcţia biologică a instinctului în două: vrea să separe rostul instinctului de plăcerea ce-l însoţeşte, alegându-şi plăcerea şi refuzându-i rostul”. Omul reuşeşte această denaturare, căutată intenţionat – arbitrar – dar în dauna sănătăţii, cu preţul pierderii libertăţii, a dereglării altor instincte superioare, cu inevitabile urmări ereditare ş.a.m.d. 292. În creier funcţionează un centru de cenzură (medical „inhibiţia”) care are la dispoziţie tot mecanismul bio-chimic necesar (neuro-psihic, neuro-endocrin, neuro-motor, neuro-static), capabil să aprobe sau să frâneze tot ce obligatoriu trebuie să treacă pe la acest centru de informaţie. 293. Între cenzura minţii (centrul inhibitor al creierului) şi între puterea de impunere a forţei oarbe se creează o tensiune, o luptă, război chiar, sau dezechilibru total. Instinctele, câtă vreme cineva nu iese din rânduiala lor, nu-i dau omului lupte, pentru că acestea primesc aprobarea, satisfacerea şi rostul lor concret. Cum însă marea majoritate a oamenilor au dereglat rostul normal al acestor forţe oarbe ale firii – urmărind exclusiv plăcerea ce-o conferă, dar refuzând rostul –, oamenii au ajuns în robia patimilor. În cazul robiei, cenzura minţii a slăbit considerabil şi patimile conduc mintea, iar omul şi-a pierdut libertatea. Omul care a ajuns rob patimilor sale nu mai are mărturia conştiinţei pentru faptele sale – care a ajuns într-un fel de „adormire”, ca în somn, deşi conştiinţa nu doarme; e într-o stare de necredinţă, de uitare de Dumnezeu, omul trăieşte în stare de păcat. Căci „păcat” aceasta însemnează: înfrângerea morală a conştiinţei de către satana, prin patimile trupului.294. Forţa instinctelor – forţele oarbe ale firii, altfel în serviciul vieţii rânduite –, creşte când degenerează în patimi, întrucât ele au slăbit stavila cenzurii raţiunii, iar de acum caută să o surpe cu totul şi lumina conştiinţei să o stingă.295. O mare dizarmonie constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genezice. Instinctul femeii însă e maternitatea. Copilului până se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rânduiala firii, trebuie să fie lăsată în pace.Deci, ce va face bărbatul? Sau îşi va perverti soţia, făcând-o să umble şi ea după plăcerea pătimaşă, căutând să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punând-o să-şi ucidă în pântece fiinţa fără apărare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facere 38, 9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Alţii recurg la sterilizare, alţii la aventuri, sau la lupanare. Un atare bărbat nu-şi va mântui soţia prin naşterea de fii (1 Timotei 2, 15), ci o va osândii cu ucigaşii şi curvarii, printre care şi el de asemenea va fi (Apocalipsă 21, 8).Prea puţini sunt bărbaţii care-şi stăpânesc instinctul iraţional, prin puterile raţionale ale sufletului, reglementându-l potrivit cu rostul său originar. Şi iarăşi, şi mai puţini sunt cei ce convertesc energia prin înfrânare, săltând sensul firii la rosturi mai presus de fire. 296. Plăcerea, căutată numai pentru ea însăşi, cheamă repetarea din ce în ce mai deasă a actului, până ce ajunge la distrugerea sistemului nervos. Mai mult chiar: ea aprinde organismul şi-l împinge până dincolo de posibilităţile sale funcţionale; ea provoacă frângerea oricărei cenzuri morale şi-şi duce supuşii până la doaga nebuniei. ISPĂŞIREA297. Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau ispăşirea. Ispăşirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de înţelepţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu ţine cumpănă între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptăţii, ca o lege milostivă, prin care ne curăţim de petele faptelor rele. În vremea ispăşirii, când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi, că nu le înţelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deşi El ar fi vrut. 298. Pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe. Dar sunt păcătoşi cu totul vrăjmaşi lui Dumnezeu, care nici nu îngăduie să li se zică păcătoşi. Aceştia nu sunt împreună-lucrători cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie să vină corecturi divine. Aşa se face că simţim un Dumnezeu atotputernic, care restabileşte, peste voinţele oamenilor, echilibrul creaţiei şi echilibrul vieţii, stricat de fărădelegile oamenilor. Acţiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oamenilor cu urmările lor, o numim ispăşire. Ispăşirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu în destinul insului şi în destinul neamurilor. Dar cu toate că răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui Dumnezeu. 299. De obicei oamenii stârnesc cu faptele lor anumite furtuni nevăzute: acestea tot în capul lor se întorc, dar în chipul cel mai văzut cu putinţă. Dumnezeu, ştiind de mai-nainte sfârşitul tuturora, rânduieşte fiecăruia ispăşiri în lumea aceasta. ISPITELE300. Vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ţinta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i momeli plăcute la vedere şi bune la gustare, potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului în parte. 301. Deşi înzestraţi cu darurile Botezului, totuşi n-am scăpat de războiul momelilor. Momeala nefiind păcat, e permisă de Dumnezeu să cerce cumpăna libertăţii noastre. 302. Sfântul Marcu Ascetul ne lămureşte: Hristos prin Cruce şi prin Harul Botezului „slobozindu‑ne de orice silă, n-a împiedicat aruncarea gândurilor în inimă. Aceasta pentru ca unele din ele, fiind urâte de noi, îndată să fie şterse; altele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arate şi Harul lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din pricina Harului, sau gândurile din pricina plăcerii”. Aici stă pricina pentru care noi, deşi botezaţi, totuşi mai avem trebuinţă şi de al doilea Botez, al pocăinţei, întrucât nu suntem ca îngerii neschimbabili. 303. Încercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem în Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi înşine, ca făpturi renăscute în Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului. 304. Câtă vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre păcat, n-avem nici o luptă, nu ne trezim din cursele vrăjmaşului
    (2 Timiotei 2, 26); stăm de bună credinţă că mergem bine, ne isprăvim zilele în fericire şi coborâm cu pace la iad! Dar deîndată ce aflăm ce înzestrare avem şi ne trezim spre ce trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar nu vor sări cu toată urgia răutăţii, că nu le lasă Dumnezeu, ci cu vicleşuguri şi curse, cu minciuni şi cu înfricoşare şi cu alte nemaipomenite zavistii. Pe de altă parte, se vor folosi de unelte ale lor (Ioan 8, 44), oameni amăgiţi de ei, care le-ar face toate câte-i învaţă dracii – dacă ar fi după ei. De aceea zice Înţeleptul: „Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 2, 1).
    305. Zice un Sfânt Părinte: „Ia ispitele şi îndată nu mai e nimeni care să se mântuiască”. Războiul ispitelor e focul care lămureşte ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie, câlţi sau „pământ şi cenuşă” (Facere 18, 27), aurul smereniei – dulama lui Dumnezeu. 306. Războiul duhovnicesc seamănă întrucâtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de viaţa aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne ducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate. 307. Dacă mintea se va afla iubind o momeală străină şi sfatul viclean, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeala şi sfatul străin. Aşa se deschide spărtură în cetate şi se năpustesc puhoaie de vrăjmaşi care aşteptau ascunşi afară. Şi repede urmează jalnică pustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul şi repetarea faptei aceleia, până ajunge deprindere sau obicei. 308. De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minţii, clipă în care vrăjmaşul i-a furişat undiţa iadului pe gât, învăluită meşteşugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici. Potrivnicul ispiteşte cu momeala plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde că are povârnire mai mare: pe cel aplecat spre trup, cu desfrânarea; pe cel înclinat spre gânduri, cu înţelepciunea veacului acestuia (1 Corinteni 1, 20), care pe mulţi i-a rătăcit de Dumnezeu şi pe puţini i-a întors; pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia (2 Petru 1, 20), încât în zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână. Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe. 309. Vicleanul are două feluri de momeli, după iubirea omului, care înclină fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este şi o „ispită a mântuirii” în care au căzut mulţi înşelaţi, zicând că-s mântuiţi, când de fapt ei n-au săvârşit nici alergarea şi nici după lege n-au luptat. Este şi ispita sfinţeniei, este şi ispita misiunii sau a trimiterii de la „Dumnezeu”, precum este şi ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, minţile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă şi să se socotească a fi şi ajuns sfinţenia, misiunea, mucenicia şi celelate năluci ale minţii înşelate. 310. Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziţi nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine. Având aceştia iubire fără minte pe care vor să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-i amăgească desăvârşit (2 Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească. Astfel, când atârnă de la Dumnezeu o atare pedeapsă pentru oarecare, îl cercetează satana luând chip mincinos al lui Hristos şi, grăindu-i cu mare blândeţe, îi trânteşte o laudă cu care-l câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă (Matei 7, 14) şi cu chinuri ce duce la Împărăţie, umblă după „plăceri duhovniceşti”. Iată‑l cu momeala pe gât. De-acu, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată desăvârşit şi îi va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură. 311. Iubind cele rele, pe firul acestei iubiri, intră vrăjmaşul în cetate; adică prin cele de-a stânga, relele. Când însă vede că nu poate amăgi pe om cu cele de-a stânga, sare în cealaltă margine, de-a dreapta de tot, căutând să-l amăgească, ca să-i dea omul crezare. Îi trânteşte o laudă pentru mulţimea credinţei în Dumnezeu şi a iubirii virtuţii, şi-l îndeamnă ca fără măsură şi fără întrebare să se silească în acestea. Pe unul îl trezea la rugăciune, silindu-se să-i strecoare în minte şi în inimă părere mare despre sine, precum că pe „el” îl trezesc „îngerii” la pravilă. Sau dacă cel ochit spre înşelare nu-i chiar aşa de virtuos, îi mai îngăduie să fumeze, să bea, zicându-i gândurile că-i trebuie putere şi nu-i păcat. Pe unul l-a săgetat arătându-se în chipul lui „Hristos” şi spunându‑i: „Pentru dumneata mai răsare soarele!”. Douăzeci şi cinci de ani pe urmă l-a mai dăscălit, ca să ajungă să se creadă pe sine că el e fiul omului din Scriptură şi dreptul judecător, care va despărţi oile de capre şi va întemeia Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, şi că în zilele lui va fi sfârşitul şi judecata, care se va face prin el. (De fapt era sfârşitul judecăţii sale, pe care o vedea, nu la sine, ci în afară, la toată lumea.) De fiecare dată când îl zorea credinţa aceasta trecea, după câte o ispravă, şi pe la casa de nebuni. 312. De aceea sunt îngăduite încercările, fiindcă numai ele coc sămânţa pe pământ, a „dumnezeilor” după har. IUBIREA313. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni în care atârnă toată Legea şi Proorocii (Matei 22, 37-40), împlinindu-le Iisus ca nimeni altul, prin aceasta se vedea limpede că Iisus e Dumnezeu şi Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 8). Pe acestea două ni le-a dat ca porunci. Aci stă taina pentru care poruncile lui Dumnezeu bat pe vrăjmaşul, când are cine le trăi. Căci iată: Dumnezeu Se ascunde în poruncile Sale, după cum ne asigură Sfinţii Marcu Ascetul (Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, Filocalia, Sibiu, 1946, ed.I., vol.1, p.249; şi ed.II, vol.1, Sibiu, 1947, p. 247) şi Maxim Mărturisitorul (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, Filocalia, Sibiu, 1947, ed.I, vol.2, p.193).Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii, care-s biruiţi de el, şi-i năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui. 314. „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru (mântuirea) pe care îl vor cere: se va da lor de către Tatăl Meu, Carele este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20).Cuvintele acestea, pe lângă înţelesul literei, mai au şi următorul înţeles: pământul este trupul, iar mai cu deosebire inima; cei doi sau trei sunt puterile sufletului care, dacă se vor învoi pe pământ, adunându-se într-un gând, va fi şi Dumnezeu în mijlocul lor. Unirea puterilor sufletului pe pământul inimii, însemnează iubirea, căci numai ea uneşte cele învrăjbite. Iar iubirea, cerând ceva de la Dumnezeu, Tatăl răspunde celor doi sau trei de pe pământ, dăruindu-le iubirea Sa din ceruri, care este Fiul Său, şi aşa ne aflăm având pe Dumnezeu, Carele este iubire, în mijlocul nostru. 315. Minunea adunării puterilor sufletului, învrăjbite de fapta ucigaşă a păcatului, nu e cu putinţă decât în numele lui Dumnezeu.Rugăciunea neîncetată a fericitului nume: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, după îndemnarea Sfântului Pavel: „Neîntrerupt vă rugaţi”, săvârşeşte minunea unirii în dragoste a celor învrăjbite întreolaltă de păcat. 316. Iubirea înclină libertatea ca pe o cumpănă.317. „Aşa a iubit Dumnezeu lumea încât şi pe singurul Său Fiu L‑a dat, ca tot cel ce crede într-Însul, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). E mai mare iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea. De data aceasta stăvilarele dragostei se ridică şi aceasta se naşte pe pământ, în persoana lui Iisus, pârjol de Cer în inimile oamenilor. 318. Dragostea în Duhul lui Hristos, în trei vârste se vede: În iubirea aproapelui ca pe tine însuţi (Matei 19, 19);În iubirea mai mult ca pe tine însuţi – iubirea de vrăjmaşi (Matei 5, 44); În iubirea ca jertfă pentru oameni (Ioan 15, 13).Până la măsura iubirii de vrăjmaşi sunt datori să ajungă toţi creştinii, care au de gând să se mântuiască; pe când la vârsta a treia a iubirii, foarte puţini ajung. 319. Iubirea n-are marginile omului, nici spaţiul, nici timpul; nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt şi ajunge pe cel iubit; străpunge iadul care nu-i poate sta împotrivă şi străbate cerul. 320. Iubirea e însuşirea lui Dumnezeu prin care a creat lumea văzută şi nevăzută şi toată făptura care-L cunoaşte de Tată e străbătută de iubire. Dacă am stărui cum trebuie în iubirea aceasta fără margini, s-ar răsfrânge şi în noi obârşia noastră divină, chipul şi asemănarea fiilor cu Tatăl, am avea şi noi mulţime de însuşiri dumnezeieşti, prin har nu prin natură, în primul rând n-am fi aşa de mărginiţi într-o mulţime de privinţe. 321. Iubirea e calea cea mai scurtă şi mai presus de orice cale, spre desăvârşire (1 Corinteni 12, 31); printr-însa avem înlăuntrul nostru Împărăţia Cerurilor. 322. Focul iubirii divine, de dragul Adevărului, între potrivnici se aprinde şi se menţine. IUBIREA DE SINE323. Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte iubirea de sine „primul pui al diavolului”. Ea e cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte potrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începătura mândriei. Împotriva ei ne-a cerut Mântuitorul să ne hotărâm pentru lepădarea de sine, zicând: „Oricine voieşte să vie după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Lepădarea aceasta însă o poate face numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele deşarte şi s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu. Sau, cu alte cuvinte: pe cine l-a ajutat Dumnezeu să iasă din legăturile iubirii de lume, îl ajută să iasă şi din legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine. 324. Iubirea trupească de sine şi plină de trufie, numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate scoate şi desăvârşit s-o facă scrum, prin umilinţele cu care o arde. 325. Noi nu prea putem şti în câtă primejdie ne bagă iubirea de sine, dar o putem deduce din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care, cu iubire de oameni, ajută mântuirea noastră, îngăduind încercări, certări şi ocări peste capul nostru, cu rostul ca să ne scârbim de noi înşine şi să ni se tocească tot gustul de cele de aici, căci altfel nu putem muri nouă înşine ca să viem lui Dumnezeu (Galateni 2, 19). De aceea toţi Părinţii au fugit de laudă şi au iubit ocara şi toată năpăstuirea, ca pe unele ce ucid puii vicleni şi aduc mult folos de la Dumnezeu. 326. Cei ce prin darul lui Dumnezeu se izbăvesc şi de legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine, se poartă şi se mărturisesc pe ei înşişi străini şi călători (Evrei 11, 13) aici pe pământ. De aceea „suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din Ceruri” (2 Corinteni 5, 2). 327. „Puiul de drac” al iubirii de sine, făcându-se bărbat şi ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă mintea bietului om, încât i se va părea păcatul virtute dumnezeiască. Ba încă, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va părea că face slujbă lui „Dumnezeu” (dumnezeul care l-a înşelat pe el) (Numerii 25, 7-13). 328. Cu îngăduirea lui Dumnezeu, Satana îi cerne şi îi culege pe toţi cei ce mai umblă în lumea aceasta după plăceri, chiar duhovniceşti, numai să-i prindă, că încă nu s-au lepădat desăvârşit de iubirea de sine şi de orice spurcăciune a vieţii, după atâta şi atâta propovăduire a Bisericii: căci patima aceasta face pe om să cadă, lovit de săgeţile laudei şi să se trezească cu mintea înşelată şi sărită din socoteala smereniei. 329. Precum în viaţa pământească lucra Harul asupra celor ce se sfinţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăţia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic, zvârcolirea neputinţei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele şi văd că nu isprăvesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernală e focul nestins, care nu luminează nimic. Sufletele acelea, care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deşartă şi de trufia vieţii (1 Ioan 2, 16), înşelate de iubirea de sine care le-a povăţuit la toate poftele, iată-le înecându-se în ura care le arde şi care s-a întărit peste ele ca o mare împărăţie a răului. În această împărăţie infernală i‑a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului şi tată a toată amăgirea.Într-o aşa împărăţie au să sufere toţi cei ce n-au scos cu desăvârşire iubirea de sine din lăuntrul lor, ci au mângâiat-o cu toate plăcerile şi i-a surprins moartea încă neînţelepţiţi la minte şi necurăţiţi la inimă. Au plecat cu nădejde, le rămâne nădejdea. Şi dacă se va afla cineva dintre rudenii sau urmaşi, ca să împlinească pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopăr mulţime de păcate şi-i scot din moarte (Tobit 4, 10). Iar dacă Dumnezeu nu pune nimănui în gând să împlinească mila şi pocăinţa pentru ei, e semnul că nu are planul să-i scoată din muncă. IUDA – IUDELE330. Structura lui era o dezarmonie, un haos. De aceea satana întru ale sale a intrat. 331. Iuda nu mai este un anonim, de acum Iuda este o mare putere: a devenit o minte satanică. „Marele Iuda”. Iată oamenilor mici, o cale de a ajunge „mari”. De acum Iuda va fi prototipul tuturor trădătorilor.Iuda va avea ucenicii lui până la sfârşitul lumii, care aceeaşi treabă o vor face-o: vânzând, reclamând, trădând, dând la moarte: părinţi, fraţi, surori, bărbaţi, preoţi, sfinţi… Iuda multiplicat, vinde pe Iisus mereu.Fiii diavolului îi cumpără lui Iuda ucenici. Şi cu preţuri derizorii fiindcă se îmbie mulţi. ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU332. Împărăţia lui Dumnezeu are două vârste.Prima vârstă a Împărăţiei lui Dumnezeu e deodată cu venirea lui Iisus între oameni. El e Fiul şi energia spirituală a Împărăţiei. El, născut în fiecare suflet prin Duhul Sfânt, în suflete devenite fecioare, se multiplică – aşa zicând – dar neîmpărţindu-se, locuind deodată între o mulţime de fraţi, făcându-i oameni cereşti, chiar dacă după omul dinafară aceştia sufăr toate umilinţele şi necazurile veacului acestuia – şi mai ales dacă le sufăr mulţumind şi binecuvântând pe Dumnezeu întru necazuri.Împărăţia, în vârsta ei primă e nevăzută; e mai mult dedusă din „răbdarea sfinţilor”. Ea nu are decât o evidenţă interioară pentru cel ce o trăieşte şi, în lipsă de argumente decisive, el nu are decât afirmarea ei prin jertfa vieţii – ultimul cuvânt.În acest interval al Împărăţiei nevăzute creştinul se bucură întru necazuri, arde într-însul focul aruncat de Iisus pe pământ: focul iubirii de oameni.În rezumat, Împărăţia lui Dumnezeu e oriunde se află un om centrat lăuntric de Iisus. Nu e o împărăţie de vedenii – cum cer oamenii. Aci se pune accentul pe virtute, nu pe daruri neobişnuite sau viziuni. „Cea mai minunată viziune e un om care se distinge prin puritatea şi smerenia sufletului său” (Halkiu, Sancti Pahomii, Vitae Graecae, Bruxeles, 1932, Vita prima 48).A fi luminat de cunoştinţa de Dumnezeu, curat şi smerit cu inima, e singurul argument valabil al Împărăţiei. Într-un aşa suflet se străvede Iisus. El nu trebuie să vorbească, e destul să existe; existenţa lui grăieşte mai tare decât cele ce ar spune.A doua vârstă a Împărăţiei lui Dumnezeu va veni pe văzutele: ca fulgerul de la răsărituri până la apusuri, fiindcă e deodată cu a doua venire a lui Iisus, în slavă şi mărire.Până atunci Împărăţia lui Dumnezeu e contestată; – vinovăţia o purtăm şi noi „creştinii netrebnici” (2 Corinteni 13, 5) –, dar atunci va fi afirmată de Însuşi Împăratul Cerurilor. Nu numai afirmată: ci de istov desfăşurată, din nevăzută ce era, în slava ei orbitoare şi transformatoare de eon, în Cer nou şi pământ nou (Matei 19, 28).Creştinismul e văzut ca a doua creaţie a omului. Când va veni Împărăţia lui Dumnezeu, întru slava ei orbitoare, toată făptura se va înnoi – dar „ca prin foc” – şi va deveni spirituală, înghiţită de slavă şi statornicită pentru nesfârşitul veşniciei.Şi când te gândeşti că în fiecare om – luat la întâmplare – e ascunsă Împărăţia lui Dumnezeu, în grăunte nevăzut: desăvârşirea, nici unul din „necazurile de faţă”, (fie ele mii de ispite, fie şi cercarea cu moartea), nu pot să ne despartă pe noi de dragostea lui Iisus, Cel ce ne lucrează desăvârşirea, destinul şi obârşia noastră de fii ai lui Dumnezeu.O astfel de zare a destinului nu se desluşeşte însă omului care nu vrea să sufere nimic. 333. Împărăţia cerurilor, comprimată într-o sămânţă mică, a luat‑o un Om şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea şi s-a făcut (creştinul) copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ şi firea pământească, trăind mai după firea lor cerească trăind mai „în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (I Cor. 6, 2), când pământul va fi stârv. 334. Împărăţia lui Dumnezeu este un aluat pe care l-a luat o femeie (Sfânta Fecioară Maria) şi l-a pus în trei măsuri de făină (în firea omenească de acum întreită): sufletul, trupul şi Duhul, până a dospit toată. 335. Pentru veşnicia noastră în împărăţia lui Iisus nici preţul vieţii şi nici un alt preţ nu este prea mare. 336. Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi în cumpănă cu slava noastră viitoare. 337. Sunt multe chipuri de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dar numai o singură uşă: Iisus.338. Dacă nu puteţi înţelege Împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil în care nu se întâmplă nici o răvăşire dialectică. 339. Iisus nu ne lasă numai cu presimţirea – chiar întărită – a Paradisului pierdut, nu ne lasă cu o simplă certitudine a inimii – pe care de fapt o are oricine care-şi vinde averea (marea avere „eul”, „conştiinţa eului”, conştiinţa de „sine”) şi o dă săracilor –, ci ne vorbeşte de făclia aprinsă a cunoaşterii acestei Împărăţii şi a aşteptării ei stăruitoare. ÎNDUMNEZEIREA340. Firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 19), adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viaţa veacului acestuia. ÎNFRÂNAREA341. Este o corespondenţă între trup şi suflet, între calitatea trupului şi calitatea sufletului; o întrepătrundere ondulatorie. Presupuneţi o noapte cu lună şi un lac liniştit, în care cineva aruncă două pietre în puncte diferite; se văd valurile apei, întretăindu-se în cercuri şi, pe ele, mişcându‑se, petece de lună. Cam aşa ceva ar fi atingerea sufletului cu undele trupului, deşi sufletul e de altă natură, nu mai puţin deosebită de trup decât oglindirea de lună pe vălurelele apei. Şi totuşi se răsfrâng întreolaltă. 342. Hormonii, prin trup, influenţează spiritul; într-un fel al bărbatului şi într-alt fel, al femeii. Astfel bărbatul dobândeşte, pe lângă configuraţia vigorii anatomice şi sentimentul virilităţii sale. Intelectualitatea biruie asupra sensibilităţii; puterile minţii se dovedesc creatoare. Cu alţii e activ; înclinat mai mult spre tiranie, decât spre supunere; mai curând spre brutalitate, decât spre bunătate. Cu cât notele diferenţiale sunt mai accentuate, cu atât avem de-a face cu un caracter mai agresiv. Mi se pare că tot aici trebuie căutat şi suportul trufiei. Poate de aici îşi are obârşia faptul că, mai ales bărbaţii, nici lui Dumnezeu nu vor să se supună, iar când se aprind la mânie, nu găsesc cuvânt mai expresiv ca înjurătura de Dumnezeu şi de toate cele sfinte. Caracterul agresiv al masculului se observă ca o notă comună şi în firea animală. Omul gândeşte cu toate organele sale. 343. Foliculina, hormonul feminin, are o acţiune cu totul diferită. Astfel, pe lângă configuraţia anatomică, proprie destinului de mamă, îi păstrează totuşi însuşirile copilăriei: voce subţire, înfăţişare de copil, prietena copiilor; mai mult sensibilă decât intelectuală, mai mult primitoare decât creatoare. Presimte prin instinct, nu prin judecăţi. Mintea ei e inima. E înclinată mai bucuros spre suferinţă şi supunere, decât spre asuprire şi dominaţie şi, după Scriptură, veşnic atrasă (preocupată) spre bărbat (Facere 3, 16).Deci, dacă am socoti numai capătul fiziologic al deosebirii bărbat-femeie, găsim o mare disonanţă. Tot rostul fiziologic al bărbatului – ca de altfel al întregului regn animal – nu e altul decât aventura, cu prima întâmplată în cale.Bărbatul e poligam din fire – aşa ca evreii de odinioară şi ca turcii de dăunăzi. Înţeleptul Solomon avea o mie de femei, însă i-au plătit femeile bine – că l-au smintit la minte, încât s-a lepădat de Dumnezeu (3 Regi 11, 3-4).Tot rostul şi configuraţia femeii e maternitatea. Chiar şi mântuirea ei e condiţionată de naşterea de fii – dacă stăruie cu deplină înţelepciune în credinţă, în iubire şi în sfinţenie (1 Timotei 2, 15). Între instinctul poligamic şi instinctul maternităţii e un adevărat conflict biologic şi pricină de tragedii. Ce vrea unul, nu corespunde cu ce vrea altul. Drept aceea, li s-au dat oamenilor normele divine şi minte, ca să trăiască într-o rânduială după fire – rânduială morală şi spirituală, dispuse ierarhic – iar nu să-şi facă de cap, trăind împotriva firii, împotriva moralei, împotriva spiritului, cu totul anarhic, ceea ce de multe ori au să plătescă cu capul, sau ei, sau urmaşii lor. 344. Organismul întreg şi îndeosebi sistemul nervos se dezvoltă bine datorită şi hormonilor genezici – însă numai sub o cenzură de înfrânare. De aceea, până la căsătoria legală, toţi tinerii trebuie să fie curaţi, cu fecioria păzită, şi băieţi şi fete. Minunea e şi cu putinţă şi cu trebuinţă.
    345. Bărbaţii cu un sistem nervos rezistent sunt capabili de înfrânare. Pe când slabii, nervoşii, dezechilibraţii devin şi mai anormali în urma înfrânării poftelor lor genezice. Persoanele tari se fac mai tari prin această formă de asceză.

  7. #7
    Senior Member
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    63.436
    Posted in Invataturi ortodoxe.

    No commentsO SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE (6)


