De povestit lui Sebisor, nepotelul meu de 7 ani !!!

[Adrian Pop]

EleIoni Io a distribuit o fotografie postată de Sfântul Munte Athos.







Auzul monahal

Un călugăr a fost nevoit a merge într’o bună zi într’un oraş mare, însoţit fiind de o rudenie a sa. În mijlocul vacarmului citadin monahul a pretins că a auzit un greiere, deşi tovarăşul său de drum nu l’a crezut. Trecând strada şi căutând atent sub un copac, călugărul a găsit greierele, spre stupefacţia rudei sale. - Trebuie că ai un auz supraomenesc! - Nu. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde însă de ce asculţi cu ele. - Nu se poate! Eu n’aş putea auzi un greiere în acest zgomot! - Depinde de ceea ce este important pentru tine. Să facem o demonstraţie. Apoi monahul a scos cateva monede pe care le’a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Pe dată, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului, toţi oamenii dimprejurul lor şi’au întors capetele speriaţi că banii căzuţi erau ai lor. - Înţelegi acum? Totul depinde de ceea ce este important pentru oameni… Dacă privim şi ascultăm zilnic ştirile morbide şi gâlcevitoare ale televiziunilor, urechile noastre se vor fixa doar pe ceea ce este urât şi rău. În felul acesta se induce frica şi astfel devenim temători şi neputincioşi! După care spunem: „E greu, oamenii sunt răi, trăim într’o lume nesigură şi urâtă, în care nu mai poţi avea încredere în nimeni şi nimic…”. Iar între timp greierii cântă, frunzele foşnesc, apele curg…iar noi nu le auzim.

Traducere din limba greacă de Ierom.

Ștefan Nuțescu, Staretul Chiliei Bunavestire, Schitul romanesc Lacu, Sfântul Munte Athos via Marturie athonita

[Adrian Pop]

Icoane pictate de parintele Arsenie Boca, Sfantul Ardealului

21 septembrie

Cescuta de ceai
de Pr. Arsenie Boca


"O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la căsătorie. Amândurura le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, în special ceştile de ceai.



Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat:”Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.”



În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: “Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argila roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe:“Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Opreşte!” Ameţesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit:”Încă nu.” M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit, şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa ... “Ajutor! Scoate-mă de aici!”. Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta:”Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! ”. Ei, aşa este mult mai bine” m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează", am strigat. EL doar a dat din cap si a spus: “Încă nu!” Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi EL m-a scos afara şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat, şi am aşteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?” O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: ”Uită-te la tine.” Şi m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!! El a vorbit blând: “ Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevarat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine...”

Morala este aceasta: Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta, sfânta SA voie.

Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când ţi se pare că lumea se învârteşte necontrolat, când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu OLARUL.
"Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.. De alte gânduri şi rosturi sunt străin."

Pr. Arsenie Boca









20113Îmi place · · Distribuie

[Adrian Pop]

Violeta Vio



Despre o făgăduință și o... vulpiță

În Egipt, unde din vechime existau adânci rădăcini creștine, erau multe mănăstiri mari. Într-una din ele trăia un monah care era prieten cu un agricultor felah cu totul neinstruit, dar și fără viclenie. Într-o zi felahul îi spune monahului. „Și eu Îl cinstesc pe Dumnezeu Care a creat lumea aceasta! În fiecare seară vărs într-o găleată lapte de capră și îl pun sub un finic. Seara, Dumnezeu vine și bea lăpticul meu. Îi place foarte mult! Nici măcar odată n-a mai rămas ceva în găleată”. Când a auzit aceste cuvinte monahul nu s-a putut abține să nu râdă. Cu inimă bună și cu înțelegere i-a explicat prietenului său că Dumnezeu nu are nevoie de lapte de capră. Totuși câmpeanul o ținea una și bună. Atunci monahul i-a propus ca în noaptea următoare să urmărească împreună ce se întâmplă după ce lasă laptele sub finic. Zis și făcut. Noaptea monahul și câmpeanul s-au ascuns pe-aproape și la lumina lunii au văzut îndată că o vulpiță s-a apropiat pe ascuns de găleată și a lins tot laptele până la ultimul strop.

Această descoperire l-a lovit pe câmpeanul acela ca un trăsnet. „Da, acceptă el zdrobit, acum văd și eu, nu era Dumnezeu!”

Monahul a încercat să-l liniștească pe câmpean și a început să-i explice că Dumnezeu este Duh, că este absolut diferit în raport cu lumea noastră, că oamenii Îl cunosc într-un mod special...Totuși câmpeanul stătea înaintea lui cu capul plecat și apoi a început a plânge și a plecat în coliba lui.

