Documentele secrete ale tradarii Regelui Mihai. De la Visinski la Stalin, Molotov si Beria.

10 noiembrie 2013 la 21:13



“În noaptea de 23 August, regele Mihai anunţa la Radio că fusese semnat un armistiţiu cu sovieticii (…) De fapt armistiţiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie, la Moscova. (…) Dat fiind că nu se semnase armistiţiul, toate trupele române, care se aflau pe frontul din Moldova şi Basarabia şi care încetaseră focul, după ordinul regelui Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi; soldaţii şi ofiţerii au plecat captivi către Rusia. Aşa că a fost o capitulare şi nu un armistiţiu. Exista aici un rege care îşi preda armata duşmanului. În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareşalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin „Ordinul Victoriei Sovietice”. Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!” – General Platon Chirnoaga, șef-adjunct al Statului Major al Armatei a III-a pe Frontul de Est.

Predarea României sovieticilor la Yalta - minciuna unanim acceptată-
de Gheorghe Constantin Nistoroiu
România, era în anul 1944 o ţară ce făcea parte pe merit din elita naţiunilor europene, a cărei contribuţie la crearea şi mai ales la păstrarea valorilor identitare ale civilizaţiei europene nu putea fi ignorată. Era o ţară cu tradiţie democratică, pe care doar neşansa unui rege cu grave carenţe psihice şi educaţionale, Carol al II-lea, o împinsese către tăvălugul totalitarismului monarhic, dar care nu reuşise să desfinţeze rădăcinile viguroase ale legilor strămoşeşti ce guvernau încă în mediul rural, predominant. Dar mai ales, România anului 1944, avea, prima dată în istoria ei, o elită intelectuală fără precedent graţie atât numărului mare de personalităţi din toate domeniile vieţii economice, ştiinţifice şi culturale, cât şi nivelului de recunoaştere pe plan mondial, a multora dintre ei.
Îşi puteau permite democraţiile europene, Casele regale surori, dar mai ales, deja în curs de afirmare în postura de garant al democraţiei planetare, SUA cedarea României necondiţionat aliatului sovietic, aşa cum afirmă cu atâta convingere ex-regele Mihai şi întreaga propagandă pro-monarhică?
Oare România devenise dintr-o dată neinteresantă pentru americanii care-şi vedeau pierdute propriile investiţii de pe Valea Prahovei ?
Nu cumva trebuie să căutăm adevărul ascuns în documentele vremii pentru a vedea dincolo de “ miturile” arhicunoscute Yalta, Crimeea, Postdam sau Moscova ?
Nu mă voi opri de astă dată la pregătirea şi realizarea loviturii de stat de la 23 august 1944 ci doar la unul dintre primele decrete regale, cel din 20 ianuarie 1945.
Mareşalul Ion Antonescu adresa lui Mihai I de pe front, la 23 iunie 1941, ca răspuns la telegrama din ajun a suveranului următorul mesaj : “Multumesc respectuos Majestatii Voastre pentru cuvintele de îmbărbatare şi de apreciere cu care aţi cinstit Armata şi pe mine. Fiţi sigur, Majestate, de devotamentul nostru. Pentru ţară şi pentru Majestatea Voastra ne batem. Pentru ţară şi pentru Majestatea Voastră trebuie să învingem”.
La 28 iulie 1941, Mihai I de România transmitea celui care îi datora nu numai Coroana dar şi o poziţie de onoare şi autoritatea faţă de supuşii săi, Mareşalului Ion Antonescu un mesaj de felicitare, imediat dupa ce “vitezele trupe româno-germane au alungat peste Nistru armatele comuniste şi au reîntregit pe vecie ţara Moldovei “
La referendumul naţional de la 9 noiembrie 1941, 3 481 311 de români votaseră pentru susţinerea programului de guvernare antonescian şi doar 74 voturi fuseseră contra, naţiunea exprimându-şi aprobarea pentru tot ce înfaptuise până atunci guvernarea dezrobitoare a Mareşalului Antonescu”.
S-a spus că odiosul decret promulgat de Mihai I la data de 20 ianuarie 1945 sub o “patriotică” mască- DECRET- LEGE -Pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării (anexa 1) -fusese acceptat doar pentru a le face pe plac sovieticilor care doreau astfel să se răzbune pentru înfrângerile suferite în prima parte a războiului. Decretul convenea însă, perfect şi celui care îl promulgase cu atâta rapiditate,regelui, pentru că îi permitea astfel să “purifice” atmosfera atât de plină de indignare a celor ce asistaseră neputincioşi la predarea necondiţionată a ţării în mâna sovieticilor şi la masacrarea bravei armate române de către “aliatul” sovietic datorită lipsei unui armistiţiu semnat.
Mare parte din cei cărora le era “adresat” decretul luptau încă pe front şi chiar se întâmpla să şi moară uneori respectându-şi jurământul de credinţă făţă de rege !
Cel care avea să refuze cererile de graţiere ale ofiţerilor eroi ce dezrobiseră Basarabia şi Bucovina, nu s-a gândit că ar fi fost o supremă onoare ca primul judecat şi condamnat pentru că luptase pentru o Românie democratică, cu toţi românii uniţi, să fie chiar el, regele, sau adevăratul vinovat pentru pierderea Transilvaniei, nimeni altul decăt tăticul Carol al II-lea ?
