Coja Ion a distribuit o fotografie postată de Răscrucea.







EMIL CIORAN - AMURGUL GĀNDURILOR

EDITURA HUMANITAS

Poti spune usor că universul n‑are nici un rost. Nimeni nu se va supăra. — Dar afirmă acelasi lucru despre un individ oarecare; el va protesta si va lua chiar măsuri spre a te sanctiona.

Asa sīntem cu totii: ne scoatem din cauză cīnd e vorba de un principiu general si nu ne e rusine să ne izolăm īntr‑o exceptie. Dacă universul n‑are nici un rost, scăpat‑am careva din blestemul acestei osīnde?

Tot secretul vietii se reduce la atīt: ea n‑are nici un rost; fiecare din noi găseste īnsă unul.

Singurătatea nu te‑nvată că esti singur, ci singurul.

Dumnezeu are tot interesul să‑si vegheze adevărurile. Uneori, o simplă smucitură din umeri i le dărīmă pe toate, căci gīndurile i le‑au surpat de mult. Dacă un vierme e capabil de neliniste metafizică, si el īi tulbură somnul.

Gīndul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu mortii. El nu īmblīnzeste deloc īntunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cīnd īsi căuta pulsul prin teroarea nimicului....

Se spune că Diogene s‑ar fi ocupat cu falsificarea de bani. — Orice om care nu crede īn adevărul absolut are drept să falsifice totul.

Diogene, dacă se năstea după Cristos, ar fi fost un sfīnt. — Admiratia pentru cinici si două mii de ani de crestinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios…

Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...

Dacă ar prinde glas agitatia surdă din mine, fiecare gest ar fi o īngenunchere la un zid al plīngerii. Port un doliu din nastere — doliul acestei lumi.

Tot ce nu‑i uitare ne uzează substanta; remuscarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea amenintătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau īti umple clipele cu senzatii de plumb topit īn sīnge.

Oamenii simpli simt remuscări īn urma unui act oarecare; ei stiu de ce le au, fiindcă motivele le sīnt sub ochi. Īn zadar le‑am vorbi de „accese“, ei n‑ar putea īntelege tăria unui chin inutil.

Remuscarea metafizică este o tulburare fără cauză, o neliniste etică pe marginea vietii. N‑ai nici o vină pe care s‑o regreti, si totusi simti remuscări. Nu‑ti aduci aminte de nimic, dar te năpădeste un infinit dureros al trecutului. N‑ai făcut nici o faptă rea, dar te simti responsabil de răul universului. Senzatii de Satană īn delir de scrupul. Principiul Răului īn mrejele problemelor etice si‑n teroarea imediată a solutiilor.

Cu cīt esti mai putin indiferent īn fata răului, cu atīt esti mai aproape de remuscarea esentială. Aceasta‑i uneori tulbure si echivocă: atunci porti povara absentei Binelui.

Violetul e culoarea remuscării. (Ceea ce e straniu īn el pleacă din lupta dintre frivolitate si melancolie, cu triumful ultimei.)

Remuscarea este forma etică a regretului. (Părerile de rău devin probleme, iar nu tristeti.) Un regret ridicat la rangul de suferintă.

Ea nu rezolvă nimic, dar īncepe totul. Aparitia moralei este identică īntīiului freamăt de remuscare.

Un dinamism dureros face din ea o risipă somptuoasă si zadarnică a sufletului. — Numai marea — si fumul de tigar㠗 ne dau imaginea ei.

Păcatul este expresia religioasă a remuscării, precum regretul expresia ei poetică. Primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară.

Te căiesti de ceva ce s‑a īntīmplat sub tine... Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atractia răului sau a vulgaritătii a īnvins reflectia etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie si vulgaritate din orice remuscare.

In nimic nu simti mai dureros ireversibilitatea timpului ca īn ea. Ireparabilul nu‑i decīt interpretarea morală a acestei ireversibilităti.

Răul ne dezvăluie substanta demonică a timpului; binele, potentialul de vesnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu stie diferentia rational unul de celălalt. Dar simtim cu totii căldura dureroasă a răului si răceala extatică a binelui.

Dualismul lor transpune īn lumea valorilor un altul mai adīnc: nevinovătie si cunoastere.

Ceea ce deosebeste remuscarea de deznădejde, de ură sau de groază este o īnduiosare, un patetic al incurabilului.