    ÎNJURĂTURILE346. Aşa sunt gândurile de hulă: răbufniri de păcură în raza de soare. 347. Faptul dragostei trupeşti lasă o puternică impresie în toată pivniţa fiinţei, în acea zonă de nouă zecimi a subconştientului. Aci, fapta, rezumată în simbol, se sedimentează ca un conflict cu conştiinţa. Cenzura morală astupă un depozit de dinamită, după ce n-a reuşit să-l refuze. O înjurătură de Dumnezeu e explozia acestui depozit. Iată de ce, când înjură bărbaţii folosesc cuvântul – ce nu se scrie – al iubirii trupeşti. Partea de înjosire şi păcat a acestei iubiri pe care o simt în trupul lor, le izbucneşte din subconştient şi, cu ea, izbesc furios cenzura morală şi idealul de dragoste – pe Dumnezeul celui pe care-l înjură. O înjurătură e un moment de îndrăcire a mâniei, o clipă de întunecare a minţii – aşa plăteşte cenzura conştiinţei negrija de mai înainte.Înjurăturile dovedesc, prin urmare, că această iubire între trupuri a fost închisă într-un blestem, într-o ruşine şi într-o necesitate. Totul, schematizat în simboluri, coboară în întunericul subconştientului. Când deci pe unii cu cenzura slabă – înţelegeţi genetic slăbiciunea aceasta – îi scoate din sărite vreo împrejurare oarecare, afluxul de sânge şi fiere la creier face de li se întunecă orice conştiinţă şi încep rafalele înjurăturii. 348. Unii înjură pe Dumnezeu pe faţă. Alţii Îl înjură când se roagă. Situaţia îngrozeşte pe cei ce pătimesc neputinţa asta. Ea vine, din cât se poate vedea, din poveri ereditare, din fapte consumate, din auzire, din conţinutul memoriei conştiente sau inconştiente, printr-un mecanism al suprapunerii de imagini, şi anume, peste cele cuvioase, cele necuvioase, stârnite de hormoni, sau, în sfârşit, prin mecanismul de contrast. 349. Înjurăturile au aceeaşi obârşie ca hulele; numai că unele sunt învoite de minte, celelalte sunt cenzurate. De aceea vinovăţia celor de pe urmă e neasemănat mai mică. Hulele dovedesc o vinovăţie mai veche nu una de acum. Ele sunt o pedeapsă, însă nu duc la nebunie, cum se tem cei mai mulţi. Înjurătura însă îl dovedeşte pe respectivul că, cel puţin în momentul acela, e un iresponsabil, deci dezechilibrat în structura genetică, în mediul umoral, în serviciul de cenzură şi în sistemul nervos. Temniţa îi deschide porţile şi-l va lua în braţe, de nu va fi cu luare-aminte. 350. Mai bine o rugăciune pentru cel care înjură decât observaţie. ÎNTRISTAREA351. Întristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse.ÎNVIEREA352. Iisus ne aduce Învierea – firul transcendenţei noastre, pe care ni-l leagă de inimă. 353. Învierea este noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este făcut destinul care ne atrage Acasă. JERTFA354. Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a voinţei şi iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între voinţa divină şi libertatea omului. JUDECATA DREAPTĂ A LUI DUMNEZEU355. Dumnezeu nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici, şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecât. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului – atotputernicie asupra căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa.Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se desăvârşească şi ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar, dacă, totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni şi, mai ales, să nu scadă în credinţă începătorii şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte.Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute. 356. O judecată dreaptă şi veşnică nu se face decât chemându-se toţi martorii, toţi oamenii, din toate vremile, să-şi vadă toate faptele şi să‑şi cunoască toate urmările lor şi pe dreptate să-şi ia plata veşnică. Atunci mateloţii lui Columb vor vedea turma de nebuni pentru care au să dea seama, că le-au adus cu fapta lor germenele nebuniei. Luther se va vedea pricinuitorul puzderiei de secte, iar înşelaţii lui se vor apăra şi ei de urgia judecăţii, zicând: „Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am profeţit şi cu numele Tău am scos demoni şi în numele Tău multe minuni am făcut?” Dar capătă răspunsul: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Duceţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!” (Matei 7, 22-33) şi vor merge cu lucrătorii fărădelegii toţi cei ce-au ascultat de ei. Şi aşa mai departe, fiecare va vedea şi va culege roadele, nebănuit de mari, ale faptelor sale, fie bune, fie rele. Căci viaţa pământeană era vremea semănatului, iar viaţa viitoare, vremea secerişului.357. Pe pământ sunt adeseori puzderii de legi omeneşti; la judecata lui Dumnezeu sunt numai două: legea iubirii de Dumnezeu şi legea iubirii de oameni, în care se cuprinde toată Scriptura. În loc de dosare, sunt cărţile morţii şi Cartea Vieţii, în care-s scrise toate faptele oamenilor. 358. În ziua judecăţii se împlineşte desăvârşit cuvântul „Mila şi adevărul merg înaintea Ta” (Psalm 88, 15), căci atunci oamenii vor fi întrebaţi despre: 1. faptele iubirii şi 2. mărturisirea dreptei credinţe, după cuvântul: „Cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta preacurvar şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni întru mărirea Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38).Mila şi adevărul, iubirea şi curajul mărturisirii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, ura şi minciuna, acestea îi despart pe oameni în două, în buni şi răi, precum desparte păstorul oile de capre; oile de-a dreapta şi caprele de-a stânga. 359. Pentru o greşeală vremelnică, o pedeapsă veşnică?Întrebarea aceasta zvâcneşte aproape în toate minţile. Într-adevăr, pentru că n-ai fost milostiv cu săracii, fraţii mai mici ai lui Dumnezeu, pentru că nu le-ai dat să mănânce, nu i-ai îmbrăcat, nu i-ai primit când erau străini, nu i-ai cercetat când erau în temniţă, numai pentru atâta vină, făcută într-o viaţă scurtă, se poate ca Dumnezeu să te dea focului şi diavolilor să te muncească în vecii vecilor? Ce taină ar putea răspunde şi la întrebarea aceasta? Totuşi este răspuns: Cel flămând şi însetat, gol, străin şi bolnav şi, peste toate acestea, în temniţă, în înţelesul tainic, nu sunt numai săracii, ci Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi, pe Care Îl avem noi, în fiecare, de la Botez.360. Faţă de Hristos Iisus din noi şi de Duhul Său cel Sfânt, temelia şi viaţa noastră cea după Dumnezeu, putem avea în vremea vieţii noastre pământeşti una din cele două atitudini: fie trădarea lui Iuda, fie iubirea lui Ioan. De la acestea se decide soarta noastră în vecii vecilor. Dacă am trăi anii lui Matusalem tot aşa am face.Prin urmare: „Nu este nedreptate la Dumnezeu”, când ne dă o plată veşnică pentru o mică decizie. 361. Mulţi oameni, mai puternicii veacului, sunt refractari propovăduirii cuvântului, dar unii din ei se biruiesc de ultimul cuvânt al sfinţilor, cel acoperit cu preţul vieţii. La urma tuturor este dreapta judecată a lui Dumnezeu şi este dreaptă pentru că la toţi Dumnezeu le-a prilejuit o mărturisire a cuiva şi deci nu vor avea cuvânt de scuză că n-au auzit de Dumnezeu.Aceasta este raţiunea ascunsă a Providenţei: toată lumea ispitită să se ciocnească de Iisus. LEPĂDAREA DE LUME362. Lepădarea de lume are două trepte. Întâi ne lepădăm de lumea din afară şi de tot ce ne-ar putea ţine legaţi de ea. În al doilea rând ne lepădăm şi de toate asemănările noastre lăuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, năravurile şi toate slăbiciunile noastre personale. 363. Să desăvârşim lepădarea de lume cu lepădarea de sine. 364. Lepădarea de lume e o convingere, pe care poţi s-o ai şi-n mijlocul lumii stând, precum poţi să n-o ai în mijlocul pustiei petrecând. LEPĂDAREA DE SINE365. Lepădarea de sine nu este cu neputinţă sau înfrângere. Dimpotrivă, e descătuşarea unei foarte mari puteri sufleteşti. Mărturie la îndemână ne stau însăşi prilejurile. Dacă le câştigăm, adică ne comportăm prin ele după Duhul lui Dumnezeu, simţim în suflet o pace şi o creştere sufletească. Pe când, dacă le pierdem, adică ne comportăm după om sau după patimi, simţim o tulburare, o mustrare de conştiinţă şi o împuţinare sufletească. Lepădarea de sine dovedeşte credinţa şi dragostea pe care o avem către Iisus. Din aceasta izvorăşte o mare trăire sufletească. Lepădarea de sine trebuie să ne-o facem a doua natură, ca să ne însoţească toată calea călugăriei şi să caracterizeze călugăria.În felul acesta seacă izvorul şi rădăcina patimilor. 366. Lepădarea de sine nu se realizează dintr-o dată sau o dată pentru totdeauna, ci trebuie timp şi răbdare. Timp pentru deprindere şi răbdare pentru greutatea ei. Răbdare trebuie să avem mai întâi cu noi înşine, ca să nu cădem în întristare, apoi trebuie să aibă şi alţii răbdare cu noi, până deprindem desăvârşit lepădarea de sine. Dacă învăţăm practic lepădarea de sine şi sporeşte dragostea în inima noastră, răbdarea încetează de a mai avea înfăţişarea negativă, de necaz şi se schimbă în bucurie, cu toată întristarea mea sunt covârşit de bucurie.367. Când avem lepădarea de sine şi dragostea, ocara ni se face ca lauda şi lauda ca ocara. Răbdarea mai este şi nevoinţă, adică pedepsirea de bună voie a firii cu tot felul de osteneli.368. Bobul care nu vrea să moară, fie chiar şi de grâu, nu mai aduce nici o roadă. 369. Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.LIBERTATEA OMULUI370. Libertatea omului înclină orientările sale, undeva în centrul timpului, iar urmările acestei înclinări sunt mai neprevăzute ca ale unei linii ce descrie diferite unghiuri mici, la centru, dar nemăsurat de mari la infinit.371. Omul are nevoie de Dumnezeu, garant al libertăţii sale şi Care are libertatea absolută, a armonizării totului. De aceea libertatea omului este îngrădită „în soroacele” timpului. Numai a lui Dumnezeu este neîngrădită în nici un fel de timp, ci întrucâtva de libertatea omului.372. Libertatea omului cu libertatea lui Dumnezeu stau în acelaşi raport ca timpul cu eternitatea.373. Dumnezeu întrucât prevede mişcările libertăţii omeneşti, singur El ştie şi deţine etapele timpului cât va mai fi timp.374. Ce uşor poate face Dumnezeu ochi sănătoşi. Scuipă pe cei bolnavi, pune mâinile pe umerii orbului şi-l întreabă: „vezi?”. Şi vede.Evidenţa divină n-are nevoie de nici o sprijinire. Totuşi vedem că necredinţa îi stăvileşte evidenţa.Deci credinţa este o decizie a libertăţii. Căci numai despre libertatea omului ştiu că se hotărăşte numai până la un punct atotputernicia lui Dumnezeu.Decizia de a crede în Dumnezeu sau de a fi ateu, fireşte este o faptă a libertăţii – sensul pozitiv al libertăţii.Cu nonsensul, sub orice formă l-a întâlnit Iisus, dar n-a putu face nimic. Aparent lucrurile arătau pe Iisus neputincios. În schimb Iisus Îşi ascundea atotputernicia slavei, rezervată pentru a doua venire, când deciziile negative ale libertăţii omeneşti, nu-I mai sunt stavilă. Atunci acestea nu mai au îngăduire.375. Cine nu se va lepăda de sine nu va fi liber.LUMEA – LUMESCUL376. Omul care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă (2 Timotei 3, 12) trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.Prin „lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi (Ioan 1, 10), cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor (1 Ioan 3, 8). E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17, 9). E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine (Matei 10, 36). Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. „Lumea” e veacul viclean (Galateni 1, 4), placul oamenilor (Efeseni 6, 6) şi slava deşartă (1 Ioan 2, 16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (1 Ioan 5, 19). De aceea avem poruncă: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl”
    (1 Ioan 2, 15-16).
    Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.377. Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.378. Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate. Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume.MAICA DOMNULUI379. Maica Domnului este crinul neamului omenesc.MARTIRII380. Creştinului nu-i poate face rău nici cel care-l omoară.381. Să ne îngrijim mai ales de cei care vor primi mucenicia în prigoana de la sfârşit.MÂNDRIA382. Neascultători, oamenii tari de cap şi betegi la minte de fumul mândriei, nu au parte de darurile sfatului. Căci, părăsind sfatul cel bun dat la vreme şi Dumnezeu îi părăseşte şi-i lasă în sfatul cel rău.383. Viaţa duhovnicească are multe greutăţi de învins, mai ales din partea mândriei.384. Partea importanţei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, posomorârea, groaza de umilinţă, toate acestea sunt forme în care se dezvoltă şi se înmulţeşte mândria în suflet.385. Mândria şi toţi puii ei sunt pricini de conflicte, de nemulţumiri, de făţărnicii. Din răcirea dragostei şi a umplerii sufletului de răutate sub influenţa acestei patimi, mintea alunecă pe panta nebuniei.386. Sufletele slăbănogite de mândrie stau pururea încordate în legitimă apărare de către orice îndregători, gata să-şi apere dreptatea şi să-şi justifice întristarea, să-şi explice ei mai bine cauza şi niciodată nu simte trebuinţă să asculte şi să urmeze, dacă este o cale mai presus de ce pot ei pricepe. Aşa se explică îndărăptările, împuţinările şi chiar întunecările de la rostul luminos al călugăriei.387. Mândria singură, chiar sub cea mai subţire formă a sa, cum e părerea de sine, dacă nu e tăiată din rădăcini e în stare să risipească din suflet toată viaţa după duh. Nu e mândria urâciunea pustiirii? De aceea când te crezi bun, să ştii că eşti nebun şi să aştepti ocara ca să te curăţeşti. Întunecarea aceasta însă ne aduce aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce făţărniceau virtutea.388. Ispita sfinţeniei e cea mai rafinată capcană a mândriei. De aceea când Avva Macarie era dus de îngeri din lumea aceasta şi pe drum îl întâmpinau dracii, zicându-i: ai scăpat de noi, Macarie, sufletul lui, răspundea: încă n-am scăpat.389. Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfinţii adevăraţi sunt cei ce nu ştiu că sunt sfinţi, ce ţin morţiş că-s păcătoşi.MÂNTUIREA390. Mântuirea e fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din păcat, dacă vrem şi ostenim şi noi. Dacă însă nu vrem, cu sila, nu ne mântuieşte nimeni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii (Efeseni 2, 8) Sale să fie totodată şi roada cunoştinţei, a voinţei şi a dragostei noastre. Dar Dumnezeu e aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lucrăm.391. Omul care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă (2 Timotei 3, 12) trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul.392. Noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă (Matei 18, 35) şi al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul potrivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi (2 Timotei 2, 3) ai lui Dumnezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, ştiind cui crezi (2 Timotei 1, 12), cu ale cui arme baţi război (2 Corinteni 10, 4), cine îţi ajută, – ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. De aceea au zis Părinţii că pricina mântuirii este aproapele.393. Mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleaţă, ci presupune şi o faţă socială; nimeni nu se mântuieşte singur; de mântuirea sa se mai leagă o mulţime de oameni.394. Darul mântuirii se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă.395. Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde, şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstiri, şi în ceata sfinţilor Apostoli, şi s-a pierut şi în Rai.396. Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri. Orbul din naştere capătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau zicând că-i păcătos şi are drac (Matei 9, 34). Cereau semn (Luca 11, 29) şi umblau să omoare pe Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi. Orbia răutăţii, stând de-a pururi împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. Inima înfrântă şi smerită însă, Dumnezeu nu o va urgisi. De aceea, înfruntând mândria, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o înaintea „drepţilor” (celor ce se cred drepţi n.n.) (Matei 21, 31), în Împărăţia Cerurilor şi că se face bucurie în Ceruri pentru un păcătos ce se întoarce (Luca 15, 7).397. Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.398. Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertăţii noastre. 399. Mântuirea este prin Hristos, Care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic. Mântuirea este un har al locuirii lui Dumnezeu în om, dar şi rezultatul unui efort al libertăţii şi cunoaşterii omului.400. Însemnez aici cugetul unei femei simple, dar plin de tâlc.„De m-ar lăsa Dumnezeu să mă uit puţin în Rai şi-mi ajunge”. N‑avem siguranţa mântuirii în noi, în puterea noastră. Aceasta îi este omului cu neputinţă: să-şi asigure eternitatea sa. Dar este cu putinţă şi totul este cu putinţă numai la Dumnezeu. Dar, chiar de am fi siguri că Dumnezeu ne mântuieşte şi încă n-am scăpa de primejdie, fiindcă această siguranţă nu s-a dat nimănuia.
    401. Câştigăm mântuirea sufletului când punem preţ pe ea. Preţul pe care l-a pus Iisus şi toţi sfinţii.

  8. #8
    Senior Member
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    63.436
    Posted in Invataturi ortodoxe.