Odată cu promulgarea acestui decret, România intra în cumplita epocă a terorii şi mistificării ajunse politică de guvernare. Putea în orice moment să se descopere de către un “binevoitor” că erai unul din cei care luptase pe frontul de răsărit sau chiar numai votaseşi cu Mareşalul ! Justiţia se transforma deja într-o mascaradă cu iz de tribunal popular, fără discermânt ci doar aservit intereselor celor ce, folosind singurul simbol al puterii ce exista la acea dată, regele, se instalau în forţă la putere. Decretul devenea operant în timpul guvernului Rădescu, unul din artizanii loviturii de stat şi care împreună cu Constantin Vişoianu, la acea dată ministru de externe avea să conducă, o altă interesantă temă de dezbatere, peste puţin timp una din mişcările de rezistenţă a Românilor din exil.
Ciudat, pentru cel curios şi dornic să înţeleagă, este faptul că întotdeauna în discursul său, cel ce cu îngăduinţa Domnului se numeşte încă Mihai I, se plânge că “a fost nevoit să accepte” sau “să facă “. Actele sale, întreaga sa guvernare nu-i aparţin niciodată! Lipsa asumării răspunderii este caracteristica definitorie a acestei personalităţi a istoriei româneşti. Sau asta s-a dorit să credem, pentru că lipsa de curaj, dacă mai adaugi şi faptul că nu întotdeauna înţelepciunea face casă bună cu curajul, poate să ducă la un iertător sentiment de resemnare care sfârşeşte aproape sigur, cu un “ aşa a fost să fie, ce era să facă ?!”.
Oare chiar nu ar fi putut face nimic mai mult ?
La 24 februarie 1945, domnul general de corp de armată, adjutant Nicolae Rădescu, preşedintele Consiliului de Miniştri , adresa la radio un apel către poporul român, din care redăm un fragment:
“ Fraţi români,/ Cei fără neam şi fără Dumnezeu, aşa cum i-a botezat poporul, au pornit să aprindă focul în ţără şi s-o înece în sânge. O mână de inşi,conduşi de doi venetici ANA PAUKER şi ungurul LUCA, caută prin teroare să supună neamul. Vor cădea striviţi.
Acest neam care a ştiut întotdeauna să-şi apere fiinţa, nu de câţiva neisprăviţi se va lăsa acum îngenunchiat.
Sub masca democraţiei, democraţie pe care la fiecare pas o calcă în picioare, aceste fioroase hiene nedăjduiesc să ajungă în stăpânirea ţării. Sunt nenumărate blestematele lor fapte, pe tot cuprinsul ţării.Voi avea în curând prilejul să vă vorbesc de toate.

Criminalii care săvârşesc aceste nelegiuiri nu au măcar curajul faptelor lor. Vor căuta să arunce vina asupra armatei care după spusele lor, ar fi provocatoare.Afirm cu toată tăria că nu poate fi insinuare mai infamă.Armata a avut ordinul meu categoric să nu atace decât dacă este atacată şi ea a făcut ceva mai mult, peste tot unde armata a fost atacată, a tras în aer numai în scop de intimidare…
Putem însă să ne mulţumim numai să constatăm acest lucru, fără ca să ne vină atunci pedeapsa de la Dumnezeu ?
Fără îndoială că nu; ca un singur om trebuie să ne ridicăm şi să facem faţă primejdiei.
Eu şi armata ne vom face datoria până la capăt.
Fiţi şi voi cu toţii la posturile voastre.
Ora 22
Bucureşti, sâmbătă 24 februarie 1945 “
(Arhivele Statului Bucureşti, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 17/1945, f.223-225)
Era, la acea dată generalul Rădescu, ca şef al executivului românesc un inconştient, gata să lupte cu sovieticii, forţa de ocupaţie ?
ADEVARUL ştiut de generalul Rădescu atunci era altul decât cel pe care îl invocă întotdeauna Mihai I de România atunci când îşi motivează comportamentul ?
Răspunsul îl găsim în telegrama secretarului de stat interimar al S.U.A. , Grew către reprezentantul american în România, Burton Y. Berry, privind unele puncte de vedere ale Departamentului de Stat, potrivit cărora poporul român trebuie să fie asigurat că România va rămâne independentă. Telegrama poartă data de 24 februarie 1945, ora 10 p.m., fiind deci un suport real pentru şeful Guvernului Român, generalul Rădescu în acţiunea de eliminare a factorilor ce puteau duce la bolşevizarea ţării. Consider extrem de important documentul pe care îl redau integral în anexa 2.
Am putea crede, obişnuiţi cu modul balcanic de a face politică, că lucrurile arătau bine doar pe hârtie.Telegrama din data de 1 martie 1945, trimisă de reprezentantul S.U.A. în Comisia Aliată de Control pentru România, C.V. Schuyler, Ministerului de Război al S.U.A. în legătură cu demisia guvernului Rădescu demonstrează că România nu fusese “ dăruită” sovieticilor niciodată de ceilalţi doi aliaţi, Anglia şi S.U.A. , aşa cum am fost făcuţi să credem noi, românii! ( anexa 3)
Ceea ce nu ştiau aliaţii occidentali, era faptul că suveranul român, era cel care moştenise posibil genetic –moralitatea “mamelor” din Casa regală românească este cunoscută ! – dar mai sigur prin educaţie un mod “realist” de a vedea guvernarea: “ totul pentru tine, ceilalţi îţi datorează supunere”.Este binecunoscută scena, relatată în memoriile celor prezenţi, despărţirii dintre tatăl, Carol al II-lea şi fiul, Mihai I. La cererea fiului de a nu fi lăsat “ aici” , tatăl “responsabil” îi aduce aminte că are o misiune de îndeplinit ! Înălţător, veţi spune !
