Fascinanta viață și spectaculoasa moarte a lui Pitagora

Fascinanta viață și spectaculoasa moarte a lui Pitagora

Pitagora s-a născut prin anul 580 î.Hr. în insula Samos. Încă de tânăr a călătorit mult, vizitând Orientul Apropiat până în India. Când s-a întors în Samos, a dat peste Polycrates care a fost tiran al Samosului în perioada 538-522 î.Hr. Pitagora, el însuși un mic dictator, s-a mutat la Crotona, azi Crotone în Italia, unde a întemeiat cel mai ”totalitar” colegiu posibil.
Puteau intra în el și bărbații și femeile, dar trebuiau să depună înainte un jurământ de castitate și să se oblige la un regim alimentar care excludea vinul, carnea, ouăle și bobul. Ce-a avut el cu bobul, nimeni nu a înțeles. Toți trebuiau să se îmbrace cât mai simplu și decent. Râsul era interzis și la sfârșitul fiecărui an de școală, toți elevii erau obligați să-și facă public autocritica. Seminariștii erau împărțiți în externi, cei care după cursuri se întorceau acasă și interni, cei ce rămâneau noaptea în această ”mănăstire”. Pe cei dintâi îi încredința în grija unor asistenți și doar de ceilalți, esotericii, care constituiau cercul restrâns al adevăraților inițiați, se ocupa personal. Chiar și aceștia îl vedeau pe Pitagora doar după patru ani de ucenicie. În acea perioadă el le trimitea cursurile scrise și autentificate cu formula ”authos epha”, adică ”el însuși a spus-o”. Abia după această așteptare Pitagora binevoia să-și facă apariția în fața discipolilor.
Începea cu matematica. Dar nu așa cum o înțelegeau grosolanii și interesații egipteni, care o inventaseră doar din scopuri practice. Pitagora vedea matematica ca o teorie abstractă, dedicată antrenării minții cu deducții logice, cu exactitatea proporțiilor și cu demonstrațiile. Doar după ce îi aducea la un astfel de nivel pe elevi trecea la geometrie care pentru el se compunea din elemente clasice: axioma, teorema și demonstrația. Fără să-l cunoscă pe Thales din Milet, a stabilit o serie de teoreme: suma unghiurilor dintr-un triunghi este egală cu două unghiuri drepte și pătratul ipotenuzei într-un triunghi dreptunghic este egal cu suma pătratelor celorlalte două laturi. Poate ar mai fi spus și alte adevăruri, dar el disprețuia astfel de ”aplicații”, considerându-le prea mici pentru geniul său. Apollodor povestește că atunci când a descoperit teorema cu ipotenuza, Pitagora a sacrificat 100 de animale ca să le muțumească zeilor. Știrea trebuie să fie falsă deoarece Pitagora s-a mândrit cu faptul că nu făcea rău animalelor, impunându-le același lucru și discipolilor. Singurul exercițiu care îi aducea bucurie nu era fomularea în sine a teoremelor, ci speculațiile înalte și abstracte ale teoriei.
Chiar și artimetica el nu o vedea ca pe un instrument de contabilitate, ci ca pe un studiu al proporțiilor. Așa a descoperit legătura dintre număr și muzică. Trecând într-o zi prin fața atelierului unui fierar, a fost surprins de ritmicitatea loviturilor de ciocan pe nicovală. Întors acasă a început să facă experimente punând să vibreze corzi de aceeași grosime și la fel de tensionate, dar de lungimi diferite. A ajuns la concuzia că sunetele depind de numărul de vibrații. Le-a calculat și a stabilit că muzica nu este altceva decât o relație numerică între aceste vibrații, măsurată după intervalul dintre ele. Chiar și tăcerea spunea el nu este decât o muzică pe care urechea omenească nu o percepe, fiincă e continuă, deci nu are intervale. Planetele, ca toate celelalte corpuri aflate în mișcare produc o ”muzică a sferelor”. Pământul este o sferă, afirma Pitagora cu 2000 de ani înaintea lui Copernic și Galilei și învârte în jurul axei sale de la est la vest având cinci zone: arctică, antarctică, hibernală, estivală și ecuatorială. Împreună cu celalate planete forma cosmosul.
O parte din ideile sale erau inspirate din filosofia Orientului. Astfel, sufletul, fiind nemuritor, migrează de la un corp la altul, părăsindu-l pe cel mort, purificându-se un timp în Hades apoi reîncarnându-se. Pitagora își amintea că fusese cândva o curtezană celebră, apoi eroul aheu Euforbiu din războiul troian. Ba chiar mergând odată la Argos, își recunoaște acolo o armă din timpul expediției. Toate aceste aspecte îl fac pe Pitagora un personaj aproape fantastic. Timon din Atena ni l-a înfățișat din punct de vedere intelectual ca pe un ”histrion (bufon) cu aere solemne care tot dându-și singur importanță a reușit să și-o capete”. Pitagora nu se mărginea să practice virtutea, ducând o viață castă, păstrând un regim alimentar riguros și având o purtare demnă și înțeleaptă, ci a făcut un instrument de publicitate pentru sine. Devenise o figură semi-divină: învățăceii așteptau patru ani până să-l vadă.

Închistat în orgoliul său de castă și tot mai convins că cercul pitagoricienilor constituie o grupare aleasă și predestinată de zei să pună ordine în rândul oamenilor, s-a hotărât să ia puterea în stat și să întemeieze la Crotona republica ideală, bazată pe filosofia elaborată de el însuși. Ca toate republicile ideale, ea urma să fie o ”tiranie luminată”. Pitagora dorea să interzică tuturor vinul, carnea, ouăle, bobul, amorul și râsul. La un moment dat crotonezii au constatat că toate demnitățile din stat erau deținute de adepții lui Pitagora, oameni austeri, foarte serioși, plicticoși, competenți și îngâmfați care doreau să facă din Crotona o închisoare-mănăstire. Înainte de a fi prea târziu, au înconjurat seminarul, i-au scos pe chiriași și i-au ucis. Pitagora a apucat să fugă în chiloți, dar un destin răzbunător i-a condus pașii într-un lan cu bob. Din scârba pe care o avea față de această legumă a refuzat să se ascundă acolo. A fost prins și omorât cândva în jurul anului 495 î.Hr. Avea deja peste 80 de ani și își pusese la adăpost ”Comentariile”, încredințându-le fiicei sale Damona, cea mai fidelă discipola a sa, ca să le răspândească în lume.