    No commentsO SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE (7)


    MINCIUNA402. Minte câte unul, în chipul cel mai firesc cu putinţă, de stă soarele în loc; iar după ce-i trece unda aceasta, nici măcar nu-şi mai aduce aminte, iar dacă-i aduci probele în obraz, nu recunoaşte nimic. O putere dinlăuntru îl împinge să mintă mereu şi să i se pară că e omul cel mai cinstit. E ca şi când o noapte s-ar fi lăsat peste mintea lui, ca şi când o altă persoană ar fi înjurat, ar fi minţit sau ar fi furat, aşa sunt câte unii de înfundaţi în contraziceri. Acesta e un alt neajuns al căsătoriilor greşite, în care nu s-a ţinut seamă şi de calităţile sufleteşti ale celeilalte părţi. Acestea se pot vedea mai bine în părinţii celor ce se căsătoresc, întrucât vremea le-a scos la iveală toate scăderile sau însuşirile, şi aşchia nu sare departe de butuc.403. Minciuna în treptele ei uşoare, de glumă poate fi dăunătoare. Experienţa următoare mi-a dovedit-o. Aveam în meditaţie un şcolar. Întâmplându-i-se odată ca să doarmă după amiaza cam mult, era şi toamnă şi ziua scăzuse. Când s-a trezit, era şapte seara. Cum era somnoros, l-am luat prin surprindere: repede la şcoală că-i târziu! Dar parcă este întuneric afară, zise el. Da, dar în dimineaţa aceasta este eclipsă de soare. S-a conformat, crezând situaţia descrisă. Luând ceva în gură, da să plece la şcoală. Stai, Gicule este seară. A, râzi de mine şi dă repede să plece. Au trebuit şi alte ajutoare să‑i dovedească evidenţa, că este seară şi nu dimineaţă. Atunci am văzut chipul dezorientării pe faţa unui copil.MINTEA404. De la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.405. O minte nebună nu mai înţelege cele bune; nu se mai poate sui să priceapă din cele văzute pe cele nevăzute. O minte întunecată n-o mai poţi crede, chiar când grăieşte de bine nu mai are statornicie.406. Mintea care cugetă că nu este Dumnezeu cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască şi pe sine. Căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există, dovedeşte nebunia acestei lupte; dovedeşte non-sensul, absurdul ei şi, prin urmare, şi a minţii care o conduce.407. Ascultarea cea străină a încovoiat dragostea noastră spre lumea aceasta şi spre trup. Iuţimea sau voinţa, care după fire aveau rostul să îndrepte spre Dumnezeu ca un ac dragostea, iar catre diavol mânia, ca pe o săgeată, a aprins-o contra firii şi a transformat-o în ură, încât fiara de om, ca fulgerele zvârle săgeţile în obrazul fraţilor şi în faţa Sfântului Dumnezeu, blestemând şi dând dracului pe toate şi chiar pe sine însuşi. Iar pe biata minte, de unde – după fire – avea să fie oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu în om, locul său cel sfânt, fie că o întunecă, afumând-o cu mândria, fie că o aprinde să stea împotriva adevărului, sau într-alte chipuri o sfarmă şi pune într-însa urâciunea pustirii sau idolul (ideea fixă a) păcatului.408. Mintea obişnuită, chiar a celei mai înzestrate şi cultivate firi, nu poate face dovada decisivă nici că este, nici că nu este Dumnezeu, pentru că mintea firii acesteia e tot atât de dibace de a dovedi şi afirmaţia şi negaţia unuia şi aceluiaşi lucru.409. Camilafca (pe care o primeşte candidatul la călugărie n.n.) e un văl uşor, aproape străveziu, care pogoară de pe cap la corp. Deşi e negru şi el, nu înseamnă gândul morţii. E un simbol al minţii care, sub puterea curăţitoare a Harului, devine străvezie, devine de culoarea cerului şi se vede pe sine ca lumină înţelegătoare. Aici e o mare taină a vieţii duhovniceşti. Altarul minţii în care s-a sălăşluit Hristos la Botez devine tot luminos şi lumina dumnezeiască din Iisus străbate catapeteasma, care este trupul în întregimea lui şi astfel mintea noastră se uneşte cu mintea lui Hristos – cum spune Sfântul Apostol Pavel – şi tot trupul nostru se face primitor de lumină înţelegătoare. Iată unde are să ajungă rugăciunea minţii, să străbată nu numai luptele, ci şi nepătimirea. Într-o atare tărie şi deplinătate de Duh, mintea nu mai cugetă greşit sau rătăcit pe Dumnezeu ca obiect, ci ne întâlnim noi şi Dumnezeu în acelaşi subiect al unei altfel de cunoaşteri, mai presus de firea de dincoace a minţii (Dumnezeu este subiectul universului văzut şi nevăzut şi tot universul este obiectul cugetării lui Dumnezeu; deci Dumnezeu gândeşte lumea, iar nu făptura Îl gândeşte pe Dumnezeu; când face aceasta nu e de mirare că nu-L găseşte, de vreme ce-L face ceea ce nu e: obiect). În felul acesta El se face hrană minţii noastre, căci în ea s-a sădit putinţa unirii omului cu Dumnezeu.410. Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aici vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevenită despre lucrătura străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e şi viclean, se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând.411. Mintea, care odinioară vedea pe Dumnezeu într-însa, acum e templu al idolilor, având în loc de un singur Dumnezeu, multe chipuri ale patimilor necurate (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Deci, mintea, nemaidepănând în sine vederea lui Dumnezeu, stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 14, 30) s-a încâlcit în înfăţişările cele supuse simţurilor.Mintea, fiind o putere arzătoare, ca una ce avea să sălăşluiască într‑însa pe Dumnezeu, care încă este foc arzător (Ieremia 20, 9), acum născoceşte şi aprinde plăcerile trupului, ea însăşi fiind reţinută astfel în legătură pătimaşă cu simţurile! Iată cum s-a furişat în sfatul minţii legea păcatului, care este plăcerea simţurilor şi pentru care s-a hotărât moartea trupurilor, ca nu cumva răutatea să fie nemuritoare (Facere 3, 22).412. O minte înnebunită de simţuri şi de poftele contra firii – prin care lucrează toată pofta vrăjmaşă „vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8, 7) – ce sfaturi poate ea să dea, decât sfaturile tâlharilor care căsăpesc pe cei ce coboară din Ierusalim în Ierihon: copiii ce vin în lumea aceasta?413. Lucrul cel mai imposibil din lume ar fi o unificare a minţilor.MOARTEA414. Rar să găseşti un om care să dea sens religios morţii, adică s‑o aştepte cu bucurie, ca pe-o izbăvire sigură din împărăţia păcatului.415. Când sora moarte ne dezleagă de trup, ne face un mare bine, fără să ştim şi fără să vrem. Tot ce e rău în lumea asta: neştiinţă, neputinţă, întunerecul, păcatul cu miile lui de gheare, prin moarte încetează. Răul e osândit de moarte, deci moartea ni-i un ajutor. Nu trupul este răul, dar prin moarte se omoară răul cu desăvârşire, de aceea, la vreme, trupul va învia din morţi. În moarte-i învierea.416. Oamenii fug, cât pot mai mult de fiorul cunoaşterii – a unei cunoaşteri de ei înşişi în relaţie cu Dumnezeu, în relaţie cu nemurirea sufletului, în relaţie cu binele şi cu răul. Cu un cuvânt, fug până la moarte de orice cunoaştere existenţială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpâniţi de o lege biologică, li se pare că nu există de fapt şi dorm vremea vieţii pământeşti pe urechea aceea.Situaţia se schimbă brusc în momentul morţii. Toate lucrurile pe care trebuiau să le cunoască în vremea vieţii, dar au fugit de ele sau le‑au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidenţă de neînlăturat. În vremea vieţii pământeşti cunoaşterea rămâne la libertatea omului: dacă voia să cunoască, putea cunoaşte; nu voia să cunoască, rămânea în necunoştinţă. Îndată după moarte însă, libertatea aceasta se suspendă, şi sufletul cunoaşte fără să vrea ceea ce s-a ferit să facă, pe când era îmbrăcat în trup.417. Cunoaşterea are două momente mari: momentul morţii, când sufletul se dezleagă de necunoştinţă şi momentul învierii, când se dezleagă şi trupul de necredinţă. Căci necredinţa îşi are obârşia mai mult din convieţuirea sufletului cu trupul. Ori şi el trebuie să întovărăşească şi cunoştinţa şi credinţa. Moartea dezleagă sufletul de trup şi astfel sufletul ajunge la cunoştinţa spiritualităţii şi a nemuririi sale; învierea dezleagă trupul desăvârşit de moarte şi de necredinţă. Moartea şi învierea împlinesc, în privinţa conştiinţei şi a izbăvirii de rău, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevoinţe ale sfinţeniei. Până ce nu trecem şi prin porţile acestea, cunoştinţa noastră e numai frântură.418. Când a sunat ceasul ieşirii din lume, sufletul se retrage din trup şi se adună înspre cap. De aceea, pentru cei ce au dus o viaţă duhovnicească intensă, li se înseninează faţa cu o lumină neobişnuită. La mulţi dintre sfinţii nevoitori ai pustiei, în vremea ieşirii sufletului le străluceau feţele ca soarele. Sufletul e o făptură spirituală care nu are îngrădirea pe care o are trupul şi nici nu-i stau în cale piedicile trupului. În vremea aceea, o conştiinţă împăcată răsfrânge o faţă senină, pe când o conştiinţă neîmpăcată răsfrânge o faţă îngrozită.MUNCA419. În vremea noastră, conştiinţa faţă de muncă începe să fie un factor de mare preţ în construirea viitorului oamenilor. Munca iese din stadiul pedepsei şi trece în cel al consacrării, capătă o sfinţenie pentru conştiinţa cu care e făcută.NEAMURILE420. Pe locuitorii cu o viaţă stricată, când îi sorteşte Dumnezeu pedepsirii, nu-i apără nici o graniţă şi nici o armă, dar pentru o viaţă curată, îi apără Dumnezeu, cum nu-i apără nimic pe lume. Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu, când îl trădează, să se gătească de pedeapsă.NEASCULTAREA421. Au zis Părinţii că plata neascultării e pierderea mântuirii; dar şi aceea au mai zis, că pentru înmulţirea neascultării a ridicat Dumnezeu sfatul dintre oameni. Iar Scriptura, pentru aceeaşi pricină, mărturiseşte că: „Preotului îi va lipsi cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul” (Iezechiil 7, 26).Şi iarăşi mărturisim: că Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut.NECAZURILE422. Cunoştinţa cea din păţanie sau învăţăturile din durere – singura cale care poate învăţa ceva pe oameni.423. Nouă toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri.424. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: „Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă” (Naum 1, 3). El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?425. Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor.426. Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-I înţeleagă căile, nu le mai rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă.427. Calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung, ca să‑i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi are obârşia dincolo de vorbe, Dumnezeu Milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le rânduieşte o chemare mai tare, chemarea care ustură, necazurile. (…) Necazurile vieţii însă iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră.428. Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai întâi?429. Necazurile vieţii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei sau mai vicleni la minte.430. Necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută.431. Încercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem în Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi înşine, ca făpturi renăscute în Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.432. Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi în cumpănă cu slava noastră viitoare.433. Să nu cârtim la necazuri.NEPUTINŢELE434. Nici unul dintre sfinţi nu a scăpat desăvârşit de vreo frână oarecare a neputinţei, ca nu cumva tocmai la urmă să piardă totul.NEVOINŢA435. Vremea nevoinţei pentru unii e mai scurtă, pentru alţii mai lungă, pentru unii mai uşoară, pentru alţii mai grea şi pentru foarte mulţi ţine toată viaţa. Dar pentru cei care nu judecă pe nimeni, Mântuitorul zice că fără nevoinţă intră în Împărăţie (Luca 6, 37).OMUL436. După cum unii ridică până la Cer valoarea omului, alţii caută să-i coboare până la pământ toată însemnătatea sa. Realizările sale fizice sunt toată valoarea şi nemurirea sa.437. Omul, în întregul lui, e din ce în ce mai necunoscut. De aceea, cei ce se mărginesc numai la cunoştinţa unilaterală, inevitabil ajung în înfundătura aroganţei care nu ştie nimic – ceea ce păţesc numai peticarii ştiinţei.438. Ceea ce se petrece în mic, într-un om, se petrece şi în mare, în omenirea întreagă. Ceea ce se petrece în microbiologie se petrece şi în macrobiologie, în societatea omenească; cu deosebirea că o mică strâmbare dintr-un ins, cu întinderea şi lungimea de vreme, poate da între oameni o rătăcire cum nu s-a mai pomenit. De la faptul neînsemnat că unuia, învestit cu putere, i s-a strâmbat mintea, e cu putinţă să se ajungă la izgonirea a milioane de oameni de sub ascultarea lui Dumnezeu.439. Faptul că din partea Sa Dumnezeu a făcut totul pentru om, până şi jertfa Sa de pe cruce, dovedeşte că omul are preţ imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intenţiei divine; centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută.Iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată, şi ca persoane văzute, şi ca persoane nevăzute; căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simpla valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbătăci întreolaltă şi-şi vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei. Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, preţuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului.Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri.440. Oamenii sunt oile cele mai greu de păstorit. Nu sunt toate oi, mai sunt şi berbeci şi ţapi; în veacul acesta oile sunt amestecate cu caprele.PACEA441. Pacea pe pământ e condiţionată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemenea şi pacea sufletului atârnă de aceeaşi condiţie. Autonomia raţiunii, autonomia societăţii omeneşti nu se poate constitui ca atare decât cu preţul pierderii păcii; – ceea ce e de fapt o înfrângere sau, mai sincer, o mărturisire a neajunsului, a tragediei inerente construcţiilor fără Dumnezeu.442. Precum nu se află vrajbă în Dumnezeu, aşa să nu se afle nici între cei ce-L au pe El ca temelie a vieţii. Starea de pace cu toată făptura e o minune aşa de mare, încât uimeşte lumea şi o sileşte să recunoască într-aceasta fapta lui Dumnezeu.443. Dumnezeu, trăit din toată sinceritatea fiinţei, e singura cale care mai poate aduce pace între oameni şi bună învoire; toate celelalte rezolvări, alături de trăirea creştinismului, grăbesc apocalipsul.444. Pacea este o idee specific creştină şi se condiţionează de obârşia ei divină.445. Pacea de frică e o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Aceasta e un bun spiritual, care nu poate fi creat sau menţinut de arme.PAGUBELE ASUPRA AVUTULUI446. Iată pricinile pentru care Dumnezeu trimite pocania (pagubele) asupra avutului vostru:1. Unii din stăpâni le drăcuie şi atunci să nu se mire dacă i se împlineşte cuvântul, căci dă Dumnezeu după cuvântul lui.2. Lucrează Duminica. Dacă Dumnezeu n-a lucrat Duminica, nici ţie nu îţi este îngăduit ca să lucrezi şi, dacă vei lucra, vei pierde nu numai ceea ce ai lucrat Duminica, ci şi ceea ce ai lucrat în cursul săptămânii. Să nu ascultaţi de sfatul nimănui când este vorba de cinstirea Duminicii. (…)3. Şi mai are pagubă cel ce se uită la agoniseala sa ca la ochii din cap. Şi-a lipit inima lui de lucruri pieritoare. Pentru altceva a dat Dumnezeu inima, nu ca să ţi-o împotmoleşti cu gunoiul lumii, ci ca să ţi-o îndrepţi spre Tatăl Cel din ceruri. Pe El să-L iubim, de El să ne lipim inima, căci neasemănată este plata pe care ne-o dă Dumnezeu, faţă de cea dată de lume. De aceea, nu-ţi lipi inima ta nici de proprii tăi copii, căci, de-i pătimi durere în cele iubite peste măsură, cine te va mângâia?4. Ai cumpărat din mână rea, din mână pătimaşă, din mâna care a furat sau de la unul care a curvit. De aceea, mai înainte de a o amesteca cu ale tale, dă-i puţină apă sfinţită, cu făină, căci să ştiţi, păcatele trec şi asupra pământului pe care-l calci şi asupra vitelor.Când a fost izgonit Adam din Rai, Dumnezeu a blestemat pământul: spini şi pălămidă să dea şi prin sudoarea feţei să îţi câştigi pâinea, iar femeia în dureri mari să nască”. O greşeală a noastră atârnă asupra întregii averi.5. Cineva se ţine de vrăji asupra ta, iar tu n-ai ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta. Cineva lucrează cu diavolul asupra ta şi asupra vitelor tale şi atunci tu tânjeşti şi vitele tale. De ce pot lucra aceste puteri? Pentru că tu n-ai ocrotirea lui Dumnezeu. Şi ca să nu mai poată lucra duhurile rele, curăţeşte-ţi trupul tău prin post, fă sfeştanie, pune-ţi o cruce în curte şi roagă-te lui Dumnezeu să te ocrotească.6. Mai poţi avea necazuri şi din cauză că, în curtea în care stai tu, sau pe pământul pe care‑l lucrezi apăsă jurăminte, blesteme sau nedreptate: să luaţi seama, să nu tăiaţi o brazdă din pământul care nu este al vostru, căci aduce moarte, dar se mai poate să ai asupra curţii şi alte păcate. Poate că ai cumpărat această curte cu bani munciţi într-o vreme când poate trăiai în desfrânare. De aceşti bani, deşi i-ai muncit nu te vei putea folosi, căci şi asupra lor atârnă şi apasă păcatele, de când i-ai muncit şi te urmăreşte Dumnezeu până în pânzele albe. Pentru ce? Pentru că nu te mărturiseşti, pentru că ţii şerpii în sân şi Dumnezeu lasă să te muşte.7. Apasă blestemele părinţilor sau ale altuia asupra casei tale şi asupra ta, sau ce este şi mai des, copii lepădaţi şi îngropaţi ici, colo. Ba în gunoi, ba lângă o altoaie. Şi lepădarea copiilor sunt păcate strigătoare la cer.8. Stăpânii au păcate nemărturisite din tinereţe sau mai pe urmă şi nu le-au ispăşit, că nu-i destul să le spui sub patrafir, trebuie să le şi ispăşeşti de bună voie. De aceea vine bătaia lui Dumnezeu asupra voastră, peste tot, pe câmp, peste vite şi peste tot lucrul mâinilor voastre.PATIMILE447. Sfinţii Părinţi au numit „draci” patimile de căpetenie (Sfântul Ioan Scărarul în Scara numără 7 sau 8 patimi de căpetenie), din cauza caracterului lor constrângător, al obârşiei lor adamice, a capacităţii lor de a strica echilibrul minţii şi de a o întoarce stricată împotriva lui Dumnezeu: dracul lăcomiei, dracul desfrâului, dracul trufiei, şi alţi „draci” ai nervilor.448. Un neurolog psihiatru a identificat pentru fiecare patimă descrisă de Sfinţii Părinţi o glandă endocrină. Adevărat este că o bază biologică a patimilor şi a urmărilor lor o formează şi glandele endocrine al căror echilibru sau dezechilibru funcţional se răsfrânge în toată fiinţa omenească.449. În creier funcţionează un centru de cenzură (medical „inhibiţia”) care are la dispoziţie tot mecanismul bio-chimic necesar (neuro-psihic, neuro-endocrin, neuro-motor, neuro-static), capabil să aprobe sau să frâneze tot ce obligatoriu trebuie să treacă pe la acest centru de informaţie.450. Între cenzura minţii (centrul inhibitor al creierului) şi între puterea de impunere a forţei oarbe se creează o tensiune, o luptă, război chiar sau dezechilibru total. Instinctele, câtă vreme cineva nu iese din rânduiala lor, nu-i dau omului lupte, pentru că acestea primesc aprobarea, satisfacerea şi rostul lor concret. Cum însă marea majoritate a oamenilor au dereglat rostul normal al acestor forţe oarbe ale firii – urmărind exclusiv plăcerea ce-o conferă, dar refuzând rostul –, oamenii au ajuns în robia patimilor. În cazul robiei, cenzura minţii a slăbit considerabil şi patimile conduc mintea, iar omul şi-a pierdut libertatea. Omul care a ajuns rob patimilor sale nu mai are mărturia conştiinţei pentru faptele sale – care a ajuns într-un fel de „adormire”, ca în somn, deşi conştiinţa nu doarme; e într-o stare de necredinţă, de uitare de Dumnezeu, omul trăieşte în stare de păcat. Căci „păcat” aceasta însemnează: înfrângerea morală a conştiinţei de către satana, prin patimile trupului.451. Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute şi uşoare.452. Fiecare din patimile de căpetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu până la decăderea cea mai de pe urmă, fie ea omorârea de sine, fie nebunia, fie chiar îndrăcirea. De pildă, lăcomia de avere, lăcomia de putere şi fumul mândriei, pe câţi nu i-a luat de minte şi s-au omorât! Bolile de pe urma desfrâului, pe câţi nu i-au adus să-şi pună capăt zilelor? Care a sfârşit bine dintre beţivi, care n-au vrut nicidecum să se lase de patima lor? Dar şi lenea poate face nebunii când se vede în primejdii.453. Toată strădania potrivnicului aceasta este: să desfacă dragostea şi cunoştinţa noastră de Dumnezeu şi să le dea, prin patimi, ca obiect de preocupare nimicul şi absurdul. De aceea, vicleanul nu se dă la o parte de a reduce la nimic şi la absurd chiar şi virtuţile. Drept aceea, e destul să izbutească o mutare mai încoace, mai aici, a scopului ultim al virtuţilor, şi cu asta a redus la nimicul slavei deşarte şi la absurd toată strădania virtuţii. Iată-ne, printr-o singură întorsătură măiastră a vicleanului, deşertând virtuţile în sacul spart al patimilor şi culegând, în schimb, vorbe goale de la oameni şi rânjetul lui sinistru. Trebuie, deci, multă şi adâncă deosebire a gândurilor.454. Sunt patimi trupeşti care înrâuresc sufletul şi sunt patimi sufleteşti care se răsfrâng asupra trupului.455. În veacurile de aur ale creştinismului, trăirea în Hristos era mai puternică şi mai întinsă între creştini; aceasta le făcea uşoară lupta cu patimile; în veacul nostru însă, când Dumnezeu a ajuns de râs (Ieremia 6, 10) chiar între creştini, a mai vorbi de luptă cu patimile însemnează să‑ţi aprinzi paie în cap. De aceea, azi, oricât ne-ar costa îndrăzneala aceasta, trebuie să înduplecăm pe oameni la o viaţă mai curată – căci de ea atârnă o credinţă mai luminată şi, deci, mântuirea. Drept aceea, iau în ajutor propria lor mizerie, precum şi înfricoşarea de urmări, ca şi mai mari mizerii. Calea aceasta e treabă de cârpaci, pentru că o trăire în Hristos ne-ar scuti de vorbă. De aceştia care însă să trăiască viaţa în Hristos, rar dacă se mai află; trebuie născuţi, altă cale nu rămâne; căci cu ce vine, cum vine, credinţa va ajunge să se strâmbe şi în tot felul să se stingă.PĂCATELE456. Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.457. Cu obişnuinţa de a păcătui trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viaţa. Această vreme de amărăciune care ne învaţă minte ca să nu ne mai întoarcem la cele dintâi e chiar vremea de întărire a sănătăţii noastre sufleteşti. Aceasta ne învaţă cel mai bine calea lui Dumnezeu.458. Împătrit greşim: împotriva lui Dumnezeu, împotriva noastră înşine, împotriva aproapelui şi împotriva firii întregi.459. Păcatul, sau decăderea firii, ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii şi pacea cu toată firea. Ne-am sălbăticit în toate părţile, cât aproape „să se teamă” şi Dumnezeu de noi. Iată de ce şi fiarele fug de om.460. Nu Dumnezeu este Cel ce nu ne mai iubeşte şi nu ne mai vede, ci noi suntem cei ce nu‑L mai iubim şi nu-L mai vedem, căci între noi şi El e zidul păcatului, iar dincoace de zid, noi: o grămadă de cioburi mereu zdrobindu-ne de zid şi în tot mai mare sfărmare aflându-ne.461. Păcat aceasta însemnează: înfrângerea morală a conştiinţei de către satana, prin patimile trupului.462. Păcatul este înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău. De aceea, toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întări şi de a birui mintea, căci deîndată ce sunt spuse, le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea.463. Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia.464. Înrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce întocmirea sufletească şi trupească a omului până la neputinţă de a se mai împotrivi, sau chiar până la a nu vrea să se mai împotrivească.465. Lucrarea împotriva firii i se face omului „a doua fire” – firea fărădelegii sau legea păcatului (Romani 7, 7). Asta e tot una cu pierderea darului libertăţii voinţei.466. Totuşi, omul, slăbindu-i puterile, îşi dă seama că robeşte vrăjmaşului, căci de unde odată pruncii vaviloneşti erau micuţi şi îi lua în glumă, acum s-au făcut bărbaţi şi îi simte cum îi fură puterile, iar lui, din multa păcătuire, i s-a stins puterea voinţei de a se împotrivi. Când avea puterile întregi n-asculta povaţa, iar acum, când nu le mai are, le-ar întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toată vigoarea tinereţii o dă cui nu trebuie, iar bătrâneţea hârbuită umblă să o dea lui Dumnezeu.467. Păcatul este o călcare a legilor vieţii; introducerea în viaţă a unui dezechilibru consimţit de minte. Dacă urmează mereu aşa, mintea slăbeşte şi nu mai poate stăvili dezechilibrul din ce în ce mai mare care invadează spaţiul vieţii cu spectrele sinistre ale morţii pe picioare (Apocalipsă 3, 1).468. Păcatul nu e o realitate cu suport propriu, ci sunt ghearele haosului în grumazul realităţii, o pândire a nimicului care vrea să înghită în sine toate câte sunt.469. Părinţii au zis că singura noastră avuţie cu adevărat sunt păcatele. Căci, după ei, nu eşti proprietarul decât al lucrului pe care l-ai făcut din nimic. Iar împlinind condiţia asta, din nimic Dumnezeu a făcut făptura, iar făptura a făcut păcatul.470. Deci, de drept, omul nu e al lui însuşi, nici al altui om, ci al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, păcatul, al cărui autor este, îl reclamă pentru el şi i se ţine de urmă, ca proprietate de drept – balast de accident – care poate duce pe om până la starea să se lepede de Dumnezeu şi să-I stea împotrivă, ca un creator al unei teribile noutăţi – păcatul – fără să bage de seamă că printr-asta se întoarce, cu ispravă cu tot, sub amara tiranie a neantului, adică a haosului de tot felul şi în toate privinţele şi poate că pentru totdeauna.471. Asta-i noutatea grozavă, că omul a putut să facă ceea ce Dumnezeu nu poate, adică răul. Faptul că, după judecata tuturora, pe cei păcătoşi îi închide în chinurile haosului veşnic, nu e o răzbunare din partea lui Dumnezeu, ci o consfinţire a libertăţii şi a deciziei viciate a omului, pentru ca acesta să fie împreună cu creaţia sa iubită – păcatul – în infinitul eternităţii.Păcatul, această mamonă cu adevărat nedreaptă a omului, trebuie risipit; trebuie să cerem iertare de la Dumnezeu pentru atare agoniseală, precum şi ajutorul ca s-o împrăştiem. Preoţii sunt acei iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, care scad pentru semenii lor această mamonică agonisire, iertându-le din datorie. De aceea, Lucifer ridică pâră mare asupra lor înaintea lui Dumnezeu zi şi noapte şi le răscoală împotrivă toate urgiile împotrivirii.„Ci ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor, şi nu şi-au iubit viaţa lor, până la moarte”(Apocalipsă 12, 11).De aceea, avea dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând că: „Mai multe sunt furtunile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Craiova, 1941, Cartea III, cap. VIII, p. 61). Iconomii tainelor, slujitorii Sfintei Liturghii, sunt şi ei în măsura iubirii, jertfă neîncetată, arsă în lumea aceasta, pentru mântuirea lumii.472. Acum securea stă la rădăcina pomilor şi focul alăturea pentru toţi pomii care nu aduc roadă bună. Valoarea unui pom o hotărăsc roadele ce le face, nicidecum numele pe care îl are.Mărturisirea de credinţă fără îndreptarea vieţii nu are nici o valoare. Pentru păcat Dumnezeu este foc mistuitor. Deci, sau te desfaci de păcat sau vei fi ars cu păcat cu tot.473. Păcătoşii au un prieten, pe Iisus. Din momentul în care cunoşti că eşti păcătos, te-ai schimbat din vrăjmaşul lui Dumnezeu în prietenul lui Dumnezeu.474. Când crezi despre tine că eşti drept, ai închis toate posibilităţile tale de desăvârşire. Când ştii că eşti păcătos, când eşti convins de nedesăvârşirea ta, este semn că Cel desăvârşit este lângă tine şi conştiinţa ta strigă diferenţa între El şi tine.475. Prietenul păcătoşilor aşteaptă pe toţi cei ce au să se mântuiască, îi caută, aleargă după ei şi face aceasta până la ultimul om al împărăţiei Sale. Iată o nevăzută dimensiune a crucii.
    476. Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare: starea omului împotriva adevărului.477. Aşa-i firesc omului păcătos, cînd îi loveşti dracii, zice că tu eşti drac.

  9. #9
    Senior Member
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    63.436
    Posted in Invataturi ortodoxe.

    No commentsO SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE (8)


    PERSONALITATEA478. Personalitatea este o înzestrare sufletească neobişnuită. Într‑o personalitate chipul lui Dumnezeu este mult mai puternic şi mult mai limpede. Toti creştinii au sigur câte un talant, dar unii au şi câte doi, iar alţii şi câte cinci. Talanţii sunt talente, energii de lucru, ca de pildă o minte mai străvăzătoare, o inimă mai largă, o mare capacitate de dragoste, o voinţă mai puternică, o memorie mai bună, o ingeniozitate înăscută. Aceste energii ale chipului prind mai bine, ca nişte antene mai bune, energiile Harului care le sfinţeşte. Personalitatea are, de asemenea, de făcut calea de la chip la asemănare. Dar, datorită înzestrării sufleteşti mai puternice, personalitatea ar putea străbate calea într-un timp mai scurt sau ar putea realiza o neasemănată asemănare. E destul să ne gândim la Sfântuliţa de la Argeş, o copiliţă numai, dar cu o capacitate de dragoste care a ridicat‑o între sfinţi.PILDA SAMARINEANULUI MILOSTIV479. Pe lângă omul căzut între tâlhari treceau pe rând, neputincioase: Legea şi preoţia Vechiului Testament. Nici una nu i-a putut ajuta nimic. A venit Samarineanul milostiv (Luca 10, 33), om de alt neam; omul fără de păcat, Iisus, care l-a luat pe cel rănit şi l-a pus pe dobitocul Său. Ceea ce, ascuns, însemnează întruparea lui Dumnezeu în firea de om; omul fără de păcat, adevăratul nostru aproape, în stare să ne care în spate dintre tâlhari, Acasă. Cel căzut între tâlhari a fost încredinţat Bisericii, ca slujitorii ei să poarte grijă de dânsul, spălându-i rănile, din neam în neam, cu vin şi untdelemn. Bisericii i-a dat cheltuială doi bani: Vechiul şi Noul Testament, adică după trebuinţă, legea, povăţuitoare la pocăinţă aspră ca vinul pe rană şi Harul celor şapte Taine, izvorând din Hristos, pomul vieţii, ca un untdelemn ce unge rănile, curăţite cu asprimea pocăinţei. Amândouă tămăduiesc deplin pe om.480. Pilda samarineanului nu este numai o pildă, este totodată şi revelaţia misiunii viitoare a Bisericii, este şi angajarea omului în asemănarea cu samarineanul, creşterea lui în neamul samarineanului, (căci samarineanul era de alt neam decât cel căzut între tâlhari). Pogorârea din Ierusalim în Ierihon, adică căderea omului din starea de rai a conştiinţei în starea din lumea aceasta, rănită şi mai moartă de tâlharii cei din gând.Legea şi prorocii, neputând să-l ajute, au trecut pe alăturea: asemenea şi leviţii nu i-au ajutat nimic. A venit un străin, i s-a apropiat de răni, le-a spălat cu vin (usturimea pocăinţei) le-a uns cu untdelemn (celelalte Taine), i‑a luat firea sa în spate (întruparea lui Dumnezeu). A petrecut împreună cu omul, l-a dat în grija Bisericii. Dar a doua zi după Înviere, pecetluind cu aceasta unul din cei doi bani de cheltuială, Noul Testament, a dat Bisericii grija de om, precum şi cele două testamente Legea şi Harul.Toată bătaia de cap cu omul şi tămăduirea conştiinţei sale o are Biserica, până la a doua venire a Samarineanului când i se va răsplăti osteneala. Iată adevărata împlinire a legii în iubire. Iată Samarineanul, adevăratul aproape al conştiinţei căzute între tâlhari.Iată cu cine să fim asemenea şi ce să facem, ca să avem răspuns la problema vieţii veşnice. PLĂCERILE481. Ştie vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi aţa aceea.482. Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.483a. Plăcerea e momeala cu care „hoţul” înşeală pe om să se pogoare din Ierusalim la Ierihon.483b. Să renunţi la plăcerile tale spre a face bucuria altuia.PLÂNSUL484. „Bucuria minunilor te poate pierde în slavă deşartă” (cf. Matei 7, 22-23). Pe când în Cartea Vieţii se scriu, mai ales, faptele pe care le‑ai făcut plângând.Cu puterea de a izgoni duhurile cureţi pe alţii şi te poţi primejdui pe tine; pe când cu lacrimile te curăţeşti pe tine şi-i foloseşti şi pe alţii. Iisus n-a pus accentul pe minuni, ci pe cunoştinţa de Dumnezeu şi pe curăţia inimii; iar la acestea se ajunge, de cele mai multe ori, plângând.POCĂINŢA485. Pocăinţa trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului şi a sănătăţii întregi.486. Mare este Taina pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe Fiul Său Cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare şi iarăşi să-i împace cu Sine.Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de „ştiinţă” şi afumată de mândrie. Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi necazurile lor?! Nu, asta mândria n‑o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii care-i fierbe în zeama lor, până li se moaie oasele trufiei.487. Cei vechi se rugau pentru cei ce-i schingiuiau şi le cuprindeau picioarele, binecuvântând pe cei ce-i duceau la moarte; iar alţii ziceau că ar trebui să cumpărăm cu aur ocările şi necazurile ce le pătimim de la oameni. Totul e să te învoieşti aşa pentru Dumnezeu şi El îţi ajută; căci e adevărat: nu e după fire să iubeşti din toată inima pe cel ce te ucide în tot felul, ci e mai presus de fire. Acesta e înţelesul şi capătul acestei judecăţi milostive a lui Dumnezeu: redobândirea iubirii fără margini, întoarsă de la toate păcatele spre Dumnezeu unul şi spre toţi oamenii. Cât se poate prinde de minunea acestei sfinte taine, iată spunem că ea lucrează revenirea oamenilor la nerăutatea pruncilor.POPORUL IUDEU488. Trebuia re-crearea acestei zidiri, povârnită iremediabil spre plata păcatului, spre neîndurata moarte. Prin poporul iudeu era prevăzută era creştină, cea din urmă strădanie a lui Dumnezeu în persoană, cea din urmă dintre măsurile ce mai rămâneau. Singura rezolvare, care face viaţa neamurilor cu putinţă, nu află între iudei decât fapta cea mai ucigaşă a lor, cea din curtea lui Pilat şi de pe dealul Căpăţânii. Crinul Bunei Vestiri, pe care dragostea L-a coborât din Cer între oameni, iudeii Îl răstigniră pe cruce. Cu fapta aceasta ucigaşă, ei ieşiră din destinul lor, pentru care ostenise Dumnezeu cu ei atâta amar de vreme, şi-şi băgară neamul sub roţile blestemului.489. Până la plinirea vremii atârnă peste ei blestemul pe care şi l‑au cerut în curtea lui Pilat:„Sângele Lui asupra noastră şi asupra feciorilor noştri” (Matei 27, 25). De aceea sunt urâţi de toate neamurile – că şi asta e ponosul blestemului, pe care singuri şi l-au cerut peste urmaşi. Blestemul acesta îi zoreşte să ia în braţe pe toţi antihriştii vremurilor, până la cel mai de pe urmă, pe care şi‑l vor pune rege. Le va sosi şi vremea aceea mult dorită, dar chiar pentru ei ivirea antihriştilor e un destin blestemat. Când se vor convinge de aceasta, vor veni înfricoşaţi la credinţa creştină.490. Ei n-au înţeles că de aceea petrec acele „zile fără număr”, zile de foamete: „Nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului. Şi ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă şi de la Miază-noapte la Răsărit, şi vor cutreiera pământul, căutând cuvântul Domnului, dar nu-l vor afla” (Amos 8, 11-12). Asta-i foametea lor de mii de ani: Dumnezeu nu le mai vorbeşte!491. Toată tragedia acestui popor, ce se vrăjmăşeşte de moarte cu Iisus Hristos, e o mare lecţie a lui Dumnezeu pe care o arată neamurilor creştine până la sfârşitul zilelor. Istoria se va repeta cu oricare dintre neamurile care vor face ce-au făcut ei. Aceleaşi fapte aduc aceleaşi urmări, deci pricinuiesc aceeaşi istorie; pentru asta nu trebuie să fii prooroc deloc.492. Neam fără semn. Neam fără înviere. Neam fără Dumnezeu. Neam împotriva lui Dumnezeu. Pentru ei Iisus a trecut pe cealaltă parte a mării înţelesurilor. Ei au rămas dincoace, dar fără idealul care i-a părăsit. … Plată îi aşteaptă. Vor îmbrăţişa pe omul trufiei absolute! Omul care în numele său se va proclama Dumnezeu! Acela-i Antihrist – Semnul Sfârşitului!493. Evreii urau de moarte stăpânirea romană, dar ca să termine cu Iisus, erau dispuşi ca să apeleze la oricine. Astfel, au fost în stare de data aceasta să se facă apărătorii cei mai ascuţiţi în slujba celor mai mari duşmani ai lor, romanii, numai şi numai ca aceştia să-i scape de cel mai îngrozitor coşmar al istoriei lor: Iisus. Au făcut-o şi pe aceasta.Coşmarul acesta al lor s-a mărit cu veacurile, de proporţiile lumii, încât pretutindeni dau de Iisus.Nici porţile iadului nu le-au putut ajuta să scape de El. Nu le-a rămas decât aruncarea lumii în Apocalipsă. Şi aceasta o vor face.PORUNCILE LUI DUMNEZEU494. Lucrarea poruncilor, care păzesc viaţa curată şi dau viaţă celui ce le împlineşte (Neemia 9, 29), tocmai slujba aceasta o are: dezgroparea comorii, sau deşteptarea puterilor sădite în noi la a doua naştere, trezirea la viaţa cea după Hristos şi Duhul Sfânt.Dumnezeu se găseşte în poruncile Sale şi prin porunci vine la noi şi pe noi ne strămută în Sine; precum şi întors: prin fărădelegi se strecoară vrăjmaşul şi ajungem de-o asemănare cu el. Deci cei ce ajung la hotarul morţii în nelucrarea poruncilor, nu se vor mântui, ca unii ce n-au aflat comoara, ba şi talantul de negustorie l-au îngropat în pământ.495. Aşa vrea Iisus să ne însuşim împlinirea poruncilor: precum nu mulţumeşti servitorului tău care te serveşte, iar acela n-are nici un motiv să se supere tot aşa şi noi faţă de Dumnezeu, nu vom avea pretenţia ca Dumnezeu să ne mulţumească precum că I-am împlinit poruncile.POSEDAŢII496. Dacă omul călătoreşte neatent cu tranzitul său, poate ajunge la crize, la dezechilibru, la îndrăcire: pradă a unui duh rău sau a unor puteri rele, care-l scot clinic dintre oameni.497. Mai sunt şi cazuri când posedaţii sunt filosofi. Exemplu: Nietzsche, revoltat împotriva lui Dumnezeu, voia să scrie osândirea creştinismului pe toate gardurile, pentru că slăbeşte în om puterea de revoltă a supra-omului, creaţia sa.POSTUL498. Postul e vechi şi începe odată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine. 499. Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile, punând postul începătură a vestirii Împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind nepătimaş.500. Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii, sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, Se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejile sale.501. Cu trupul nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingeri. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă, în mocirla uscată, porcii patimilor nu mai vin să se scalde.502. Un organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe convingerile conştiinţei. 503. Mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora. E lucru de mirare, zice Ioan Scărarul, că mintea fiind netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţărână se subtiază şi se curăţă. Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile.POVĂŢUITORII504. E bine ca povăţuitorii să grăiască totdeauna din conştiinţa slujirii lui Hristos, ca în faţa lui Hristos şi atunci vor fi blânzi întru dojană şi smeriţi întru mustrare, altfel mustrarea lor învinge, dar nu convinge. PREJUDECĂŢILE505. Zice un filosof: e destul să primeşti în minte o singură prejudecată, ca apoi să nu fie prăpăstenie la care să nu ajungi în chipul cel mai logic cu putinţă. De aceea, Biserica înşiră printre păcatele minţii şi prejudecăţile. PREOŢII506. Larma vieţii şi gălăgia grijilor deşarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământeşti, mai tare decât le strigă glasul conştiinţei trebuinţele lor veşnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo şi li se par departe: surzenia tot mai mult se întăreşte şi chemarea lină nu se mai aude. Dar Dumnezeu, Milostivul, ca să nu-i piardă în fărădelegile lor, le rânduieşte şi chemare dinafară prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoţi nu te cheamă omul, ca să-ţi pui nădejdea în om, ci te cheamă Domnul ca să-ţi strămuţi viaţa ta de om. 507. Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu îţi vorbeşte. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos. 508. Preoţia este, prin Sfântul Sânge al Mântuitorului, ca o nouă filiaţiune. 509. Preoţia Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuşi, sau să se rupă din obşte şi din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e Cel ce uneşte obştea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de Biserică, oricât ar crede că într-însul sălăşluieşte Duhul lui Hristos. 510. Preoţii vremurilor noastre, cu aceeaşi datorie ca Pavel, nu mai urmăresc desfrânarea ca pe un păcat care dărâmă alcătuirea omenească, în întindere şi în adâncime, ci o lasă să-şi facă de cap. Ei nu mai au îndrăzneala să o măture afară din Taina căsătoriei creştine, de aceea se ajunge la sărăcirea roadelor ei, copiii. Aşa se întâmplă că: „lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul”, cum se tânguia Iezechiil (Iezechiil 7, 26), oamenii orbecăie în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-au întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni. Acesta este un semn de primejdie, din amândouă părţile. Căci scrie: „Dormind oamenii, a venit vrăjmaşul şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus” (Matei 13, 25).Deci nu fără rost atragem luarea-aminte că neghinele vrăjmaşului vor sălbătăci oile împotriva păstorilor… 511. Preoţii au grija de-a îndupleca pe oameni în vremea rânduită întoarcerii, ca să nu cadă din milostivire sub strivirea dreptăţii. Lor li s-a dat marele dar să ierte în numele lui Dumnezeu. Mare, covârşitor de mare dar! Oare de ce nu-l pricep oamenii? 512. A osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost. Să fim drepţi: slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt. Că firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iar să fim drepţi: neavând cum să vină altfel decât prin naştere din trupuri pământeşti în care mişună pornirile fărădelegilor ca şerpii şi rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârşiţi de moştenirea aceasta şi nu-şi vor putea îndeplini fără umbră trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri (Isaia 28, 7), biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. Sigur că aceştia, prin viaţa lor, nu vor lăsa poporul să creadă şi aşa se vor sălbătici oile asupra păstorului şi vor face bucurie lupilor. În jurul lor se va întări întunerecul a toată neştiinţa şi va începe foametea, nu de pâine, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer. Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare şi aşa vine că: „Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului” (Isaia 24, 2). Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură. 513. Preotul, şi în general dreptul, îşi are slujba de a tălmăci tainele iconomiei divine, înduplecând spreolaltă amândouă părţile, şi pe om şi pe Dumnezeu. De multe ori dreptul o păţeşte, că primeşte săgeţi din amândouă părţile. „Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuiţii care trăiesc… vedea-vor sfârşitul înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el…” (Înţelepciunea lui Solomon 4, 16-17). 514. Preoţii sunt acei iconomi ai tainelor lui Dumnezeu care scad pentru semenii lor această mamonică agonisire (păcatele), iertându-le din datorie. De aceea, Lucifer ridică pâră mare asupra lor înaintea lui Dumnezeu, zi şi noapte şi le răscoală împotrivă toate urgiile împotrivirii.„Ci ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor, şi nu şi-au iubit viaţa lor, până la moarte ”(Apocalipsă 12, 11).De aceea, avea dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând că: „Mai multe sunt furtunile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea” (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Craiova, 1941, Cartea III, cap. VIII, p. 61). Iconomii tainelor, slujitorii Sfintei Liturghii, sunt şi ei în măsura iubirii, jertfă neîncetată, arsă în lumea aceasta, pentru mântuirea lumii. 515. Multă pagubă face un preot în averea de păcate a oamenilor, ştergându-le cu darul datoriile agonisite diavolului, capitalizate în om. 516. Este un duh vrăjmaş care întunecă minţile oamenilor şi îi răscoală pe unii împotriva neputinţelor omeneşti ale păstorilor, dându-le impresia că nu sunt obligaţi să asculte de ei (de preoţi), fiindcă au păcate. Iisus nu a avut nici un păcat şi, cu toate acestea, ce puţini L-au ascultat!Este un cerc vicios, în care se încurcă sufletul multora, a prea multor oameni: cercul rătăcirilor. Aceştia din anumite „motive” nu vor să asculte de preoţii Bisericii. Drept aceea, neascultând învăţătura dreptei credinţe şi a vieţii în Dumnezeu, îşi strică mintea cu părerile lor. Aşa se cufundă în păcate, din neascultare. Omul se întunecă dinspre adevăr şi ia rătăcirea de bună. Unii se trezesc că au trăit în rătăcire. Vrăjmaşul, de care prin amăgire au ascultat, nevrând să-i piardă din gheare, le pune înainte neputinţele oamenilor, ale slujitorilor legali ai Bisericii, acoperindu-le darurile şi harurile. Şi aşa îi duce de minte, să-şi facă singuri „credinţa”, care trece peste taina pocăinţei, administrată valid exclusiv prin preoţi şi arhierei, indiferent de neajunsul lor de oameni. 517. Fraţilor, ascultaţi de Biserică, fiindcă cei ce ascultă de preoţii ei, aşa cum sunt, de Dumnezeu ascultă.PROOROCII ŞI HRISTOŞII MINCINOŞI518. Proorocii mincinoşi din zilele noastre sunt de o îndrăzneală nemaipomenită şi pălmuiesc smerenia, dându-se pe ei de ceva mai mare: Ilie, Ioan, Hristos, Fiul Omului, Dreptul Judecător şi aşa mai departe. Pretind ascultare de la oameni pentru că „Dumnezeu” i-a trimis să spună la lume lucruri de care îţi ţiuie urechile, şi-ţi îngheaţă inima auzindu-i. 519. Pe semnele următoare se pot cunoaşte că nu mai sunt întregi la minte:1. Se dau pe sine de ceva mare, cum s-au dat, de altfel, toţi ereticii (rătăciţii) vremurilor pe care însă i-a afurisit Biserica, prin sfintele soboare.2. Cad la laudă, având smerenie mincinoasă.3. Se ţin pe sine mai presus de Scriptură (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserică şi sfinţi.4. Mor după a fi ascultaţi şi crezuţi de oameni.5. Fierb de mânie când nu sunt luaţi în serios.6. Adesea au „grăire în duh”, cu „duhul” care îi poartă şi îi învaţă.7. Nu vor nici în ruptul capului să-şi controleze prin preoţi cele auzite de la duhul lor.8. Câte unii, cu toate acestea, arată o evlavie neobişnuită: mărturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, făcându-şi şi Sfânta Cruce, bătând metanii, sărutând icoanele, ba şi Sfânta Împărtăşanie luând-o!; şi jurându-se că-s oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt înşelaţi.9. Fac pe proorocii şi împrăştie spaimă între oameni. Multe proorocii li se împlinesc, dar multe nu. Asta atârnă de puterea de străvedere a „duhului” care le spune ce le spune, ca unul ce n‑are învelitoarea trupului şi de aceea prinde cu oarecare vreme înainte cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocire.10. În numele „dumnezeului” lor sunt în stare să omoare om, întemeindu-se pe Scriptură că şi Avraam a fost în stare de o atare ascultare, iar Finees a şi făcut aceasta şi i s-a socotit acestuia râvnă pentru Dumnezeul său (Numerii 25, 7-13). (Cu amăgirea ascultării până la ucidere de om, a cercat vrăjmaşul pe mulţi, în toate vremurile, chiar şi pe pustnici, de cum pe oamenii lumii.) Prin urmare fiind aşa de săritori cu ascultarea şi credinţa la poveţele „duhului” lor, pe care-l cred că e Hristos, sunt o adevărată primejdie pentru oameni; terorişti ai sufletelor simple.11. Sar de la un lucru la altul şi leagă lucruri fără nici o legătură. Tălmăcesc greşit, strâmbă adevărul şi se propovăduiesc din Scripturi, mai mult pe ei înşişi decât pe Dumnezeu, mergând grăbit spre cea mai de pe urmă sfărmare şi sărire a minţii.12. În preajma lor simţi tulburare şi primejdie, căci mulţi dintre ei au fost pe la casa de nebuni sau vor trebui să se ducă. Nu-i blândeţe pe chipul lor. Nu-i ocărâm, ci ne păzim şi îi învăţăm şi pe alţii să se păzească şi ne înfricoşăm cât de groaznic şi-au tăiat mintea în Scripturi (2 Petru 1, 20). 520. Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos – Cel cu cruce – peste puhoaiele pierzării.Astfel, după trecere de vreme, îngăduind Dumnezeu, vrăjmaşul mântuirii oamenilor s-a iscusit tot mai mult în rele: a scornit şi el corăbii şi cu ele dă târcoale peste apele potopului, ca să culeagă el pe cei ce-ntind mâinile să scape, dar scuipă Biserica. Pentru ei, pentru fiii pierzării, îngăduie Dumnezeu amăgirea nelegiuită a Satanei (2 Tesaloniceni 2, 10), care li s-a făcut până acum în peste 800 de hristoşi mincinoşi (Matei 24, 24), care de fapt sunt diavoli. Căci până acum nelegiuitul a scornit peste 800 secte (800 în 1946, acum cca. 3000), luntri sau biserici mincinoase, în care pe mulţi îi ia de minte şi-i duce cu el. Înşelăciunea e uşor de prins: corăbierul vrăjmaş şi hristoşii mincinoşi nu au crucea pe catarg, iar înlăuntru nu au cele şapte Taine. Înşelăciunea e şi mai vădită, întrucât oricare din hristoşii mincinoşi, luat în parte, nu e fiul Tatălui; dovadă că nu-şi lasă ucenicii să zică „Tatăl nostru”, deşi scrie: „Aşa să vă rugaţi” (Matei 6, 9). Prin urmare, hristoşii mincinoşi îşi scot ucenicii dintre fiii Tatălui şi-i fac fiii pierzării. 521. Răspunzând celor ce se ţin mai presus de Biserică şi sfinţi, e destul să le aducem aminte de înşelăciunea în care au căzut iudeii, ucigaşii drepţilor, primii călători la iad cu Scriptura în mână, întrebându-i: Nu după scripturi (Ioan 19, 7) au răstignit ei pe Dumnezeu ? PROVIDENŢA522. Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, (…) umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi (Matei 28, 10), pândind şi alergând după fiecare ins, „până-i va prinde pe toţi cei ce se vor mântui, ca pe Pavel” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia, Sibiu, 1947, ed.I, vol.2, p.77), şi neavând odihnă până nu-i adună pe toţi Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni, până la sfârşitul lumii. Asta nu se poate tăcea. Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi neasemănata-I Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desăvârşi, lămurindu-l ca aurul.523. Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12, 49): pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă. 524. Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu. 525. Când cineva se încumetă să se lase în conducerea Providenţei, printr-un elan de iubire de Dumnezeu, adică să-şi depăşească conştient condiţia sa umană – sub acţiunea harului de sus, bineînţeles –, poate vedea încă de aici arvuna desăvârşirii sale, într-un sentiment de liberare, ca o înviere din morţi.Timpul, cauzalitatea, lumea, viaţa şi toate vămile cunoaşterii, pline de chinul contrazicerilor, rămân la pământ, ca o găoace de ou când iese din ea un pui viu sau, când dintr-o omidă păroasă – trecută aparent prin moartea unei crisalide – iese şi zboară un fluture în culorile curcubeului. Aşa suntem şi noi în condiţiile vieţii acesteia, o candelă cu untdelemn şi fitil, dar încă neaprinsă. 526. Când ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţină chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă. 527. În cazul când omul cel vechi mereu se obrăzniceşte cu „drepturile” sale biologice asupra omului ceresc şi biruie, atunci, deosebirea celor două naturi care trăiesc întreţesute în noi, ajungând într-un contrast nelimitat, Duhul lui Dumnezeu Se retrage din om şi vin pedepse colective multiple asupra vieţii păcătoase. Aşa avem motivarea potopului: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să fie o sută douăzeci de ani” (Geneză 6, 3). De asemenea, perversiunea sodomiei, care „striga înaintea Domnului” (Geneză 19, 13) a atras asupra Sodomei şi Gomorei prăpădul focului, care a ars pământul 400 m sub nivelul mării, formând Marea Moartă, radioactivă până astăzi. 