Să încercăm să aflăm la ce misiune făcea referire declaratul admirator al doctrinei totalitare, bolşevice, Carol al II-lea.
Să ne oprim mai întâi la telefonograma lui A.I.Vâşinski, adresată lui V.M.Molotov , pe data de 1 martie 1945, după ce se pare că primise de la regele Mihai I cel mai scump mărţişor plătit de poporul român, Guvernul Roşu :
“SECRET
Prin telefon, din Bucureşti
Tovarăşului Molotov,
La 10 seara am fost la palat. Am vorbit cu regale .Încă o dată i-am repetat cererea mea referitoare la Petru Groza, insistând asupra faptului că însărcinarea i-a fost dată lui, ca unei persoane care corespunde tuturor condiţiilor menţionate de mine anterior, în conformitate cu directiva.
Regele a răspuns că el s-a informat cu atenţie asupra punctului de vedere al guvernului sovietic şi speră că va putea lua o hotărâre în conformitate cu indicaţia Guvernului sovietic. A promis că va da răspunsul în dimineaţa zilei de 2 martie, deoarece trebuie să îndeplinească toate procedurile constituţionale.
Regele a subliniat în repetate rânduri dorinţa sa de a păstra pe deplin cele mai bune relaţii cu Guvernul sovietic.
Vâşinski
A transmis, prin Vîşinski / A primit:Podţerob, la 1 martie 1945, ora 23,58
S-a expediat tovarăşilor: Stalin, Molotov, Mikoian, Beria, Malenkov, Dekanozov, Secţia a IV-a Europa “
(Arhivele Statutului Bucureşti, colecţia Xerocopii Rusia, pachetul XIII, doc.5,f.21; Arhiva MAE al Federaţiei Ruse, Moscova, Fondul 0125- Referentura România, opis 33,mapa128, dosar 5 )
Agitată zi trebuie să fi avut tovarăşul Vâşinski dacă era nevoit să se întâlnească cu regele României în miez de noapte!
Ne certifică acest lucru şi telegrama expediată de Burton Y.Berry, reprezentantul SUA în România, către Secretarul de stat american, în aceeaşi seară de 1 martie 1945, din care alegem doar un fragment:
“Bucureşti, 1 martie 1945,ora 8 p.m.
(primită ora 9,12 p.m.)
Dl.Vâşinski mi-a cerut să-l vizitez astă seară la ora 6.
…….
Răspunzând la întrebarea mea dacă noul prim ministru fusese ales, el a spus că regele va face alegerea după consultări cu liderii partidelor. Am spus că presupun că liderii de partid vor desemna pe candidaţii propriilor lor partide care intrau în guvern. Dl.Vâşinski mi-a răspuns că existau numeroase clici în vechile partide, că existau fascişti şi că, desigur, reprezentanţii unor astfel de grupări nu-şi aveau locul într-un guvern destinat să combată fascismul.
……..
Impresia mea generală de la întâlnire este aceea de confirmare a rapoartelor, recent înaintate Departamentului. Dl. Vâşinski acţionează pe baza unor instrucţiuni directe. Speranţa sa este să reuşească a salva aparenţele de procedură constituţională, dar dacă este necesar , el o va sacrifica pentru o soluţie rapidă.
Repetată la Moscova sub nr.33.
Berry “
(Foreign Relations of the United States, Diplomatic Papers,1945, vol.V, Europe, pp.489-490; publ. în Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Bucureşti, p.113)
Să remarcăm că Vâşinski procedase inteligent întâlnindu-se mai întâi cu
“ aliatul “ pentru a verifica dacă regele român ceruse sprijin sau informase despre presiunile ce se făceau asupra sa. Total liniştit şi mulţumit plecase la sfatul de taină cu Mihai I care se dovedea un loial colaborator, demn de toată încrederea. Scenariul nu avea de ce să capete note precipitate pentru a declanşa o posibilă reacţie a lumii democratice.
La 2 martie 1945, Mihai I l-a însărcinat pe Petru Groza cu formarea noului guvern, fără a ţine cont de solicitarea lui Iuliu Maniu de a forma un guvern “de colaborare” şi făcându-se că nu înţelege de ce gestul său “…echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România”. Regele îi sugera proaspătului şef de guvern, să solicite şi celor două partide istorice, Naţional-Ţărănesc şi Naţional- Liberal să desemneze membri în viitorul guvern, pentru că aşa era înţelegerea cu ceilalţi doi garanţi ai democraţiei în România, SUA şi Anglia.
Partidele istorice însă aveau convingerea că dacă vor protesta pentru alegerea omului Moscovei în suprema funcţie în stat şi nu vor accepta să facă parte dintr-un asemenea grosolan fals, regele , garantul democraţiei nu va investi noul guvern.
A fost probabil greşeala cea mai gravă a lor în aprecierea corectă a aliaţilor şi mai ales, a adversarilor momentului.
Iar pentru ochii democraţiilor occidentale soluţia era gata încă de ceva timp: apariţia unor “grupări rebele” ale îmbătrânitelor partide româneşti, coapte peste noapte de soarele roşu al Moscovei, tocmai apte să guverneze conduse de “liberalul” Gheorghe Tătărescu şi de “ ţărănistul “ Anton Alexandrescu.
Datorită trecerii timpului, chiar puternic marcaţi de cunoaşterea cumplitului holocaust declanşat prin gestul regelui Mihai I de a preda destinele ţării în mâinile unui guvern comunist, gest liber consimţit aşa cum cred că s-a înţeles în acest moment, reacţia guvernelor britanic şi american la aflarea ştirii că în România este un guvern roşu este de-a dreptul demnă de o analiză aprofundată asupra imposibilităţii diplomatului de carieră de a crede că un rege poate să-şi trădeze propriul popor.
“ Extras din a 26-a (45) Decizie a Cabinetului de Război
Minuta 5. Anexă confidenţială
Marţi, 6 martie 1945, 5,30 p.m.
Secretarul de stat pentru Afacerile Externe a informat Cabinetul de Război că tocmai a sosit o telegramă de la vicemareşalul aerului Stevenson,care era şeful elementului britanic din Comisia de Control în Romînia, indicând că el poate fi confruntat în orice moment cu o cerere de la regele Mihai şi regina –mamă pentru refugiu în ambasada britanică şi cerînd instrucţiuni. Secretarul de stat pentru Afacerile Externe a spus că era foarte preocupat de modul în care ruşii tratau poziţia României şi de dezvăluirea atitudinii lor, reprezentată de acest mod. Poziţia regelui în ţară fusese bună şi el tratase situaţia cu precauţie. Dacă el era acum constrâns să se refugieze în faţa presiunii aliatului nostru, efectul asupra opiniei publice şi a relaţiilor anglo-ruse putea fi foarte penibil.
În orice caz, el crede că, aşa cum noi am acordat deja adăpost generalului Rădescu, ambasada Statelor Unite putea acorda adăpost regelui şi reginei-mame, dacă apărea necesitatea. …. “
(Public Record Office, Londra PREM, 3/374/9, f.178-179; publ.în Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane ( 1944-1947), Bucureşti,1993 p.124 )
Aşa cum se cunoaşte astăzi, nu a apărut “necesitatea” !
Misiunea micuţului rege abia începea !
Şi reuşea să creeze mari frământări experimentaţilor politicieni ai vremii, care nu aveau de unde să ştie că destinul Europei de est continua să fie scris de un adolescent sau de ce nu, de o femeie, regina-mamă Elena, al cărui rol în istorie este aproape necunoscut.
Extrem de importantă este cu siguranţă telegrama trimisă de W. Churchill, primul ministrul al Marii Britanii, preşedintelui SUA, F. Roosevelt pe data de 8 martie 1945, privind interesele Marii Britanii în Grecia, Polonia şi România, care lămureşte o serie de probleme extrem de comentate după căderea regimurilor comuniste în Europa Centrala şi de Est.Din păcate, de cele mai multe ori, comentariile sunt tributare propagandei încă puternică pro-rusă şi mai puţin realităţilor reliefate de documente, la care se ajunge încă destul de greu.Redau integral documentul în anexa 4.
Aşa cum se afirmă în finalul penultimului aliniat, ceea ce avea să se numească “ Sindromul Yalta” purificarea elementelor politice oponente constituia o problemă luată în calcul atât de americani cât şi de britanici.
Algoritmul pe care ei îl credeau capabil să rezolve problema riscului eliminarii unei opoziţii democratice de către o minoritate, chiar susţinută de sovietici, s-a dovedit greşit.Sovieticii au ştiut să-şi asigure totala colaborare a celui aflat în vârful piramidei prin cointeresare materială, astfel încât operaţiunea de sovietizare în România a decurs sigur, cu riscuri minime şi mai ales le-a oferit o reală victorie în faţa aliaţilor, care nu au putut intervenii în sprijinul păstrării democraţiei de tip occidental pentru simplu motiv că singurul autorizat să reprezinte legal România,regele, nu a avut nimic de obiectat faţă de evoluţia evenimentelor din ţară. Cei drept, ceilalţi politicieni au făcut nenumărate memorii, au solicitat sprijin dar acţiunile lor au fost departe de a se ridica la nivelul cerinţelor momentului, lipsa unui lider real al opoziţiei a fost până la urmă fatală şi farsa sinistră a continuat.Uzanţele diplomatice şi mai ales, legile internaţionale nu permiteau intervenţii acolo unde puterea supremă se exercita legal, iar regele Mihai I era legal investit !
Sovieticii ştiiau că România prezintă un interes enorm pentru aliaţi, şi că opinia publică din aceste state era un factor de mare presiune dacă Mihai I ar fi făcut şi cel mai mic gest de revoltă faţă de modul cum se purtau cu el.
Iar teama premierului Churchill avea să se adeverească mult prea rapid, la 30 martie când regele promulga Decretul –Lege pentru purificarea administraţiei publice, permiţând astfel ca întregul aparat de stat să treacă sub controlul comunist, ba mai mult punând şantajul şi teroarea la temelia întregii administraţii de stat.Legea aceasta, prin înşăşi textul ei este un atac odios la cele mai elementare drepturi ale unui om, ca să nu mai vorbim de dispariţia totală a posibilităţii de a reacţiona dacă eşti nedreptăţit. Conform prevederilor legii, la 1 iunie 1945 , România se putea mândrii deja cu o administraţie publică epurată.
