Arsenie Boca - Omul Lui Dumnezeu a distribuit o fotografie postată de Iulian Balan.




Există o zi aparte de sfârşit de noiembrie, când Tara Hategului se trezeşte mai devreme ca de obicei, în tânguirea unor clopote ce cheamă parcă toată suflarea Ardealului la parastasul părintelui Arsenie Boca. Există o zi anume în an, când toate drumurile Hategului se aştern grăbite spre Prislop, umplându-se de o mare nesfârşită de oameni şi flori. Pe 28 noiembrie, la Prislop, florile sunt biletul de intrare în mănăstire şi semnul de recunoaştere între pelerini. Pe 28 noiembrie, irişii imperiali, dăliile galbene şi craciunitele împrejmuiesc mormântul părintelui, ca un acoperământ de lacrimi multicolore - acoperământ delicat şi plin de scânteieri tomnatice, aşa cum era odată chipul transfigurat în rugăciune al celui numit încă din timpul vieţii "sfânt" şi "duhovnic al Ardealului" - părintele Arsenie Boca.

În genunchi, pe coasta abruptă

E greu de spus ce anume cauta şi aşteaptă pelerinii de la cuviosul Arsenie Boca. Oricum, nu curiozitatea îi îndeamnă să facă atâta amar de drum şi să urce, aproape în genunchi, coasta abruptă din spatele bisericii. La Prislop, oamenii vin să mulţumească pentru toate câte li s-au împlinit, dau slava şi mărturie sau se roagă, se tânguie şi, într-un târziu, pleacă, lăsându-şi solemn toate grijile lor în poala părintelui.
Mereu acoperit cu flori ce nu se ofilesc niciodată, nici măcar iarna, mormântul e stropit în permanenţă de lacrimile credincioşilor, care se trezesc plângând fără motiv, de îndată ce se ating de crucea simplă din lemn a Cuviosului. "E darul părintelui. Darul pocăinţei", spun cei care l-au cunoscut îndeaproape sau l-au întâlnit în duh, aşa cum i s-a întâmplat, de curând, pelerinului Ioan Iosif, un om între două vârste, firav şi blând ca un copil, căruia Cuviosul Arsenie i-a schimbat cursul vieţii, turnându-i în suflet "dulceaţa florilor de salcâm" şi, în minte, îndemnul poruncitor de a cinsti iradierea spirituală a Prislopului.
Da, părintele e viu şi lucrător. La Prislop, oamenii nu vin să se închine la o amintire, la un abur, la o urmă de oase. Ordonaţi într-un "şir al tăcerii", de-o parte şi de alta a cimitirului monahal, unii se roagă sau citesc un acatist, iar alţii stau mai retraşi şi retrăiesc ziua înmormântării părintelui, când a apărut o cruce de stele pe cer, deşi era miezul zilei; când, în aceeaşi zi, o fată credincioasă şi grav bolnavă, de scleroza în placi, s-a ridicat din scaunul ei cu rotile şi a plecat pe picioare acasă sau când un copil atins de leucemie, care acum revine mereu la Prislop, cerând să fie dus să-l mai vadă o dată pe "tata Boca", s-a vindecat numai atingându-se de racla.
În 24 de ani, nu s-au schimbat prea multe.Mai trăiesc cei care l-au cunoscut şi i-au simţit palma aşternută a binecuvântare pe cap. Mai trăiesc şi cei care au văzut pe fata părintelui o lacrimă ce nu s-a şters niciodată, nici măcar pe ultima fotografie făcută înainte de a se închide coşciugul. Trăieşte bătrânul părinte Nicodim, pe care cuviosul l-a pus să bată patru pocimpi (ţăruşi) în dealul mănăstirii, spunând clar şi poruncitor: "Pe mine aici mă veţi îngropa". Trăieşte şi azi domnul Vâlcea, care a migălit crucea de tei a părintelui, după ce acesta i-a poruncit să scrie pe ea anul morţii: "1989... Nici un ceas mai mult". Mai trăieşte chiar şi Nelu Bâca, lucrătorul care a zidit cu cărămidă mormântul şi care în ziua îngropăciunii a văzut cum a venit o cruce albă, în dreptul clopotniţei. "Şi când a venit crucea, a venit alături şi un nor mare şi negru. Am văzut eu asta. Şi s-a dus norul să prăvălească crucea albă, dar nu a prăvălit-o, căci a venit un alt nor cu altă viteză şi s-a nimicit norul negru şi crucea albă s-a dus către miazăzi. În ast timp, din chilia părintelui a apărut semnul unei cruci în formă de X, cum e crucea Sfântului Andrei, de un argint auriu, ce strălucea ca soarele, dar dacă el mi-a şoptit în cuget să nu o arăt, nu am arătat-o la nimeni. Eu însă am văzut-o şi asta nu pot s-o uit niciodată".
Înconjurat de brazi argintii şi invadat de toate florile pământului, cimitirul se transforma de 28 noiembrie într-o a doua biserică a Prislopului. Puse într-o ordine perfectă, ca nişte candele aliniate la picioarele Mântuitorului, crucile şi numele măicuţelor de pe ele răsuna ca o litanie, ca un poem tăcut: Miriami, Paisia, Heruvima. Alături, îngropat în cale precum sfinţii, străjuieşte lemnul crucii pe care stă scris simplu şi cuprinzător: "Arsenie ieromonah". Poate că pe moment nu-ţi dai seama. Mai durează ceva până să înţelegi că liniştea locului e chiar liniştea părintelui, bucuria şi tihna lui. Alungat din mănăstire, despuiat de straiele preoţeşti, hulit şi spionat la fiecare pas, vreme de patru decenii, părintele şi-a împlinit dorul cel mai adânc. S-a întors pentru ultima oară acasă, în raiul de la Prislop, lăsând testamentar şi profetic, în desăvârşita lui smerenie, ca nimeni să nu se atingă de osemintele lui, "până la a doua venire a lui Hristos". Bătrânul monah Nicodim de la Prislop considera cuvintele părintelui drept porunca de a nu fi canonizat, dar poate că se înşeală. E suficient să vezi procesiunea pelerinilor la parastasul celor 23 de ani de la Prislop, ca să-ţi dai seama că aceasta canonizare oficială a părintelui nu mai are nici o importanţă, câtă vreme aşa cum spunea Prea Sfinţitul Daniil: "La Prislop şi în tot locul, simţi ca mâinile lui stau mereu asupra noastră, cuvintele lui asupra cuvintelor noastre, lucrarea lui asupra lucrării noastre".

Sorin Preda
(text preluat din revista Formula AS)



Îmi place · · Distribuie