528. Toată cărarea de la porunci la cunoaştere, de la ascetică la mistică, nici un pas nu o facem singuri. 529. Dumnezeu vrea să stăvilească năvala anarhiei în făptură, însă, respectând libertatea omului, nu poate, decât dacă va câştiga şi convingerea omului pentru intenţia Sa. Pe drepţi îi are câştigaţi pentru această cauză. Pe nedrepţi, pierzând aceştia libertatea lor – de vreme ce robesc păcatului – nu-i mai poate câştiga prin libertatea pe care n-o mai au, de aceea pentru aceştia nu-i mai rămâne decât sabia. Prin sabie se înţelege aici: asprimea dreptăţii, legea, autoritatea, stăpânirea, pedeapsa, până chiar şi pedeapsa cu sabia. 530. Iubirea şi sabia lui Dumnezeu lucrează neîntrerupt şi deodată între oameni: pentru fiecare, după cum îi trebuie; asta nu numai fiindcă oamenii sunt amestecaţi, dar şi pentru că fiecare ins îşi are vremile sale când îi străluceşte milostivirea, precum şi vremi când îl prigoneşte sabia – ca să vie iarăşi la starea de milostivire. 531. Dumnezeu taie para focului în două; cu puterea arzătoare, dar neluminoasă arde păcătoşii, iar cu puterea luminoasă, dar nearzătoare străluceşte pe sfinţi. Aşa că pe unii îi luminează nearzându-i, ca un Soare neapus în vecii vecilor; iar pe alţii îi arde neluminându-i, întunecaţi şi la întuneric, în vecii vecilor… 532. Mulţi oameni, mai puternicii veacului, sunt refractari propovăduirii cuvântului, dar unii din ei se biruiesc de ultimul cuvânt al sfinţilor, cel acoperit cu preţul vieţii. 533. La urma tuturor este dreapta judecată a lui Dumnezeu şi este dreaptă pentru că tuturor Dumnezeu le-a prilejuit o mărturisire a cuiva şi deci nu vor avea cuvânt de scuză că n-au auzit de Dumnezeu.534. Aceasta este raţiunea ascunsă a Providenţei: toată lumea ispitită să se ciocnească de Iisus. 535. Providenţa bate timpurile în funcţie de om. Iar fiindcă omul are dorul excepţional al făpturilor spirituale, al libertăţii deciziei şi timpul are o funcţie variabilă în Providenţă. 536. Ştiind Dumnezeu slăbiciunea credincioşilor şi desfrâul răutăţii, mai intervine din când în când cu întâmplări înfricoşătoare între oameni. 537. Dumnezeu nu pedepseşte toate relele aici şi imediat, precum nu răsplăteşte tot binele aici şi numaidecât.538. Dacă Dumnezeu ar pedepsi toate relele aici, ar putea însemna că lumea aceasta este singura care există. Dacă ar pedepsi toate relele imediat, ar însemna că se teme de puterea răului, care nepedepsit imediat ar putea periclita stăpânirea lumii.539. Dacă Dumnezeu ar răsplăti tot binele aici ar însemna acelaşi lucru, că există numai lumea aceasta.Dacă ar răsplăti tot binele imediat ar însemna că sufletul există numai în lumea aceasta, în care Dumnezeu trebuie să se achite urgent de îndatorirea ce i-a făcut-o omul. Că uneori Dumnezeu pedepseşte răul şi uneori răsplăteşte binele, este ca să ştie că răul se pedepseşte şi binele se răsplăteşte. Dacă o face rar în lumea aceasta este semn că o trece sigur în cealaltă. 540. Dacă Dumnezeu uneori nu pedepseşte răul este că aşteaptă pocăinţa păcătosului. Dacă uneori nu răsplăteşte binele dreptului este semn că-i lucrează răbdarea. În amândouă cazurile Dumnezeu aşteaptă sfârşitul omului, în ce sfârşeşte omul, fie că a fost multă vreme bun, fie că a fost multă vreme rău, cele de pe urmă au ultimul cuvânt.541. O răsplată aici şi imediată pentru toate faptele ar dăuna libertăţii omului.Răul nu s-ar face de frica pedepsei, iar binele s-ar face din interesul răsplăţii. S-ar micşora ceva din slava lui Dumnezeu şi s-ar micşora şi prestigiul fiinţei omeneşti.Iată, prin urmare, la ce climat de libertate şi dragoste dezinteresată vrea Dumnezeu să-şi ridice fiii, la sensul lor metafizic cel ascuns în Dumnezeu, care este Duh, este iubire şi Adevăr. Şi aceasta fac şi oamenii liberi şi cunoscuţi şi lor înşişi ca atare. PSALTIREA542. Toate cuvintele Psaltirii dovedesc cunoştinţa cea din păţanie, sau învăţăturile din durere, singura cale care poate învăţa ceva pe oameni. 543. Aşa e toată Psaltirea: o mărturie strălucitoare a bunătăţii lui Dumnezeu, ţinută în mână de David, ca o făclie, mângâind orice suflet zdrobit de pe urma păcatelor. Lumina ei atrage luarea-aminte la cârmuirea lui Dumnezeu asupra vieţii omeneşti, îndeamnă sufletul la ascultare şi smerenie, cu care oricine poate birui toate potrivniciile din calea mântuirii şi poate răbda toate patimile ispitelor.

  10. #10
    Senior Member
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    63.436
    Posted in Invataturi ortodoxe.

    No commentsO SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE (9)


    RAPORTUL CONJUGAL –
    DESPRE RELAŢIILE SEXUALE DINTRE SOŢI
    544. Femeia (luată din bărbat) are nevoie de completare endocrină prin contact de la bărbat. 545. O mare dizarmonie constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genezice. Instinctul femeii însă e maternitatea. Copilului, până se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rânduiala firii, trebuie să fie lăsată în pace.Deci, ce va face bărbatul? Sau îşi va perverti soţia, făcând-o să umble şi ea după plăcerea pătimaşă, căutând să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punând-o să-şi ucidă în pântece fiinţa fără apărare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facere 38, 9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Alţii recurg la sterilizare, alţii la aventuri, sau la lupanare. Un atare bărbat nu-şi va mântui soţia prin naşterea de fii (1 Timotei 2, 15), ci o va osândi cu ucigaşii şi curvarii, printre care şi el de asemenea va fi (Apocalipsă 21, 8).Prea puţini sunt bărbaţii care-şi stăpânesc instinctul iraţional, prin puterile raţionale ale sufletului, reglementându-l potrivit cu rostul său originar. Şi iarăşi, şi mai puţini sunt cei ce convertesc energia prin înfrânare, săltând sensul firii la rosturi mai presus de fire. 546. Plăcerea, căutată numai pentru ea însăşi, cheamă repetarea din ce în ce mai deasă a actului, până ce ajunge la distrugerea sistemului nervos. Mai mult chiar: ea aprinde organismul şi-l împinge până dincolo de posibilităţile sale funcţionale; ea provoacă frângerea oricărei cenzuri morale şi-şi duce supuşii până la doaga nebuniei. 547. De ce nu-s părinţii la fel de grăbiţi şi cu însurarea băieţilor, pe cât sunt de grăbiţi cu măritarea fetelor? Fapta lor greşită încurajează tăinuit şi pe faţă frauda neomaltusiană – onania cu femeie, fereala, păzirea – ceea ce e o plagă de o nebănuită întindere în toate mediile sociale. Iată că, după scurtă vreme, se arată şi pedepsele acestei fraude, cu deosebire la femei: tulburări grave ale sănătăţii, fenomene dureroase ale pântecelui, tulburări îndeosebi nervoase şi mintale, cu desăvârşire necunoscute nici chiar medicilor. Aşa zic medicii. De la pântece durerile se întind la rinichi şi în josul pântecelui, uneori în membrele inferioare. Durerile se stârnesc şi cresc în vremea mersului, în vremea ridicării şi aşezării pe scaun, a ridicării vreunui lucru şi peste tot în vremea intimităţii – lucru care aduce uneori grave neînţelegeri conjugale. Deodată cu durerile acestea, apar tulburările nervoase, care schimbă profund starea psihică şi mintală a bolnavelor. Caracterul schimbător ajunge iritabil, irascibil până la exces. Din nimicuri, explozii violente, furii, adevărate sincope ale judecăţii, care nu mai pot fi înfrânate sau stăpânite. E un adevărat dezechilibru umoral, care face biata victimă să treacă de la explozia violenţei, până la tristeţea şi melancolia cea mai profundă, şi uneori, până la ideea sinuciderii. Asta‑i frauda şi isprava. De aceea nu tăcem, ci demascăm, împinşi de milă şi de ştiinţă. 548. Într-un raport conjugal normal, organele genitale feminine trec succesiv printro fază de congestie intensă şi o fază de slăbănogire bruscă, ce stabileşte cursul regulat în circulaţia sângelui. Actul conjugal falsificat, neisprăvit, fără concluzia naturală, lasă să persiste în vase o stare de înecare ce, cu vremea, ia un caracter permanent. Urmează o tulburare a nutriţiei ţesuturilor, pe urmă alterarea lor anatomică. 549. Mulţimea firişoarelor nervoase ale plexului hipogastric, firişoare care pleacă de la uter şi se unesc cu sistemul cerebro-spinal, îndură apăsări, iritaţii, care, la obârşie sunt dureri locale, dar cu tulburări reflexe la distanţă; iar cu vremea, aruncă pe bolnave în plin domeniu psihiatric. 550. Congestiile acestea cu repetiţie produc alterări intense şi profunde în sânul ţesuturilor, care-şi pierd funcţiunea lor normală. Aşa se instalează, cu vicleşug, sterilitatea definitivă, incurabilă, după câte o lungă perioadă de sterilitate voită. Atunci în zadar mai doreşti copii, mugurii vieţii, căci firea te pedepseşte cu această crudă întoarcere a lucrurilor: îţi califică fapta şi îţi condamnă neamul la moarte. Ultimul efect: denatalitatea, depopularea etc. Aşa se stinge neamul… RAŢIUNEA551. Când împrejurările te aduc în situaţia să vezi limitele raţiunii, cataclismul în faţă, puterile răului dezlănţuite, nu tremura căci nu eşti singur: este Cineva nevăzut cu tine, în tine, care stăvileşte haosul, iar pe tine te creşte mai presus de om, împrumutându-ţi şi ţie nimbul divinităţii. 552. O iluminare a raţiunii, datorită „locuirii” lui Hristos în suflet, nu este de nici o mirare, întrucât Iisus Hristos este numit încă în terminologia greacă: „logos”, Cuvânt, raţiune absolută a lui Dumnezeu. RĂBDAREA553. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelile mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii şi, astfel, ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere. 554. Cei ce biruie lumea (1 Ioan 5, 4) nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostaşii Împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânia morţii. Mântuirea e cununa acestei biruinţe. Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor (Apocalipsă 13, 10), putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume. 555. Răbdarea răului sau umilinţa, în credinţa lui Dumnezeu, este cea mai uriaşă putere asupra răului în lumea aceasta. 556. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Mântuitorul pe cruce: El, Fiul şi slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit, ci a primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ, căci ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bătăi, scuipări în obraz, cunună de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fărădelege, toate acestea încă nu erau crucea cea mai grea; pe aceasta o avea la spate. Crucea cea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei Sale faţă de oameni. 557. Nu le trebuie potrivnicilor pustiire mai mare în lucrăturile lor, decât răbdarea cu dragoste a necazurilor, căci ea arde datoriile noastre şi toată strădania lor. 558. Prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute. 559. Lepădarea de sine nu se realizează dintr-o dată sau o dată pentru totdeauna, ci trebuie timp şi răbdare. Timp pentru deprindere şi răbdare pentru greutatea ei. 560. Răbdare trebuie să avem mai întâi cu noi înşine, ca să nu cădem în întristare, apoi trebuie să aibă şi alţii răbdare cu noi, până deprindem desăvârşit lepădarea de sine. Dacă învăţăm practic lepădarea de sine şi sporeşte dragostea în inima noastră, răbdarea încetează de a mai avea înfăţişarea negativă de necaz şi se schimbă în bucurie, cu toată întristarea mea sunt covârşit de bucurie. 561. Răbdarea mai este şi nevoinţă, adică pedepsirea de bună voie a firii cu tot felul de osteneli. 562. La începători, deprinderea răbdării începe cu ocara. Începutul trebuie întărit cu răbdarea, pentru că în lupta cu mândria şi cu slava deşartă, acestea au obiceiul să-l arunce în deznădejde ca să părăsească lupta. Cine rabdă (îndreptarea) până la sfârşit se va mântui (Matei 10, 22). 563. Răbdarea este o condiţie a mântuirii, cu condiţia ca să nu fie pentru vinovăţii, ci pentru „vinovăţia” de a fi creştin. În lumea aceasta nu poţi să crezi în Iisus fără să fii pedepsit. Scriptura a prevăzut de mult cenzura împotrivirii zicând: „Fiule, când vrei să te apropi şi să slujeşti Domnului, să-ţi pregăteşti sufletul de ispite” (Cartea înţelepciunii lui Sirah). Iar, Sfântul Pavel de asemenea ne previne: „Toţi cei ce vor să trăiască cucernic vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3, 12). 564. Mulţi tirani s-au îngrozit de răbdarea mai presus de fire a sfinţilor, prin a mărturisi şi ei pe Hristos, de asemenea, cu acelaşi preţ al vieţii. 565. Răbdarea sfinţilor în încercări are rostul iubirii de oameni, ai lui Dumnezeu. 566. Atâta am înţeles din taina răbdării sfinţilor. Este ascunsă în ea o mare bucurie. RĂUTATEA567. Nimic mai greu, mai periculos decât să te lupţi cu îngustimea şi cu formalismul.Nimic mai primejdios, decât a combate răutatea, care crede că are dreptate, că apără adevărul şi că slujeşte lui Dumnezeu. Aceste forme ale relei voinţe au înfrânt şi pe Iisus. Deşi Dumnezeu n‑a revelat o Scriptură împotriva Sa, formalismul iudaic a întors-o împotriva lui Dumnezeu. Nu după Scriptură L-au câştigat pe Iisus? Iată ce poate răutatea: să stea împotriva iubirii de oameni şi de Dumnezeu; împotriva ei, nu poate nimic, nici Iisus. De aceea, răutatea, pentru că nu se poate schimba în bucurie nicidecum, nu are iertare, ea este împotriva iertării şi a oricărei tămăduiri, dar are judecată. Răutatea a înfrânt pe Dumnezeul iubirii, dar se va înfrânge de Dumnezeul Judecăţii. 568. Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbia răutăţii. Orbia răutăţii nu are leac, dar are pedeapsă.569. Răutatea e o osândă, o moarte anticipată, care chinuieşte firea, dar nu e naturală, e o venetică în fire. Pe aceasta vrea Dumnezeu să o izgonească din fire, dar cu ajutorul omului, care a introdus-o în fire. I-a dat omului apostolia acestei misiuni: „Iată eu vă trimit pe voi ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”. Firea perversă şi firea curată, originară, stau laolaltă în raportul în care se afla un miel care bea apă dintr-un râu, faţă de lupul care se afla mai la deal, şi îi băga mielului de vină că-i tulbură apa, găsindu-i acestuia motivul „întemeiat” să-l mănânce. E absurditate multă şi variată lipită pe fire. Misiunea lui Iisus, dată şi mieilor, e descojirea firii de absurditate, de sălbăticie, de caricatura existenţei: demonicul.Acesta însemnează că Iisus contează pe un miez originar necontaminat, existent încă în fire, deşi comprimat dar capabil să-şi recâştige dimensiunea paradisiacă: miezul capabil de Har. Precum că acestea sunt aşa ne stau mărturie mieii lui Dumnezeu, sfinţii în preajma cărora se îmblânzeau fiarele. 570. Relele pe pământ aşa de mult vor strânge oamenii, încât nu mai rămâne istoriei altă soluţie decât sfârşitul ei. RĂZBOAIELE571. Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, când, spre pedepsirea răutăţii, îngăduie războaiele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi a celor de pe fronturi. 572. Dumnezeu, cel milostiv întru drepţi, pe cei nebăgători în seamă sau potrivnici – dar totuşi oameni cumsecade – abia cu ajutorul primejdiei îi înduplecă să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă. Al doilea gând de ajutor e primirea de mai înainte ca bun, a ceea ce orânduieşte şi face Dumnezeu, şi ştiind că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărârea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gândul al treilea e că în suferinţe fără de voie s-au mântuit mucenicii, în suferinţe de bunăvoie s-au mântuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mulţi se mântuiesc pe front, decât s-ar fi mântuit acasă. 573. Obişnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia. Unul din sfinţi a zis: „Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le ştie”. Pe urmă, numai singur Dumnezeu ştie – şi precum ştie şi face – dacă pentru cineva e mai de folos viaţa, sau mai mult îi foloseşte mutarea din viaţa aceasta. Apoi, Dumnezeu, în atotputernicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printr-înşii să aducă la mântuire pe cei de mântuit. 574. Lupta începe abia în cei ce s-au hotărât la o viaţă mai conformă cu poruncile dumnezeieşti. 575. Câtă vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre păcat, n-avem nici o luptă, nu ne trezim din cursele vrăjmaşului
    (2 Timiotei 2, 26); stăm de bună credinţă că mergem bine, ne isprăvim zilele în fericire şi coborâm cu pace la iad! Dar, deîndată ce aflăm ce înzestrare avem şi ne trezim spre ce trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar nu vor sări cu toată urgia răutăţii, că nu le lasă Dumnezeu, ci cu vicleşuguri şi curse, cu minciuni şi cu înfricoşare şi cu alte nemaipomenite zavistii. Pe de altă parte, se vor folosi de unelte ale lor (Ioan 8, 44), oameni amăgiţi de ei, care le-ar face toate câte-i învaţă dracii – dacă ar fi după ei. De aceea zice Înţeleptul: „Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 2, 1).