Atâtea realizări “măreţe” ale regelui Mihai I nu aveau să treacă neobservate la Moscova, aşa că trebuia evidenţiat acest lucru pentru ca nimeni să nu aibă motive să creadă că “ fratele” sovietic ne forţează în vreun fel să învăţăm democraţia de tip nou, comunist. La 6 iulie 1945, Prezidiul Suprem al URSS îi conferă lui Mihai I Ordinul “ Victoria “, printr-un decret al cărui text exprima un mare adevăr ca de altfel şi cuvântarea mareşalului Tolbuhin cu acest prilej :
“DECRET
AL PREZIDIULUI SOVIETULUI SUPREM AL U.R.S.S.
DE DECORARE CU ORDINUL “ VICTORIA”
A REGELUI MIHAI I AL ROMÂNIEI
Pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei Majestatea sa, MIHAI I, regele României, se decorează cu : ORDINUL “ VICTORIA “
Preşedintele Prezidiumului Sovietului
Suprem al U.R.S.S.
M. KALININ
Secretarul Prezidiumului Sovietului
Suprem al U.R.S.S.
A. GORKIN
Moscova, Kremlin, 6 iulie 1945“
( Arhivele Statului Bucureşti, fond Casa Regală, dosar 19/1945, f.1)
Cuvântarea mareşalului Tolbuhin
“Majestate !
În numele Guvernului Uniunii Republicelor Sovietice Socialiste sunt împuternicit a înmâna Majestăţii voastre ordinul suprem al Uniunii Sovietice, ordinul
“VICTORIEI”.
…..
Aceasta decorare este recunoaşterea aportului personal al Majestăţii voastre în înţeleapta şi brusca întorsătură de la 23 august.
Lucrul acesta nu-l va uita istoria. Această decorare este simbolul care subliniază eterna prietenie între popoarele noastre.
Politica stabilită după 23 august, relaţiile prieteneşti şi colaborarea cu Uniunea Sovietică, vor aduce poporului român la fericire, la înflorire, la o prosperitate nemaivăzută în istoria sa, în toate domeniile.
La aceasta stă ca garanţie Marea uniune Sovietică, marele popor rus.
Eu, Majestatea voastră, îmi exprim convingerea că relaţiile prieteneşti ale României cu marele ei vecin Uniunea Sovietică, se vor întării şi se vor dezvolta, pentru binele popoarelor ambelor ţări.
…..
(“Universul “ nr. 153 din 9 iulie 1945 )
Ce ar fi trebuit să înţeleagă oamenii politici români este reliefat în fragmentul următor dintr-o notă informativă a Serviciului Special de Informaţii,proaspăt epurat de elemente “ reacţionare” pentru următorii 45 de ani sigur, datată 30 iulie, dar doar spre atenţionarea celor care urmăreau realizarea scenariului sovietizării României :
Notă informativă a Serviciului Special de Informaţii privind situaţia politică a Partidului Naţional-Tărănist şi a legăturii acestuia cu alte forţe politice din ţară şi străinătate
30 iulie 1945
…..
8. Legăturile cu Palatul
Maniu a ţinut totdeauna personal legătura cu Palatul Regal, exprimându-şi în nenumărate rânduri regretul că suveranul a pus girul consimţământului său pe actul de la 6 martie 1945.
În ultima vreme, se pare că în audienţele solicitate la suveran, cei doi preşedinţi de partide ( Maniu şi Dinu Brătianu ), au fost sfătuiţi să înceteze orice fel de acţiune care ar putea dăuna intereselor ţării şi care ar privi raporturile de sinceră prietenie şi bună colaborare cu U.R.S.S..
Faptul acesta, conjugat cu împrejurarea atenţiunei deosebite pe care Uniunea Sovietică a acordat-o factorului nostru constituţional, prin decorarea regelui şi predarea cu solemnitate a celor două avioane, precum şi lipsa de invitaţie la aceste solemnităţi a domnilor Maniu şi Dinu Brătianu, a făcut ca cei doi şefi de partide să caute a descifra în aceste elemente alte sensuri decât acelea a unor protocoale obişnuite. “
(Arhivele Statului Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Serviciul Special de Informaţii, dosar 9/1945, p.10-21)
Situaţia din România, graţie perfectei colaborări dintre regele Mihai şi Guvernul sovietic, era extrem de îngrijorătoare şi pentru cele două forţe democratice, SUA şi Marea Britanie, care, spre deosebire de politicienii românii cărora era evident că le lipsea liderul real care să dea consistenţă şi unitate luptei de rezistenţă în faţa pericolului sovietizării forţate, trec la acţiuni energice menite să blocheze procesul de preluare de către comunişti a puterii politice în România.
Yalta a exprimat categoric dispoziţiile sigure ale superputerilor de după cel de-al doilea război mondial; delimitând „sfere de interese şi de influenţă”. În cursul reuniunilor celor „Trei Mari” din Februarie 1945, României i-a revenit un loc distinct. Comunicatul dat publicităţii la 11 Februarie 1945, reliefa „Voinţa semnatarilor” de a ajuta statele eliberate de sub ocupaţia fascistă, ori forţe „satelite” ale axei Berlin-Roma-Tokyo, de a reveni ele însele, libere, independente şi suverane, democrate şi pe plan economic restabilite, susţinerea statelor de a-şi alege guverne reprezentând voinţa naţională, organizarea de alegeri libere.
Să ne oprim atenţia asupra telegramelor expediate din România de Roy M. Melbourn Secretarului de Stat american la data de 19 august şi reacţia ce avea să o declanşeze concretizată în telegrama Departamentului de Stat american din data de 21 august , redate în anexele 5 şi 6.
Este evident că, cel căruia îi plăcea să i se spună “dr” Petru Groza ştia că pot lătra oricât câinii, ursul roşu descoperise mierea iar albinele erau deja puse la păstrat graţie legilor promulgate.Sinteza situaţiei de moment o aflăm chiar din relatarea Domniei Sale, extrasă din Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din data de 24 august privind “greva regală“ , anexa 7.
Ceea ce avea să rămână în istorie drept “greva regală“ din vara anului 1945 a regelui Mihai I este pentru mine, unul din puţinele motive de admiraţie reală faţă de fostul suveran !
Dar nu pentru ceea ce s-ar crede la prima vedere: patriotism, grija faţă de soarta ţării, remuşcării pentru deja greşelile făcute etc.
Ci pentru că a avut inteligenţa să accepte – nu pot crede că ideea i-a aparţinut !- şi să pună în scenă un asemenea scenariu !
Să încerc să mă explic.
Sovieticii erau avertizaţi că aveau de-a face cu un negociator viclean, conştient că este în avantaj şi că înţelege perfect cât valorează. Deosebita atenţie cu care era onorat de strategii sovietici este evident motivul discuţiei dintre Vâşinski şi Tătărăscu, încercând fiecare în parte să “ aşeze” corect piesele pe tabla de şah pentru viitoarea rundă: recunoaşterea Guvernului roşu românesc. ( anexa 8 )
Nu afirm o noutate pentru nimeni că tânărul rege Mihai nu avea faţă de români nici cel mai elementar simţ de respect sau de simpatie, cu atât mai greu de crezut că în noua conjunctură ar fi dorit chiar şi un singur minut să rămână într-o ţară aflată în situaţia României, riscând un conflict cu deloc glumeţii agenţi sovietici ai KGB-ului despre care se ştia că te pot găsii oriunde atunci când vor.Sarcina unui monarh era extrem de dificilă într-o ţară în care nu mai exista efectiv o clasă politică capabilă să guverneze situaţia de criză prin care trecea România după ce două dictaturi succesive aproape exterminaseră personalităţile reale ale vieţii politice.Avea alături, sprijin şi sfătuitor pe regina-mamă Elena a cărei reală antipatie- nu vreau să folosesc un cuvânt mai urât – faţă de români era binecunoscută şi care se considera în permanenţă o prizonieră în România. Şederea în România îi adusese Reginei Elena numai durere şi dezamăgire , viaţa alături de un soţ adulterin fusese un calvar.Domnul Rene a de Flers prin intermediul într-un fragmant din manuscrisul
,,Europa liberă şi exilul român – O istorie încă nescrisă ,, publicat în anul 2003 în Romanian Roots Almanah ne lasă mărturie :“Se ştie că regina-mamă n-a avut niciodată preţuire şi respect pentru poporul român.îl ura din tot sufletul şi asta mă face să mă reîntorc la anul 1940 , în luna octombrie , când generalul Antonescu o invitase să revină în ţară , ca să fie alături de fiul ei . Pe peronul gării din Veneţia unde se despărţea de ducele de Spoleto, prietenul ei intim, fără să se simtă incomodată de prezenţa unor români pe peron, spusese pe italieneşte cu voce tare:mă îngrozeşte gândul să mă întorc în această ţară pe care o detest şi să văd mutrele românilor pe care îi urăsc …”
Poate că aprofundând într-un studiu viitor modul cum a decurs negocierea contractului de colaborare dintre Casa Regală a României şi Guvernul Sovietic vor apare aspecte noi.În acest moment poate fi dovedit că acest contract a existat prin analiza documentelor şi care, dacă analizăm ultimii ani, prin prisma evenimentelor publice referitoare la cele două părţi, putem afirma că el acţionează şi în acest moment, dacă ar fi să ţinem cont de următorul comunicat de presă din anul 2005:
“Fostul suveran al României se află printre cei şase veterani de război care au fost decoraţi, ieri, la Moscova, de preşedintele Vladimir Putin, în cadrul manifestaţiilor dedicate celei de-a 60-a aniversari de la victoria împotriva nazismului, informeaza Rompres.
Alături de Mihai I au fost decoraţi pentru participarea în cel de-al doilea război mondial fostul preşedinte cipriot Glafcos Clerides, preşedintele Greciei, Karolos Papoulias, preşedintele Albaniei, Alfred Moisiu, preşedintele Croaţiei, Stjepan Mesic, şi fostul preşedinte polonez Wojciech Jaruzelski. Regele Mihai, unicul supravieţuitor dintre şefii de stat direct implicaţi în evenimentele de acum 60 de ani, este unul dintre cei şapte lideri ai vremii care au fost distinşi şi cu ,,Ordinul Victoria”, acordat de URSS şi înmânat personal de către Stalin.“
Deloc întâmplător ar putea să fie faptul că prinţesa Greciei –Elena se va ocupa personal de negocierea abdicării fiului său şi instalarea unui guvern comunist în România, timp în care sovieticii sunt foarte “corecţi” în a-şi trăda aliaţii comunişti greci şi a lăsa Grecia în sfera de influenţă occidentală şi monarhică până în 1973.
Dar ceea ce se va putea cu siguranţă înţelege este dorinţa Casei Regale româneşti de a nu pleca din România “săracă”, de a-şi vinde cât mai scump avantajul poziţiei extrem de importante faţă de cei trei actori principali ai momentului: SUA, Marea Britanie şi URSS.
Ce putea obţine Casa Regală – pentru că beneficiarii acestui “ contract” au fost şi ceilalţi membrii ai familiei, rămaşi fideli tânărului rege – de la fiecare “negociator “ în parte ?
SUA şi Marea Britanie, mari puteri democratice, a căror diplomaţie era tributară corectitudinii şi respectării legimităţilor nu putea oferii decât ajutorul pentru păstrarea unui regim monarhic în România, păstrarea pluralismului politic, acordarea unui statut de forţă beligerantă şi drepturile ce i se cuveneau României. Dar mai ales, erau garanţii unei evoluţii democratice în ţara chiar aflată sub ocupaţie sovietică.
Ceea ce nu s-a dorit a se cunoaşte de către români este tocmai acest aspect.
Sovieticii primiseră dreptul să-şi strângă “ birurile” din România, dar toate înţelegerile existente între ““cei trei ““ la acea dată , aşa cum am văzut că se reflectau în documentele deja prezentate în acest studiu, prevedeau asigurarea unui climat propice pentru toate statele aflate în situaţia României, şi în mod expres pentru ea, de a-şi alege singure regimul politic fără amestecul nici unuia dintre cei trei.
Comisia Aliată de Control tocmai acest rol avea.
Acceptarea de către Mihai I a unei loiale colaborări cu puterile occidentale însemna, în primul rând, acceptarea că va continua să conducă o ţară zguduită de lupte politice interne, fără o clasă politică coerentă şi mai ales cu “ duşmanul “ sovietic prezent fizic oriunde întorceai privirea.Această perspectivă, să recunoaştem, nu era deloc îmbietoare pentru un tânăr pe care nu-l puteai impresiona cu un sentimentalism născut din dragostea de neam, tradiţii democratice şi alte … balcanisme !
Ce avea el comun cu neamul românesc ? Nici un gram de sânge, dar o avere enormă, pe care o putea recupera, măcar în parte, dacă se dovedea inteligent.
Sovieticii în ceea ce priveşte România aveau de îndeplinit un testament istoric dar mai ales aveau de răzbunat înfrângerile ultimilor o sută de ani. Primiseră, mare parte din teritoriul românesc “pe tavă” la 23 august şi pentru asta îi purtau recunoştinţă regelui Mihai. Se delectaseră cu dezarmarea şi dezonorarea a peste 180 000 de ofiţeri şi soldaţi români deportaţi în Siberia şi se instalaseră deja confortabil la festinul asigurat de România ca dezpăgubire de război chiar din anul 1945, dovadă că nenorocita ţară săracă mai putea fi sărăcită.
Dar visul muscalului dintotdeauna era să nu mai plece !
Prezenţa “aliaţilor” , convenţiile încheiate nu-i permiteau acest lucru şi nu era dispus să rişte un nou conflict !
Muncise şi investise enorm în ultimii treizeci de ani la infiltrarea propriilor agenţi în România, dar comunismul nu se prea prindea de românul iubitor de Dumnezeu şi de ogorul lui,dar mai ales loial domnitorului său, cel dăruit de Dumnezeu să-i apere “sărăcia şi nevoile şi neamul “ aşa încât numărul comuniştilor nu permitea să viseze la instalarea unui regim comunist în România în urma unor alegeri corecte.
Meritul sovieticilor este acela că au ştiut să-l evalueze corect pe tânărul rege Mihai I. Era soluţia problemei lor şi era inbatabilă. Ambele părţi primeau ce-şi doreau:
Mihai I obţinea dreptul să-şi transfere mare parte din avere în lumea democratică, ba chiar şi destul din ceea ce nu-i aparţinea, dar cum şi ruşilor le rămânea suficient s-au făcut că nu văd.Importantă a fost şi veşnica prietenie şi recunoştinţă pe care URSS-ul i-a purtat-o ex-regelui Mihai şi nu era puţin, mai ales atunci : să dormi liniştit că nu eşti vânat de KGB ! Amănuntul legat de salvarea imaginii în faţa occidentului s-a rezolvat magistral graţie scenariului bine conceput şi mai ales magistral pus în practică, cu răbdare timp de trei ani.
Chiar dacă au fost voci care au încercat să spună câte ceva despre acest odios contract, ele au sfârşit prin a nu fi luate în serios sau au fost cu grijă scufundate în trecerea timpului.
Regele Mihai fusese pus în faţa unui refuz categoric al guvernelor american şi englez de a recunoaşte Guvernul roşu, Groza. O privire avizată, parcurgând prevederile constituţionale valabile la acea dată constată următoarele: prin DECRETUL REGAL nr.1.626 din 31 august 1944 pentru fixarea drepturilor românilor în cadrele Constituţiunii din 1866 şi cu modificările Constituţiunii din 29 martie 1923( M.Of. 202/2 sept.1944) se revenise la Constituţia României din 1923 care prevedea clar că “Art. 88. – Regele numeşte şi revoacă pe miniştrii săi. El sancţionează şi promulgă legile. El poate refuza sancţiunea sa. El are dreptul de a ierta sau micşora pedepsele, în materii criminale, afară de ceea ce se statorniceşte în privinţa miniştrilor. El nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecăţii, nici a interveni prin nici un mod în administraţia justiţiei. El numeşte sau confirmă în funcţiunile publice potrivit legilor. El nu poate crea o nuoa funcţiune fără o lege specială. El face regulamente necesare pentru executarea legilor, fără să poată vreodată modifica sau suspenda legile şi nu poate scuti pe nimeni de executarea lor. El este capul puterii armate. El conferă gradele militare în conformitate cu legea. El va conferi decoraţiunile române conform unei legi speciale. El are dreptul de a bate moneda conform unei anumite legi. El încheie cu Statele străine convenţiunile necesare pentru comerţ, navigaţiune şi alte asemenea ; însă pentru ca aceste acte să aibă autoritate îndatoritoare, treuie mai întâiu a fi supuse Puterii legislative şi aprobate de ea.”
Cine putea în aceste condiţii să-l oblige pe regele Mihai să nu ţină cont de ceea ce-i ceruseră atât puterile occidentale cât şi toate forţele politice real democratice din ţară şi să demită Guvernul Groza ?
Dacă investirea lui Groza fusese făcută de regele Mihai,în virtutea acestui articol din Constituţie, demiterea aceluiaşi guvern de ce trebuia să se facă cu aprobarea celor trei mari puteri ?Ele, puteau cel mult “ recomanda” şi sancţiona prin nerecunoaştere dar nu puteau impune.
Regele Mihai, prin simularea unei “ greve regale” nu făcea alceva decât să tragă de timp, ceea ce avantaja enorm pe sovietici care îşi vedeau în continuare de planul propriu de eliminare a opoziţiei în România.Au fost lunile hotărâtoare pentru ““micuţul monstru roşu”“, Partidul Comunist din România, care reuşea să-şi consolideze puterea prin şantaj şi teroare şi îşi permitea să declare public în Rezoluţia Conferinţei Naţionale a Partidului Comunist din România desfăşurată în zilele de 16-21 octombrie 1945: “ De la 23 august până la 6 martie, Partidul Comunist, în colaborare cu toate forţele democratice, a avut un rol important la înlăturarea guvernelor în care predominau elementele reacţionare. Forţele democratice coalizate au adus la cârma ţării guvernul de largă concentrare democratică,dr.Petru Groza … “
( “Scânteia “nr.367 din 1 noiembrie 1945 )
Să înţelegem deci, că cel care făcuse de fapt atât demiterea “ reacţionarilor” cât şi numirea “democraţilor “ roşii , nimeni altul decât regele Mihai, era prezent în textul precedent sub numele de cod ““ forţele democratice ““ ?
Greva regală “dăduse bine” în ochii tuturor astfel încât dacă regele ar fi citit telegrama reprezentantului politic american în România, Burton Y. Berry, adresată secretarului de stat al SUA, la final de an , 26 noiembrie 1945 , conţinând primele concluzii ale emisarului american Mark Ethridge asupra situaţiei din România ( anexa 9 ) ar fi avut motive să zâmbească liniştit.
Nu aş vrea să se creadă că sunt tributar unui concept anti-monarhic ! Consider că monarhia constituţională a fost pentru România anilor 1944-1945 şansa ce i se oferea pentru salvarea sa de pericolul sovietizării. Concentrarea puterii în mâna unui suveran patriot ar fi fost cu siguranţă extrem de greu de învins, chiar şi de experimentata forţă roşie a sovietelor. Bătălia s-ar fi dat oricum şi nu ar fi fost uşoară, dar trebuie să acceptăm că erau şanse să învingem, spre salvarea milioanelor de victime ale holocaustului roşu.
Ceea ce este incredibil însă este modul în care, imediat după 1990 s-a reuşit propagarea rapidă a ideii că România a fost trădată şi lăsată la cheremul sovieticilor chiar de americani şi englezi !
Mulţi s-au grăbit să explice lumii că “ Sindromul Yalta “ a fost mortal pentru poporul român şi că vinovăţia pentru marea năpastă roşie trebuie căutată la yankei ! Mai că erai tentat să uiţi că rusului îi datoram modelul !
Si trebuie să recunoaştem că românul a servit şi acest “ adevăr” şi a devenit un pic mai atent la modul cum îşi împarte simpatiile !
Dureros este că “ marele actor” al vremii, simţind că nu prea le arde oamenilor să se prăfuiască prin arhive, a reapărut pe scenă!
Dacă am putea să facem abstracţie de milioanele de români condamnaţi de el acum şaizeci de ani la calvarul ciumei roşii, am zămbi îngăduitori şi, împrumutând graiul ardeleanului i-am spune : “ No , amu nu mai ţine ! ne-om deşteptat ! “
Dar se pare că nu avem dreptul să glumim şi cu prezentul.
De ce şi mai ales cine a lansat, după 1990, teoria abandonării României în favoarea Uniunii Sovietice de către SUA şi Marea Britanie începând cu august 1944 este un subiect extrem de important nu numai din necesitatea de restabilire a adevărului istoric dar şi ca studiu de caz, referitor la modul cum poate fi manevrată opinia publică, chiar şi cea care se consideră cunoscătoare.
( va urma) Continuare în Nota următoare!...




Sursa: http://www.ziaristionline.ro/2011/06...eria-exclusiv/