Monahul s-a dus și el la chilia lui. Totuși când s-a apropiat a văzut cu uimire un înger în ușă care-i tăia calea. Monahul, înfricoșat, a căzut la pământ și îngerul i-a zis:

„Omul acesta simplu nu avea nici educație, nici înțelepciune, nici instruire, ca să-L slujească pe Dumnezeu altfel decât o făcea el. Iar tu cu înțelepciunea ta și cu cultura ta i-ai luat și această posibilitate. Vei spune oare fără îndoială că ai judecat corect? Totuși un lucru nu știi, o, înțeleptule, Dumnezeu văzând inima sinceră a câmpeanului, în fiecare seară trimitea la finic vulpița aceea, ca să-l odihnească și să primească jertfa lui”.






Îmi place · · Distribuie

[Adrian Pop]

Don’t worry, be happy!

Iul16
Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât lordul din castel vroia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i:
“Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El îmi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?”
Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul.
Toţi sătenii i-au spus “Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lordului. Dacă nu ai acceptat el ţi l-a furat! Ce mare ghinion.”
“Ghinion sau noroc, zise bătrânul, cine ştie?”
Toţi au râs de el. După 15 zile însă calul s-a întors. Şi nu era singur, avea în spate o mulţime de cai sălbatici. El a scăpat din grajd, a curtat o tânără iapă şi, când s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
“Ce mai noroc!” strigară sătenii.
Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai.
“Ghinion!” îi ziseră prietenii bătrânului. “Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti deja în pragul sărăciei!”
“Ghinion, noroc, cine poate şti?” le răspunse bătrânul.
După câteva zile de la tragicul accident, soldaţii lordului trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.
“Ce noroc pe tine!” strigară vecinii. “Toţi copiii noştri au fost dusâşi în război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi.”
Bătrânul le răspunse: “Ghinion, noroc… cine poate şti?”

Viitorul vine către noi bucăţică după bucăţică, puţin câte puţin. Nu ştim niciodată ce ne aşteaptă. Dar dacă păstrăm o atitudine pozitivă va fi mereu loc pentru o nouă şansă şi vom putea fi mai fericiţi.

[Adrian Pop]

Violeta Vio a fost etichetată în fotografia lui Andrei Leonard.





O fetiţă a făcut de ruşine pe învăţaţi

O ceată de învăţaţi s-a strâns odată la o dispută despre Dumnezeire. Unii spuneau una; alţii, alta şi nu se puteau înţelege asupra întrebării lor dacă este Dumnezeu şi cum ar fi Dumnezeu? Unul dintre ei zicea:

– Nu este Dumnezeu; copilul când se naşte n-are credinţă; numai părinţii i-o apasă cu de-a sila în ceara inimii sale.

Atunci un altul zise:
– Să aducem aici un copil şi să vedem cum i s-a tipărit credinţa în ceara inimii.

Aduseră o fetiţă şi o întrebară ce ştie ea despre Dumnezeu şi cum şi-L închipuie ea pe Dumnezeu? Atunci fetiţa, desfăcându-şi pieptul, astfel grăi:

– Eu cred că bunul Dumnezeu este atât de mare, încât nu-L pot cuprinde cerul şi pământul, dar, pe de altă parte, este atât de mic, încât încape aici, în inimioara mea…

Învăţaţii rămaseră ruşinaţi de acest minunat răspuns şi pricepură şi ei că Dumnezeu nu se poate afla prin ocoşeli omeneşti, ci numai prin credinţă

[Adrian Pop]

Sfantul Ardealului - Pr.Arsenie Boca



Un copil despre existenta lui Dumnezeu

Doi oameni vorbeau despre existenţa sau neexistenţa lui Dumnezeu. Unul spunea că da, altul spunea că ba. Şi atunci unul din ei a propus un arbitru: Să întrebăm un copil. Să vedem ce ne spune o minte încă în stare pură în faţă existenţei. Poate să nu fie concludent ceea ce gândeşte el, încă nedezvoltat, dar să vedem totuşi. Măcar aşa din curiozitate.
Cel care nu credea l-a întrebat:
- Copile, crezi în Dumnezeu?

- Cred, a răspuns copilul. Mi-a spus mama că El a făcut totul şi că vede totul.
- Dar poţi tu să-mi spui unde este Dumnezeu? Uite, ai de la mine un măr, dacă-mi răspunzi.
- Nene, i-a răspuns copilul, îţi dau eu două mere, dacă îmi spui dumneata mie, unde nu este Dumnezeu!









Îmi place · · Distribuie

[Adrian Pop]

Manastirea Prislop



Visul unei omizi


O omidă micuță coboară, într-o zi, înspre pământ. Foarte aproape de drumul ei era o lăcustă. “Unde te duci?”, a întrebat-o. Fără să se oprească din mers, omida a răspuns: “Am avut un vis azi-noapte; visam că priveam toată valea, de pe vârful muntelui înalt. Mi-a plăcut ce am văzut în vis şi mi-am propus să fac acest lucru.”
Surprinsă, lăcusta a zis, în timp ce prietena ei se îndepărta: “Trebuie să fii nebună! Cum vei putea ajunge tu, până acolo? Tu, o simplă omidă! O piatră va fi un munte, o băltoacă o mare și orice trunchi de copac, o barieră de netrecut.” Dar omiduța era deja departe și nu o mai auzea. Piciorușele ei minuscule nu se opreau din mers.
Deodată, s-a auzit vocea unui scarabeu: “Unde mergi aşa hotărâtă?” Deja transpirată, omiduța i-a zis gâfâind: “Am avut un vis şi vreau să-l realizez, să urc pe munte, ca să privesc de acolo, toată lumea.”
Scarabeul nu s-a putut abține din râs, s-a oprit la un moment dat și a zis: “Nici măcar eu, cu picioare atât de mari, nu aş putea să fac un lucru atât de ambiţios.” Se tăvălea pe jos de râs, în timp ce omida îşi continua drumul.
În acelaşi fel, păianjenul, cârtiţa, broasca şi floarea au sfătuit-o pe prietena noastră să renunţe. “Niciodată nu vei reuşi!”, îi spuneau, dar înăuntrul ei era ceva ce o împingea înainte. Deja sfârşită de oboseală, pe punctul de a muri, s-a hotărât să se oprească ca să se odihnească şi să-şi facă, cu un ultim efort, un culcuş unde să înnopteze.
“Voi fi mai bine”, a fost ultimul lucru pe care l-a zis şi a murit. Toate animalele din vale au trecut pe acolo să-i vadă rămăşiţele. Ea era creatura cea mai nebună dintre toate. Mormântul ei li se părea un monument al absurdităţii. Era un refugiu demn de cineva care a murit încercât să-şi realizeze un vis irealizabil. Într-o dimineaţă în care soarele strălucea în mod neobişnuit, toate animalele s-au adunat în jurul acelui mormânt, care se transformase într-un avertisment pentru cei îndrăzneţi. Deodată, au rămas înmărmuriţi.
Acea crustă tare a început să crape şi, cu uimire, au văzut nişte ochi şi o antenă care nu putea fi ale omidei pe care ei o credeau moartă. Încetul cu încetul, ca pentru a le da timp să îşi revină după şoc, au ieşit aripile frumoase, ca un curcubeu, ale acelei fiinţe impresionante pe care o aveau în faţă: un fluture.
Nu a mai fost nimic de zis, căci toţi ştiau ce avea să facă: va zbura până la marele munte şi îşi va realiza visul; visul pentru care trăise, pentru care murise şi pentru care s-a întors la viaţă. Toţi se înşelaseră.

Dumnezeu ne-a creat pentru a realiza un vis, să trăim pentru el, să încercăm să-l împlinim, să ne punem viaţa în joc pentru el şi, dacă vedem că nu putem, poate că avem nevoie de un popas şi de o schimbare radicală în vieţile noastre. Şi atunci, în alt mod, cu alte posibilităţi şi cu harul lui Dumnezeu, vom reuşi.





Nu-mi mai place ·

[Adrian Pop]

Intamplari adevarate

http://www.youtube.com/watch?v=x2k-iHUC9wE&desktop_uri=%2Fwatch%3Fv%3Dx2k-iHUC9wE&app=desktop

[Adrian Pop]

Maria Merca a distribuit o fotografie postată de Ioan Danci.







Binecuvântarea dărniciei și paguba zgârceniei Într-un sat trăia un om foarte sărac ce avea mulți copii. El a plecat să-și câștige pâinea în alt sat din apropiere. După o săptămână de lucru, a primit drept plată pentru munca lui un sac de grâu. S-a bucurat bietul om, căci șapte guri flămânde îl așteptau acasă. Cu sacul în spinare, pentru a nu cheltui nimic cu transportul lui, mergea săracul pe arșița dogoritoare, suflând din greu. Obosit, s-a oprit la marginea drumului, la umbra unui copac. Deodată, a văzut venind prin praful șoselei o trăsură frumoasă trasă de patru cai. În lumina soarelui, hanurile telegarilor și hainele vizitiului sclipeau de-ți luau ochii. Un domn, îmbrăcat în haine scumpe, ședea în fața trăsurii. Săracul, orbit de atâta frumesețe și bogăție, privea uimit și nu-și veni să creadă când trăsura se opri în dreptul lui; iar bogatul, întinzând mâna, îi spune: - Dă-mi și tu ceva! - Dar eu sunt sărac, domnule, nu am nimic de dat. - Dă-mi și tu ceva! A vorbit din nou bogatul. Săracul l-a privit îngândurat. - Dă-mi și tu ceva! cerut a treia oară, străinul. Pentru a scăpa de el, nevoiașul a dezlegat sacul și luând cu zgârcenie un bob, l-a întins, zicându-i: - Iată ține o fărâmă din pâinea copiilor mei. Bogatul primi bobul și făcu semn vizitiului să meargă înainte. Porni cu povara pe umeri și săracul. Ajuns acasă, a răsturnat boabele din sac pentru a le trimite la moară. Dar mare a fost mirarea tuturor când văzură strălucind în grămada răsturnată, un grăunte de aur. Acum se făcu lumină în mintea omului și pricepu că darul lui - bobul de grâu - îi fusese întors înmiit, prin trimisul lui Dumnezeu. - O! De-aș fi fost mai darnic, cât de multe boabe de aur aș fi avut acum! De ce nu am dat un pumn măcar? La vremea cernerii vieții noastre se va pune în balanță și ceea ce puteam să facem și n-am făcut, de câte ori puteam să ajutăm și ne-am lenevit. Vom răspunde pentru nepăsare, pentru indiferența față de aproapele care este la strâmtorare și la necaz. Duhul de jertfă, buna înțelegere față de semenii noștri, ajutorul, rugăciunea pentru ei, toate vor fi boabe de grâu din aur curat și lămurit în traista faptelor noastre bune. Astăzi lumea, mai mult ca oricând, are nevoie de căință, de înțelegere, de compătimire și de modele demne de urmat. Ajută-ne, Doamne, să ne bucurăm alături de cei fericiți, să plângem alături de cei necăjiți, dar să ne rugăm cu lacrimi fierbinți pentru noi înșine și pentru întreaga lume rătăcită! Amin!

[Adrian Pop]

Ana Nana Ana a distribuit o fotografie postată de Lumină Lină.







Un om, trecând pe o stradă, a văzut în faţa unei biserici un bătrân sărman, un cerşetor, ce trăia din milostenia credincioşilor. De bătrân, s-a apropiat o fetiţă care i-a întins câţiva bănuţi. Impresionat de gestul ei, trecătorul a întrebat-o pe copilă: - Spune-mi, de ce i-ai dat bătrânului bănuţii tăi ? - Ştiţi, domnule, tatăl meu a murit, iar mama, deşi munceşte mult, nu prea are bani, aşa că o ducem destul de greu. Dar aseară mama mi-a spus că, atunci când faci un bine, Dumnezeu te răsplăteşte negreşit. Aşa că azi, am luat bănuţii aceştia pe care eu i-am strâns şi i-am dat bătrânului din faţa bisericii. El are, cu siguranţă, mai multă nevoie de ei. Iar Dumnezeu, fiindcă am făcut un bine, se va îndura şi de mine. Cucerit de bunătatea fetei, omul a întrebat-o ce îşi doreşte ea cel mai mult. - O, a spus fata, aş vrea un cojocel, că vine iarna şi va fi foarte frig. Anul trecut am răcit rău de tot, fiindcă nu am umblat bine îmbrăcată, dar Dumnezeu mi-a ajutat şi m-a însănătoşit. Mama a vrut să-mi cumpere un cojocel, dar e tare scump şi nu se poate. - E, uite că se poate, i-a mai spus omul. Vino cu mine! Ajunşi în faţa unui magazin mare, ce se afla peste drum, omul i-a cumpărat fetei un cojocel călduros şi tare frumos. Fetiţa nu ştia cum să-i mai mulţumească străinului ce se îndurase de ea. - Vezi, i-a mai spus omul, mama ta a avut dreptate. Dumnezeu totdeauna te răsplăteşte pentru binele făcut. Tu l-ai ajutat pe bătrân, iar Domnul mi-a dat mie ocazia să te întâlnesc tocmai în acel ceas. Eu te-am ajutat acum pe tine, şi, fii sigură, Dumnezeu îmi va ajuta şi mie mai târziu, fiindcă atunci când ne ajutăm unii pe ceilalţi, şi Dumnezeu ne ajută pe noi.