Sīnt atīti oameni pe care īi separă de moarte doar nostalgia ei! In aceasta, moartea īsi creează din viată o oglindă pentru a se putea admira. Poezia nu‑i decīt instrumentul unui funebru narcisism.

Atīt animalele, cīt si plantele sīnt triste, dar ele n‑au descoperit tristetea ca un procedeu de cunoastere. Numai īn măsura īn care omul īl foloseste īncetează a fi natură. Privind īn jurul nostru, cine nu observă c‑am acordat prietenia la plante, animale si la cīte minerale! — dar nici unui om.

Lumea nu‑i decīt un Nicăieri universal. De aceea, n‑ai unde să te duci niciodată...

Toate momentele acelea cīnd viata tace, ca să‑ti auzi singurătatea... Īn Paris, ca si īntr‑un cătun īndepărtat, timpul se retrage, se īnghemuieste īntr‑un colt al constiintei si rămīi cu tine īnsuti, cu umbrele si luminile tale. Sufletul s‑a izolat si īn zvīrcoliri nedefinite se ridică la suprafata ta, ca un cadavru pescuit īn adīncimi. Si atunci īti dai seama că mai există si alt sens al pierderii sufletului decīt cel biblic.

Toate gīndurile par gemetele unei rīme călcate de īngeri.

Nu poti pricepe ce īnseamn㠄meditatia“ dacă nu esti obisnuit să asculti tăcerea. Vocea ei este un īndemn la renuntare. Toate initierile religioase sīnt cufundări īn adīncimile ei. Din misterul lui Buddha am īnceput să bănuiesc īn clipa īn care m‑a apucat frica de tăcere. Mutenia cosmică īti spune atītea lucruri, că lasitatea te īmpinge īn bratele acestei lumi.

Religia‑i o revelatie atenuată a tăcerii, o īndulcire a lectiei de nihilism ce ne‑o inspiră soaptele ei, filtrate de teama si prudenta noastră... Astfel se asază tăcerea la antipodul vietii.

De cīte ori īmi vine‑n minte cuvīntul: rătăcire, de atītea ori am revelatia omului. Si tot de atītea ori, parcă au atipit muntii pe fruntea mea...

Suso ne spune, īn autobiografia sa, că si‑a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, īn dreptul inimii. Sīngele n‑a curs īn zadar, căci după o vreme descoperă o lumină īn acele litere, pe care le acoperă ca să nu le zărească nimeni. — Ce mi‑as scrie īn dreptul inimii? — Se prea poate că: nefericire. Si surpriza lui Suso s‑ar repeta la interval de secole, dacă diavolul ar avea lumină măcar pentru emblema lui... In felul acesta, inima omenească ar ajunge reclama luminoasă a Satanei.

Sīnt poieni īn care īngerii īsi fac vilegiatura. In ele as semăna flori din marginea deserturilor, ca să mă odihnesc īn umbra propriului simbol.

Trebuie să ai spiritul unui sceptic grec si o inimă de Iov ca să īncerci sentimentele īn ele īnsele: un păcat fără vină, o tristete fără motiv, o remuscare fără cauză, o ură fără obiect...

Sentimente pure — care īsi au echivalentul īn a filozofa fără probleme. Nici viata si nici gīndirea nu mai au — īn felul acesta — vreo legătură cu timpul, iar existenta se defineste ca o suspendare. Tot ce se petrece īn tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindcă nu se īndreaptă nicăieri, ci se epuizează īn finalitatea internă a actului. Devii cu atīt mai esential, cu cīt răpesti „istoriei“ tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n‑au dată, iar viata īn ea īnsăsi e mai putin localizabilă decīt neantul.

In dorul după absolut există puritatea unui vag, care trebuie să ne lecuiască de infectiile temporale si să ne servească de prototip al neīncetatei suspendări. Căci aceasta nu‑i, īn fond, decīt deparazitarea constiintei de timp.

De cīte ori mă gīndesc la om, mila īmi īneacă gīndurile. Si astfel nu‑i pot da de urmă īn nici un chip. O frīntură īn natură te obligă la meditatii frīnte.

Pasiunea pentru sfintenie īnlocuieste alcoolul īn aceeasi măsură ca muzica. Tot asa, erotica si poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Betivii, sfintii, īndrăgostitii si poetii se află initial la aceeasi distantă de cer sau, mai bine zis, de pămīnt. Numai căile diferă, desi toti sīnt pe cale să nu mai fie oameni. — Asa se explică de ce o voluptate a imanentei īi condamnă īn mod egal.






Īmi place · · Distribuie