    576. Războiul duhovnicesc seamănă întrucâtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de viaţa aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne ducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate. 577. Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără de război. (…) Căci cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată. 578. Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca să o facă iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului, sau asupreala. Dacă la asupreală a izbutit să fure mintea cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintare la unire.Mintea însă se trezeşte c-a fost furată de gând străin şi că se află în altceva, decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea să meargă după momeală mai departe, sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta şi clipele sunt scumpe; şi de cele mai multe ori viaţa întreagă a unuia sau a mulţime de inşi atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără veste să fim învăluiţi la minte din partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege. 579. Dacă la ceasul de război, mai bine-zis în clipa de luptă, lovim momeala cu numele lui Dumnezeu, depănând rugăciunea, vom vedea lucru minunat: pentru ostaş luptându-se Împăratul – tocmai întors de cum e războiul văzut. Căci Împăratul nostru s-a luptat până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8), şi printr-însa trecând, a rupt zăvoarele şi a spart porţile iadului, biruind pentru ostaşii Săi şi slobozindu-i. Iar de atunci biruie ca un Dumnezeu, oriunde e chemat pe nume. Şi: Îl cheamă dragostea. 580. Vremea de luptă are o mare cumpănă, şi anume: dacă mintea nu-şi aduce aminte cu credinţă de „Doamne Iisuse…”, i se întâmplă că încuviinţează momeala vrăjmaşului. Aici e graniţa între lupta după lege şi căderea în fărădelege. 581. Dacă mintea se va afla iubind o momeală străină şi sfatul viclean, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeala şi sfatul străin. Aşa se deschide spărtură în cetate şi se năpustesc puhoaie de vrăjmaşi care aşteptau ascunşi afară. Şi repede urmează jalnică pustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul şi repetarea faptei aceleia, până ajunge deprindere sau obicei. 582. De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minţii, clipă în care vrăjmaşul i-a furişat undiţa iadului pe gât, învăluită meşteşugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici. Potrivnicul ispiteşte cu momeala plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde că are povârnire mai mare: pe cel aplecat spre trup, cu desfrânarea; pe cel înclinat spre gânduri, cu înţelepciunea veacului acestuia (1 Corinteni 1, 20) care pe mulţi i-a rătăcit de Dumnezeu şi pe puţini i-a întors; pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia (2 Petru 1, 20), încât în zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână. Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe. 583. Începătorii pot să vadă cum numele Mântuitorului îi izbăveşte de asuprirea momelilor vicleanului – ceea ce-i îndatorează cu o mare smerenie înaintea lui Dumnezeu, ştiind că se luptă El în locul lor. 584. Partea începătorilor este nevoinţa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari şi se rup aripile minţii. RĂZBOIUL NEVĂZUT
    ŞI RĂZBOIUL MOMELILOR
    585. Grijă la minte! Căci războiul nevăzut cearcă pe toată lumea şi n-a cruţat nici iubirea de Dumnezeu a Apostolilor! 586. Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă – dacă luptă după lege (2 Timotei 2, 5), iar legea este dragostea – poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu. 587. Deşi înzestraţi cu darurile Botezului, totuşi n-am scăpat de războiul momelilor. Momeala nefiind păcat, e permisă de Dumnezeu să cerce cumpăna libertăţii noastre. Sfântul Marcu Ascetul ne lămureşte: Hristos prin cruce şi prin Harul Botezului „slobozindu-ne de orice silă, n‑a împiedicat aruncarea gândurilor în inimă. Aceasta pentru ca unele din ele, fiind urâte de noi, îndată să fie şterse; altele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arate şi harul lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din pricina Harului, sau gândurile din pricina plăcerii”. Aici stă pricina pentru care noi, deşi botezaţi, totuşi mai avem trebuinţă şi de al doilea Botez, al pocăinţei, întrucât nu suntem ca îngerii neschimbabili.588. Răul, nebunia şi haosul nu sunt literatură: sunt realităţi care uneori izbesc frontal şi caută să înghită relativul tău echilibru. Vezi clar, uneori cu luciditate unică în viaţă, că „dintr-asta” numai Dumnezeu te poate scăpa. 589. Biruinţa Mântuitorului e unică. Fără El nimeni nu mai poate câştiga o a doua biruinţa asupra răului. Dar cu Hristos da; însă nu e nici atunci altă biruinţă, ci tot aceeaşi, prelungindu-se în vreme şi înmulţindu‑se cu luptătorii. 590. Când împrejurările te aduc în situaţia să vezi limitele raţiunii, cataclismul în faţă, puterile răului dezlănţuite, nu tremura căci nu eşti singur: este Cineva nevăzut cu tine, în tine, care stăvileşte haosul, iar pe tine te creşte mai presus de om, împrumutându-ţi şi ţie nimbul divinităţii. 591. Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat”, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşt fiu al lui Dumnezeu. (…) Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate întâmpla. Nici omorâţi nu pot fi, pentru că într-înşii prezenţa divină e forţă care face deşartă orice zvârcolire a răului asupra lor. (…) Lumea nu se mai poate atinge decât de temniţa ta biologică. Noua ta realitate de o evidenţă absolută, scăpându-i cu desăvârşire. Acestea sunt cuprinse în cuvântul lui Iisus: „Eu, Adevărul, vă voi face liberi!”. Şi „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul – care nu plăteşte nimic (în sine) – şi mai departe nu pot să facă nimic!” 592. Tot intervalul de vreme până la moartea fizică a fiecăruia în parte, precum şi toată istoria acestui mod de existenţă decimat de moarte, e un continuu război nevăzut între binele şi răul din om. (…) Când în om se întăreşte această alternativă, a trupului, care acaparează pentru sine şi forţele naturale ale sufletului, mintea – conştiinţa chiar – atunci războiul nevăzut între binele şi răul din om ia o formă clinică, psihanalitică.593. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească. Dar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău. Cu această meşteşugire ar restrânge năzuinţele sufletului numai la o viaţă comodă în veacul acesta. 594. Dacă vede vicleanul că nu isprăveşte surparea cu ispitele atunci aruncă în minte hule împotriva lui Dumnezeu. Covârşirile acestui mândru să nu sperie pe nimeni căci nu spurcă pe om, nici să nu le băgăm în seamă.595. Nici o viaţă sporită nu e cruţată de bântuieli: fie cu vederi amăgitoare şi trăgând către slava deşartă, fie cu înfricoşări grozave ducând către ieşirea din minţi. În calea celor dintâi avem lepădarea de vederi, căci mai de folos este a ne vedea păcatele decât a vedea îngerii, iar în calea celorlalte avem lepădarea de sine în grija lui Dumnezeu. Pe puţini credincioşi şi molateci vicleanul îi scoate din luptă cu evidenţa neputinţei cu care îi aruncă în deznădejde, iar către smerenie le închide calea prezentându-le-o ca umilire. Pe calea aceasta le macină sufletul între deznădejde şi nemulţumire, de unde ajung la mania persecuţiei. Adună la conflict, se închid sufleteşte în prejudecăţi şi aşa alunecă din calea sfântă în calea profană sau chiar clinică. La aceştia lepădarea de sine a fost mereu un lucru de silă sau fără convingere. 596. Să ştii că a rămâne în picioare nu e treaba ta, nici a virtuţii tale, ci a harului Aceluia Care te ţine în braţele Sale ca să nu cazi în întristare. 597. Deplin izbăvit de lupte nu este om pământean, nici nu trebuie să fie. Altfel nu ar mai fi luptă, nici ucenicie, nici sporire, nu ar mai trebui nici Harul neîncetat de la Dumnezeu. Omul nu şi-ar mai cunoaşte slăbiciunea şi nici de smerenie nu ar mai avea trebuinţă. E mai de preţ lupta, că vezi ajutorul lui Dumnezeu şi te smereşti şi te umpli de dragoste, căci biruinţa pe mulţi i-a păgubit. 598. Suntem în furtună cu sufletul numai atâta vreme cât trăim la suprafaţă, la expresia cea mai dinafară a vieţii. Când însă ne mai adâncim sufletele acolo unde ne aşteaptă Hristos de la Botez, sau de la oricare altă Taină, primim cuvântul Lui care împrăştie furtuna. El este izvorul smereniei care reechilibrează sufletul din bântuielile mândriei. De la această experienţă începând, iubim Crucea lui Hristos şi crucea noastră, cu firea primim şi credem că tăierea voii proprii e într‑un cuvânt curăţirea de patimi. 599. Încercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem în Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi înşine, ca făpturi renăscute în Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului. Răbdarea însăşi a războiului e ultima ta rugăciune. RECUNOŞTINŢA600. Astăzi, când mila lui Dumnezeu vine în Persoană să caute şi să cureţe pe pedepsiţii Săi, iată că nu găseşte recunoştinţă în Israel. Dar, a găsit-o între străini, la un samarinean. Iată de ce se spune că binefacerea şi cu recunoştinţa sunt două virtuţi care nu s-au întâlnit amândouă pe pământ. Iată încă o amărăciune a lui Iisus. Nouă, din zece, iarăşi se vor fi apucat de rele. RELIGIA601. În istoria Egiptului, câtă vreme faraonii respectau religia, dinastiile lor dăinuiau multe mii de ani. Îndată ce şi-au ridicat mâna asupra preoţilor, s-a isprăvit cu ei; templele şi-au închis luminile ştiinţei, piramidele au rămas monumente ale morţii şi dinastiile s-au stins. Unul dintre faraoni sfârşeşte cu toată oastea în fundul Mării Roşii (Ieşire 14, 28). 602. Religia nu face ştiinţă, ci conştiinţă. RENUNŢAREA603. Toată lumea este a ta când ai renunţat la ea. Atunci, eşti mai tare ca ea şi te ascultă. Această renunţare totală asigură „pentru veacul viitor viaţa veşnică”. RESPONSABILITĂŢILE604. Cu cât cineva stă mai sus pe scara răspunderilor obşteşti, cu atât îi poartă şi Dumnezeu o iubire şi o grijă mai mare. 605. Pentru cei ce însă au o răspundere între oameni, e neapărat de trebuinţă să-şi cunoască atârnarea lor de Dumnezeu şi Lui să-I întoarcă cinstea şi slujba, pe care le au ei între oameni. RUGĂCIUNEA – RUGĂCIUNEA MINŢII
    SAU A INIMII
    606. O unificare a voinţei, ba chiar a tuturor facultăţilor noastre sufleteşti izbuteşte s-o ajungă abia rugăciunea. 607. Rugăciunea nu judecă, ci se smereşte, aducându-ne aminte greşelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmaşul nu poate nimic. 608. Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea minţii. La intrarea în călugărie rugăciunea vameşului, completată poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile „Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea minţii este „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. 609. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus, Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. 610. Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de Însuşi Iisus, că „fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de patimi, deci în privinţa mântuirii. 611. Rugăciunea mintii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura. 612. Rugăciunea minţii este sabia Duhului, care taie gândurile rele cu Numele lui Iisus. Propriu-zis, Iisus ne izbăveşte neîncetat de lupta potrivnică: Cu Numele lui Hristos Iisus batem pe vrăjmaşi. Căci armă mai puternică asupra diavolului ca Numele lui Dumnezeu în cer sau pe pământ nu este (Sfântul Ioan Scărarul). 613. Rugăciunea neîncetată a fericitului Nume: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, după îndemnarea Sfântului Pavel: „Neîntrerupt vă rugaţi”, săvârşeşte minunea unirii în dragoste a celor învrăjbite întreolaltă de păcat. 614. Sfântul Ioan Scărarul zice: „Ca Numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este!”. Cerul este mintea şi pământul inima, în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului. 615. Dacă la ceasul de război, mai bine-zis în clipa de luptă, lovim momeala cu numele lui Dumnezeu, depănând rugăciunea, vom vedea lucru minunat: pentru ostaş luptându-se Împăratul – tocmai întors de cum e războiul văzut. Căci Împăratul nostru s-a luptat până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8), şi printr-însa trecând, a rupt zăvoarele şi a spart porţile iadului, biruind pentru ostaşii Săi şi slobozindu-i. Iar de atunci biruie ca un Dumnezeu, oriunde e chemat pe nume. Şi: Îl cheamă dragostea. 616. Ne trebuie mai multă inimă în minte şi mai multă minte în inimă, căci altfel, fără lucrarea de unire a preafericitului nume, o iau razna şi inima şi mintea. 617. Fiindcă noi nu putem fi contemporanii lui Iisus, este Iisus contemporanul nostru peste veacuri. Inspirăm atotprezenţa Sa în Prea Sfânt Numele Său şi expirăm aerul stricat al păcatelor noastre. Inspiri Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu şi expiri duhul rău din tine. 618. Cine ştie, dacă nu mărturiile unor văzători Părinţi despre stâlpul de foc ce urca la câte un sporit duhovniceşte până la cer, nu era tocmai această concentrare a personalităţii fericitului: a minţii în inimă şi a amândorura în Dumnezeu, căpătând forma unui stâlp de foc. SCRIPTURA619. Sfânta Scriptură, Cartea lui Dumnezeu, are literă şi are duh. De aceea şi citiri sunt două. Dacă-ţi dezleagă Dumnezeu taina ascunsă în litere o pricepi; dacă nu ţi-o dezleagă, nu pricepi decât litere. 620. O măsură de ajutor în biruinţa asupra firii ne-o dă şi citirea dumnezeieştilor Scripturi. Este Duhul lui Dumnezeu în cărţile Sfintei Scripturi, de aceea citirea ei zideşte duhovniceşte. Dar şi pentru aceasta trebuie puţină preocupare. Mai întâi trebuie învăţată această carte a lui Dumnezeu către oameni, adică înţeleasă în rostul ei de revelaţie, înţeleasă în cadrul ei istoric, în sforţarea ei de a menţine în conştiinţa poporului ales aşteptarea descoperirii desăvârşite în Iisus Hristos. 621. Valoarea spirituală a Scripturii nu se pierde în istoria pe care o cuprinde. De aceea Biblia e şi singura carte a căreia date istorice au şi o neistorie pe care o cuprinde. De aceea, Biblia e singura carte ale cărei date istorice au şi o memorie duhovnicească.622. Citirea cu socoteală a Dumnezeieştilor Scripturi aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului. 623. În zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână. SECTARII624. Nu da cu bâta în viespile sectare. SFÂNTA CRUCE625. N-ai să găseşti Sfinte Moaşte mai sfinte ca Sfânta Cruce. SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE626. Spre schimbarea omului din raza naturii în raza supranaturii avem trebuinţă mereu nu numai de pâinea naturală, ci mai ales de pâinea supranaturală a Sfintei Împărtăşanii.
    627. Trupul şi Sângele Lui Hristos din Sfânta Împărtăşanie se luptă cu trupul şi sângele nostru împotriva patimilor, sfinţind trupul şi arzând patimile. 628. Unde sunt lacrimile când venim să ne împărtăşim?

Pagina 1 din 3 123 UltimulUltimul

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •