Parintele Constantin Galeriu -- Predicatorul de foc

Mari duhovnici: Părintele CONSTANTIN GALERIU - Predicatorul de foc



Copilul lui Dumnezeu

Când predica, își desfăcea adeseori mâinile. Le desfăcea larg, de parcă dorea să îmbrățișeze cu ele tot văzduhul și, cu el, și pe cei din biserică. În veșmântul cel auriu părea un vultur gata să-și ia zborul către înalt. Așa a rămas în memoria tuturor. Ca un mare pre*dicator. Atât de mare, în*cât părea singurul în at*mosfera cenușie a Bucu*reștiului de sfârșit de secol și mileniu.
Dacă intrai în bise*rică să-l asculți, vocea sa te țintuia în loc. Era gravă, amplă, cuprin*ză*toare, cu profunzimi de nebănuit. Te pu*teai adăposti în sunetele ei. Ți le puteai face rugă*ciune. Avea în ea des*chiderea notelor de orgă și pu*terea tunetului de dinainte de furtună. În timpul predicilor, vocea aceasta, ma*iestuoasă și grea, se înălța dinspre altar, plutea deasupra capetelor tuturor și ieșea apoi, năpraznic, prin porțile bise*ricii, direct în uliță, pierzându-se prin*tre casele vechi de pe strada Sfântul Sil*vestru. Aici îi alina pe bătrânii care stăteau pentru o clipă să o as*cul*te, le aținea drumul spre piață precu*pețelor guralive, îi îmbăta pe studenții care veneau să o soarbă ca pe un eli*xir al tinereții veșnice și-i fericea până și pe țiganii de mahala bucu*reșteană, fericiți că predicile părintelui îi pot feri de blesteme. De priceput pricepea câte ceva toată lumea.
Părintele Galeriu era când eruditul profesor univer*sitar, când preotul sfânt, mustind de har, când, pur și simplu, bătrânelul cel bun ca pâinea caldă, care se des*călța de pantofi și venea acasă în picioarele goale, pen*tru a milui vreun sărman. Și mai era ceva. Părintele Ga*leriu nu era niciodată singur. Întotdeauna venea însoțit. Nu la oameni mă refer, ci la o iradiere tainică, învălui*toare și caldă, care se revărsa din anteriul negru, de pânză simplă, din ochii adânci, adumbriți de sprânce*nele stufoase, din trupul scurt și noduros, de țăran mol*dovean, din barba patriarhală, din gesturile largi, din toate și din nimic. Prezența aceasta discretă, mai mult decât cunoștințele sale teologice uimitoare, mai mult decât mintea sa ascuțită, care-ți răspundea pe loc la cea mai chinuitoare problemă a vieții, prezența aceas*ta a fost taina vieții lui. Pe ea au căutat-o milioa*nele de oameni care s-au prăbușit obosiți sub epitra*hilul său pentru a învia în câteva clipe, redescoperin*du-se mai altfel, mai altcumva. Pentru că părintele avea un dar mare, incomensurabil. Acela de a găsi în orice preo*cupare a noastră, oricât de măruntă - un țel, în orice icnet - o rugăciune, și în orice om - un copil al lui Dum*nezeu. Odată ajuns în fața lui erai salvat, câștigat defi*nitiv pentru Dumnezeu.

Copilăria din tinda raiului


În tinerețe

E o seară de iarnă, așa cum și astăzi mai sunt în satele noastre. Cu pași vătuiți de somn, cu omăt până la umăr, cu noaptea care se așterne vârtos și nu se lasă dusă, cu foc în sobă și povești. Mai ales cu povești. La început, mama le spune copiilor ce a ci*tit ea din Crean*gă, iar la urmă de tot, atunci când pleoapele cad mai grele decât neaua de afară, caută să iscodească tâlcuri și în*tâmplări din povești: cu zmei și balauri, feți-fru*moși și ilene-cosânzene aleargă prin fața ochilor larg deschiși ai copiilor. Din când în când, câte un pitic, ori poate o zână, se încumetă să sară prin fereastra mică di*rect în odaie și să le vorbească micuților des*pre tărâ*mul de dincolo. Ei ascultă cu uimire, până când pleoa*pele se plumbuiesc peste ochii frumoși, alungându-i în vis.
Așa a crescut părintele Galeriu. Ani mai târziu, la bătrânețe, va povesti cum mama adăsta cu ei în nopțile de iarnă, călăuzindu-i în lumea poveștilor, și cum călu*gări pelerini, veniți de la mâ*năs*tirile nemțene, popo*seau uneori în casă, istorisindu-le is*prăvile groza*ve, pline de mi*nuni, ale sihaștrilor de odi*nioară. Trebuie că aceste două lumi, cea fantastică și cea sfântă, s-au îngânat în mintea sa de copil. Iscusința de a dezvălui adevăruri tai*nice și profunde s-a copt lin la focul nop*ților de iarnă și sub umbra magică a mona*hilor pere*grini, și a rodit mai târziu în predicile care-i vor uimi, deopotrivă, atât pe oamenii simpli, cât și pe căr*turari. Părintele însuși spu*nea - "am prins și eu ceva înde*mânare și tâlc de la mama”. Muiat în cre*dință și în tradiția nea*mu*lui, su*fletul său s-a alcătuit din același aluat cu al stră*moșilor săi răzeși - sim*plu și ne*prefăcut, trainic și sme*rit, înzestrat cu o înțe*lepciune adâncă, în mă*su*ră să dea seama de lucru*rile mari ale lumii.
În acei ani, micul Con*stantin l-a cu*noscut pe Dum*nezeu. Domnul răze*șilor, "drag și bun”, care vine să co*linde cu Moș Cră*ciun satele mol*do*ve*nești, râzând de năzbâtiile copiilor, căinându-i pe sărmani și fulgerând pe*depse pentru boierii nemilostivi. Icoa*na aceasta a dumnezeirii îi va fi covâr*șit sufletul și-i va fi călăuzit pri*mele rugă*ciuni. Când a sosit vremea să fie dat la școa*lă în ciclul gimnazial, micul Constantin a vrut să meargă la semi*nar. Do*rea să ajun*gă preot. E greu să pătrundem acum în subțirimea de gând care l-a călăuzit de mic copil pe această cale ane*voioasă. Dar știm cu cer*titudine că în inima lui se aprin*sese un foc. Părin*tele Galeriu spunea că Dum*nezeu i-a încălzit "odrasla harică” încă din acei ani. Timpul va dovedi că flacăra aprinsă în copilărie s-a transformat la maturitate într-un rug.

Școala


Părintele Constantin și Preoteasa Argentina

Părintele a fost mereu preocupat de orice aspect al cu*noașterii umane. Min*tea sa ascuțită a răscolit mult în afara granițelor teologiei, căutând răs*punsuri, aflând întrebări. Pentru el, științele, mai ales cele exacte, erau tot atâtea ferestre ale creației, deschise spre infinitul tainelor dumnezeiești. Deschiderea aceasta unică, atât de rară astăzi în cinul preoțesc, s-a clădit încă din anii de seminar. Înzestrat cu o inteligență aparte (a fost mereu bur*sier), micul Constantin s-a adâncit în studiu. Părintele își amintea că în vremurile acelea nu se pre*dau numai materii teologice. "Era o veche tra*diție la sat, ca preotul să știe de toate, să măsoare și pă*mântul și să-i vorbească omului și de ciclul cerului”. Așa că micuții seminariști învățau, pe lângă Noul și Ve*chiul Testament, tipic și muzică, necesare unor vi*itori preoți, și astronomie, agronomie, logică sau psi*hologie. Din*co*lo de aceste preo*cupări, fundamen*tală a fost la Con*stantin cău*ta*rea lui Dumne*zeu. Uriașul du*hovni*cesc din anii ma*tu*rității s-a trezit la viață încă din anii aceș*tia de seminar. Pentru el, cunoașterea nu era măr*ginită de gândire și nu se oprea înghe*țată la un șir de rațio*namente reci. Era mai degra*bă ve*dere interioară, împăr*tășire de har. "Da*ru*ri*le lui Dumnezeu”, spunea părin*tele, ci*tân*du-l pe Sfântul Gri*gorie Palama, "sunt ochi duhov*nicești cu care poți privi întregul Uni*vers”. Și acești ochi i s-au deschis de tim*puriu.
La facultate, a avut parte de câteva întâl*niri provi*dențiale, care i-au cristalizat expe*riența din timpul seminarului. A studiat cu mitro*po*litul martir Irineu Mihălcescu (înlă*turat din scaun și apoi ucis de comu*niști), cu Theodor M. Popescu (închis și apoi ucis de același re*gim) sau cu Nichifor Crainic (și el deținut po*litic, cu care avea să-și dea lu*crarea de licen*ță). Teolog și poet, membru al Academiei Ro*mâne, cel din urmă avea să-i fie lui Constantin magistrul prin exce*lență. Tânărul a fost con*taminat de verva și talen*tul oratoric al îndru*mă*torului său, de preo*cupările pentru ascetică și mis*tică, de felul poetic în care își turna concepțiile teo*lo*gice.

Biserica Sf. Silvestru

Nu în ultimul rând, Crainic a fost un mărtu*risitor al credinței căruia nu i-a fost teamă de regimul comu*nist. L-a iubit pe tânărul Galeriu, oferin*du-i chiar o bursă în Germa*nia, la finalizarea studiilor. Din păcate, părintele nu a putut să o fructifice, pentru că România era în plin război și a trebuit să plece în armată. Era un răzeș și înțelegea să-și slujească neamul la fel cum o făcuseră strămoșii săi. Și-a făcut stagiul militar și, cu facul*tatea terminată, s-a gândit să pără*sească viața de mirean, intrând într-o mânăstire. Dra*gostea pentru Sfin**ții Părinți, imaginea luminoasă a călugărilor nem*țeni care-i marcaseră copi*lăria vor fi contribuit la aceas*tă alegere. Dar pronia îi rân*duise un alt drum. Tatăl său, un om tare evlavios, care-și rupea de la gură pentru a milui pe sărmanii satu*lui, nu a fost de acord. I-a spus scurt și aspru - "Nu băiete! Nu vei intra în mâ*năstire! Te vei căsători și vei face copii, pentru a duce mai departe numele de Ga*leriu”. Con*stan*tin își iubea tatăl nespus de mult, așa că s-a supus.
În timpul facultății, obișnuia să predice la biserica Zlătari, unde slujea părintele Toma Chiricuță. Prin in*ter*mediul acestuia, a cunoscut o fată sfioasă, rămasă orfană de la nouă ani. "La prima întâlnire mi-a pus trei întrebări”, spunea, mai târziu, soția părintelui: "dacă îmi place viața la țară, eu i-am răspuns că da, dacă aș vrea să devin preoteasă, și i-am spus că găsesc o astfel de viață grea, dar frumoasă, și abia la sfârșit m-a întrebat dacă îl plac. M-am rușinat și nu i-am spus nimic, dar îl plăcusem din prima clipă. Era un bărbat frumos. Avea niște ochi vii, strălucitori și un glas care te atrăgea. Simțeai nevoia să stai lângă el și să-l as*culți. Și simțeai că are în el dragoste, o dragoste pe care o lucra și care a atras apoi mii de oameni”. La doar o săptămână de la această întâlnire, cei doi erau căsă*toriți.
Slujire și prigoană
Satul Podul Văleni era în anii '40 un cătun micuț, răzlețit pe vârful dealurilor prahovene. La poalele aces*tora, Ialomița curgea leneșă, lățindu-se apoi în câmpie. Din când în când, apa aceasta, altminteri mlădie și liniștită, se răscula mânată de ploile repezi de munte și înghițea totul. Ca să scape de năbădăile ei, sătenii își duraseră casele sus, pe culmi. Într-una dintre ele s-a mu**tat și noul părinte, o căsuță smerită, cu pământ pe jos. Venise de la București cu tânăra sa soție, dorind să facă misiune. Era purtat de un foc lăuntric și nădăjduia să îi miște pe oameni spre Hristos. "Pentru el, biserica a fost mereu înaintea familiei. Prea puțin stătea acasă, prea puțin vorbea cu mine și copiii.

În anii strălucitori ai maturității

Era complet absor*bit de slujire”. Sfântul lăcaș ce-i fusese dat spre grijire era vechi și coșcovit, căci Ialomița se năpustise asupra lui în câteva rânduri, iar zidurile stăteau acum hâite de zavistia apei. Părintele Galeriu l-a reparat și a început să slujească. Predicile sale au ajuns să-i adune nu nu*mai pe sătenii de la Podul Văleni, ci și pe cei din satele apropiate. O întâmplare anume îi răspândise faima de rugător puternic. Unui țăran i se furaseră într-o noapte caii. Pentru oamenii acelor timpuri, asta era o tragedie. Fără cai, nu puteai munci câmpul și nici nu-ți puteai hrăni familia. Disperat, omul a alergat la preotul cel tânăr. Părintele Galeriu l-a ascultat, apoi i-a spus liniștit - "Mergi acasă, roagă-te și fii pe pace, căci caii se vor întoarce acasă”. Și așa s-a întâmplat. A doua zi, caii erau cuminți, în bătătură. Fapta nu a trecut nebăgată în seamă și, curând, la bisericuța din Podul Văleni a început să vină din ce în ce mai multă lume. Dragostea de slujire care-l animase pe părintele începea să dea roade. Ierarhii au văzut râvna cu care lucra și s-au gân*dit să îl aducă la Ploiești, la o parohie mai mare. Pă*rintele a pășit în marele oraș, odată cu intrarea bise*ri*cii ortodoxe române în*tr-o nouă zodie. Su*flarea de ghea*ță a co*mu*nismului se întin*dea spre altare. Din or*di*nul stăpânirii, cre*din*cioșii nu mai aveau voie să stea în biserici după ora două a amie*zii. Dar părintele Ga*leriu era un om liber, robit doar iubirii de Hristos. Fără îndoială că avea în minte figu*rile das*călilor din fa*cultate, mulți dintre ei închiși, dar ne*ple*cați cioca*nului și secerii. Așa că nu a ținut sea*ma de interdicție.
La biserica Sfântul Vasile, acolo unde slu*jea, dumi*nica după-amiaza se țineau întâl*nirile Oastei Domnu*lui. Părintele era sufle*tul lor. Predica, spove*dea, slujea. Era o bul*boa*nă spirituală, pe ca*re autoritățile au încer*cat să o zăgăzuiască. Îi speria verva noului preot și, mai ales, dra*gostea cu care îl încon*jurau mulțimile de cre*dincioși care se scur*geau din tot orașul la biserica Sfântul Vasile. "Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocși, n-am benefi*ciat de liberta*tea de a face cateheza religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinței fiecăruia; pe când noi trebuia să le concentrăm pe toate doar în cadrul slujbei de dimi*neața a Sfintei Liturghii. Și n-aveai ră*gaz... După Sfân*ta Liturghie, era fie un pa*rastas, fie un botez, fie o cununie, încât practic noi am fost lipsiți de putința de a face acest învățământ reli*gios. Eu însă, trecând peste dispozițiile autorităților, țineam această catehe*ză duminica după-amiaza, când participa foarte multă lume. Și atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat și, după două luni de ședere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră”.

Un pachet cu mâncare


Știa să asculte, dar mai ales să vorbească

E dimineața devreme. Preoteasa Argentina se trezește pentru a avea grijă de cei patru copii. Părintele Galeriu fusese închis în urmă cu câteva zile. E speriată și tristă, căci nu are nici o sursă de venit. Și-ar lua un serviciu, dar e greu de crezut că, având un soț deținut politic, își va găsi ceva de lucru. Deschide ușa pentru a deretica în fața locuinței în care stau cu chirie și vede mirată un pachet. De mărime potrivită, legat cu sfoară, stă așezat frumos în fața ușii. Preoteasa îl aduce în casă și-l deschide cu grijă. O fi oare un alt truc al Securită*ții? Nu. Înăuntru e o pâine și ceva de mâncare. Din acea zi și până când părintele s-a întors de la închi*soa*re, acel pachet s-a aflat în fiecare zi, dis-de-dimineață, în fața intrării. Ne*smintit, pe ploaie sau ger, cineva trecea pe la familia greu în*cercată și o ajuta.
"Mai bine de un an de zile nu am știut cine era. Am încercat să-l prind pe anoni*mul care se jertfea pentru noi, dar nu reușeam. Aducea pa*chetul și apoi se as*cundea. Până într-o dimineață, când am văzut o bicicletă re*ze*mată de gard. Am bănuit că e a lui și am așteptat să vină să o ia. Atunci l-am întrebat de ce face asta. Mi-a spus prin*tre lacrimi că de când a fost arestat pă*rintele, s-a legat în fața lui Dumnezeu să ne aducă în fie*care dimineață o pâi*ne și ceva de mân*ca*re. Și s-a ținut de cu*vânt. În fiecare zi”.
Când credincioșii au aflat că părintele e în închisoare s-au pus în mișcare. Co*șuri cu ouă, saci cu grâu și porumb, că*ruțe cu cartofi, puti*neie cu brânză s-au revărsat asupra familiei oropsite. Un belșug de mări*nimie! Iubirea pe care părintele o risipise cu atâta ge*ne*rozitate se reîntorcea acum însu*tit. "Nu numai că nu am dus lipsă de nimic, dar pri*meam atâtea, încât am ajuns să dau eu însămi de pomană altor familii care aveau bărbații închiși”.
Departe de toate acestea, părintele trudea în lagărul de la Valea Neagră, o colonie de muncă forțată, al cărei unic scop era acela de a zdrobi trupurile și sufletele celor care nu consimțiseră la marșul spre viitorul "de aur” al comunismului. Nu era singurul preot închis.


Tuturor celor care o contestau, societatea multilateral dezvoltată le pregătise un mormânt anonim. Norma de lucru pentru un deținut era uriașă. Trebuia să sape într-o zi cât doi oameni zdraveni. Asta, cu o apă fiartă botezată ciorbă și cu un colț de pâine. Nu-ți făceai norma, nu primeai nici de mâncare. Moarte sigură!
Părintele Galeriu nu s-a descurajat. Era în mâinile lui Dumnezeu. Slujea Sfânta Liturghie în gând. Cu fie*care lovitură de sapă, spunea și un "Doamne miluieș*te!”. Iar harul lucra. Ajunsese să-și sape norma zilnică în jumătate de zi, iar în timpul rămas, lucra pentru alții. Îi iubea pe ceilalți deținuți ca pe propriii lui copii. Nu se gândise niciodată că va ajunge între oameni cu o credință atât de profundă. În anumite privințe, lagărul de muncă era mânăstirea la care visase încă din copilă*rie. Cei care l-au cunoscut în acea perioadă spun că nu ținea pentru sine nimic. Dacă un deținut era des*culț, îi dădea papucii lui, dacă tremura de frig, îi oferea pro*pria haină. Dar, prin dragostea celorlalți, părintele nu rămânea multă vreme nici desculț și nici dezbrăcat. Iubirea lui circula ca un fluid, punând în mișcare ini*mile, clădind nădejdi, dăruind bucurii. Pleca din inima sa, făcea înconjurul lagărului și se întorcea la el în*miită, plină de sudoarea și neca*zurile pe care le subli*mase în lumină. Când autoritățile l-au închis, nu au realizat că părintele era mult mai periculos în lagăr de*cât în libertate.

Când iubirea zidește o casă


"Era chiar de ziua prăznuirii Sfântului Dumitru. Ieșisem puțin la biserică, lăsând copiii acasă. Când m-am întors, ei erau în bucătări*oară și se învârteau mirați în jurul unui străin îmbrăcat în haine ponosite. Era slab ca un țâr și cu o bar*bă mare, încâlcită. Am crezut că era un cerșetor. Abia când s-a întors către mine i-am recunoscut ochii arzători. Ochii nu i se schim**baseră deloc, dar copiii nu l-au mai recunos*cut... Era numai piele și os, îmbrăcat mai rău decât un cerșetor. Și era și bolnav, se îm*bolnăvise de hepa*tită”.
Preoteasa își înăbușă un suspin. Ochii i se umplu de lacrimi și între noi se așterne o tăcere. Drame ca ale părintelui vor fi fost mii în acei ani, dar în familia lui, suferința era îndulcită de dragostea lui Hristos. Când credincioșii săi au aflat că părintele fusese eliberat, au început să se scurgă către biserică. Erau așa de bucu*roși că scăpase cu viață, încât s-au hotărât să-i ridice o casă. Au pus umărul și în câteva luni i-au zidit-o. Au făcut-o chiar în curtea bisericii, să-l știe apărat de cruce și altar. Părintele și-a continuat slujirea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu îi era teamă. Se mistuia lăun*tric pentru o singură țintă - să propovăduiască oame*nilor evanghelia. "Cuvântul este calea aceasta divină și umană de a comunica, de a ne împărtăși unul celui*lalt taina noastră lăuntrică. În acest spirit am împăr*tășit și eu Cuvântul, Cuvântul-Creator”.


Anii treceau peste biserica Sfântul Vasile din Plo*iești, iar predicile părintelui răzbeau prin ceața cenușie pe care comunismul o aruncase peste țară. Într-o lume aservită și umilită, el era liber și nesupus. An după an, părintele adăuga la făptura sa har și iubire. Era mistuit mereu de grija celor aflați în nevoi. "Într-o zi, la ușa noastră a venit un cerșetor. Voia o bucată de pâine, iar noi nu mai aveam decât un colț, așa că l-am refuzat. Părintele a aflat după câteva zile și s-a necăjit tare. A strâns toată mâncarea din casă și a dat-o de pomană, zicându-ne - «Acum o să vedeți și voi ce înseamnă să fii necăjit și să nu ai ce mânca».”
Treptat, vocea sa a răzbit din urbea prahoveană și s-a făcut auzită și în capitală. A devenit doctor în teolo*gie, apoi conducătorul spiritual al viitorilor preoți și, în cele din urmă, dascăl universitar. De la parohia din Ploiești s-a mutat, din 1975, la cea de pe strada Sfântul Silvestru, biserică de care își va lega numele definitiv. Aici se vor petrece câteva dintre întâl*nirile care vor aduce sau înrădăcina pe calea bisericii unele dintre marile per*so*nalități ale culturii române de secol XX. Pentru ei, Părin*tele Galeriu era în acei ani o gură de aer proaspăt în pei*sajul unei biserici ce părea îngenun*cheată. Era teologul racordat atât la teologia și știința con*temporană, cât și la învățătura Sfin*ților Părinți. Figura sa, de duhovnic cu aură monahală și de sa*vant erudit, avea să câștige pentru Hris*tos suflete care nu ar fi putut să fie prin*se de nici un alt "năvod” al Duhului.

"Vom muri și vom fi liberi!”

L-am ascultat, adeseori, vorbindu-ne des*pre acel strigăt al unui decembrie sân*geros. Era fascinat de iz*buc*ni*rea aceasta spontană și fier*binte a credinței, care dădea seama de jarul ce mocnise într-un popor asuprit de ateismul politrucilor. Pe tinerii care muriseră în decembrie 1989, el îi ve*dea martiri. Moartea lor, moarte pe care o aleseseră pentru a fi liberi, era aidoma celei a Mântuitorului - fără pată, purtând în pântecele ei o înviere. În zorii zilei de 22 decembrie, părintele a purces spre Piața Universității. Era însoțit de nepotul său, Cristian. Nu dorea să protesteze, nu o fă*cuse întreaga viață. Îl mâna acolo dragostea de rugăciune pentru sufletele celor uciși. Petele de sânge luceau stins pe asfaltul negru, mărturie a unei nopți care se sfârșise prin jertfă. "Bunicul era frământat. Îngenunchea și se ruga în fiecare loc în care fuseseră uciși revoluționari. Se ruga cu lacrimi. De fiecare dată, plângea pentru sufletele lor. Când s-a întors acasă i-a spus bunicii că suntem datori față de acești oameni. Datori să ne jertfim și noi mai mult”.
Părintele așteptase această schimbare. Anii în care predicase sub amenințările Securității, cei în care ți*nuse cateheze la Ploiești sau la București au repre*zen*tat o formă de revoltă pașnică, singura la care poate con*simți un slujitor al Răstignitului. Și revolta fără sânge rodise. Vocea aceea, maiestuoasă și blândă, care te înfiora și te mângâia totodată, care răsunase în biserică, dar și la Canal, se putea acum revărsa în voie.
Părintele Galeriu a devenit omniprezent. Ținea cursuri de teologie la trei facultăți, era invitat la simpo*zioane ale oamenilor de cultură sau ale cercetătorilor din varii domenii, dădea interviuri la radio, televiziune sau ziare și, în plus, își vedea conștiincios de slujirea la parohia Sfântul Silvestru. Un ucenic apropiat, care îl ajuta în fiecare duminică la altar, mi-a spus că într-o bună zi și-a propus un mic experiment. S-a gândit să nu se așeze decât atunci când o face și părintele. Dân*sul nu mai era tânăr, împlinise 71 de ani în noiem*brie 1989, ucenicul, dimpotrivă, nu trecuse de 40. Slujbele au început la ora 8, apoi ceasurile s-au scurs încet. S-a sfârșit slujba Sfintei Liturghii, după care părintele a predicat. Îndelung. A urmat o cununie, apoi un botez. Trecuseră deja mai bine de 6 ore de când Părintele Galeriu se ruga în picioare. Era neobosit. Atunci uce*nicul s-a așezat, frânt, dar avva a continuat. Un nou botez, apoi câteva cununii și, atunci când soarele tre*cea spre seară, după nouă ore de zdrobire a trupului și înflăcărare a Duhului, s-a așezat.

Portretul părintelui, așezat în biserică

Așa a viețuit până în ultima clipă, timp de mai bine de un deceniu. Nu s-a cruțat deloc, nu și-a îngăduit nici un răgaz. "Când treceam la culcare, vedeam lumina aprinsă în camera sa. Intram și îl sfătuiam să se odih*nească. Îmi spunea că nu poate, că trebuie să citească, pentru că oamenii așteaptă de la el cuvânt, un cuvânt de astăzi, și-l ac*centua întotdeauna pe «astăzi». Îi spu*neam că e deja o enciclopedie și-mi răs*pun**dea, zâmbind, că nu-i destul. Îi replicam că o să-și dea sufletul într-o bună zi de atâta osteneală, iar oa*menii vor zice doar - «Dumnezeu să-l odihneas*că»! Mă privea și spunea - «De vor zice din inimă, va fi de ajuns pentru mine»”, spune soția sa.
Pentru părintele, singurele clipe de răgaz erau între două conferințe sau slujbe. Atunci, în mașină sau în tren, s-ar fi putut opri din iureșul zilnic, dar și acolo avea grijă să ia cu el un tânăr care-L căuta pe Domnul sau un inte*lectual care era frământat de o întrebare fundamentală. Se risipea fără teamă și fără cruțare. Cristian Galeriu își amintește că, adeseori, "înainte de a intra într-o con**ferință era com*plet epuizat. Acumula atâta obo*sea*lă încât observam că ne ur*mă*rește cu mare greutate atunci când discutam cu el. Dar, când începea să vorbească, se petre*cea cu el un lucru aproape mi*ra*culos. Deodată se înviora, ridi*cându-se de cele mai multe ori în picioare, și vorbea de par*că era dimi*nea*ța, după un somn bun. La final, întotdeauna, indiferent dacă era frig sau cald în sală, cămașa sa era udă. Întotdeauna. Când îl întrebam cum se simte îmi spunea că abia atunci când vorbește se odihnește cu adevărat”. Și întâmplări de felul acesta, care vădeau o revărsare năpraznică de har și se constituiau în semne ale sfințeniei, s-au înmulțit în ultimii ani de viață.

Vuietul Duhului -- Haloul apărut în jurul soarelui, la înmormântarea sa

Într-una din zile, pe când se întorcea din oraș, s-a întâlnit cu un om sărman. L-a binecuvântat cu drag și l-a miluit cu câțiva bănuți, așa cum făcea cu orice cer*șetor. Dar omul nostru era desculț, iar banii primiți nu i-ar fi ajuns pentru o pereche de pantofi. Așa că Părin*tele Galeriu s-a descălțat în plină stradă și l-a încălțat pe necăjit. Apoi s-a întors acasă în șosete, senin de parcă ar fi umblat toată viață fără nimic în picioare.
"Făcea așa tot timpul. Era foarte milostiv. În ulti*mii ani din viață, obișnuiam să merg la copii. Ei stă*teau la Ploiești, iar vizitele mele țineau câteva zile. De multe ori, când mă întorceam, nu mai găseam plapu*ma sau păturile. Îl întrebam pe părinte ce se întâm*plase, iar el îmi răspundea că au venit la el oameni sărmani și s-a gândit că noi avem tot ce ne trebuie, iar ei nu. Așa că le dăduse tot ceea ce era pe pat...”
În acei ultimi ani l-am cunoscut și eu. Era deja greu de har, cu o putere a rugăciunii cum nu întâlneai decât la călugării cei mai sporiți. Mulți credincioși mărtu*riseau că binecuvântarea lui putea fi simțită pe creștet zile întregi. Ceva se întâmpla cu carnea de care se atingeau degetele lui noduroase, de răzeș voinic, de*prins cu munca. Am trecut și eu printr-o astfel de întâmplare. Cu o seară înainte, ne contrazisesem aprig pe o temă teologică. Eram tânăr și trufaș. A doua zi, atunci când părintele obișnuia să binecuvânteze din ușa altarului toată lumea din biserică, nu am vrut să merg la el. Îmi simțeam inima prinsă ca într-o gheară de oțel, năclăită-n supărare și obidă. La rugămintea unei prietene, m-am urnit totuși. Greu și cu mânie. Când m-a binecuvântat, s-a întâmplat... Un cui fier*binte s-a împlântat în mintea care nu dorea să știe de iertare. Apoi, o pace adâncă și bună mi s-a răspândit în inimă, covârșindu-mi sufletul. Primisem o iertare ne*cerută, mă spălasem de o ciudă de care nu doream să mă lepăd. Am înțeles că părintele săvârșise în locul meu și căința, și iertarea, ca oarecând Domnul, pentru noi toți. Era slujitorul Lui cu adevărat, preot deplin, deopotrivă jertfă și jertfitor.



Sfârșitul lui a venit năpraznic și neașteptat. Îl în*veșnicisem cu toții la altarul bisericii Sfântul Silves*tru. Era al nostru pentru totdeauna. Nimeni nu cred că își închipuia că va muri vreodată. Ce să aibă moartea cu Părintele Galeriu? Vom muri noi toți, păcătoși, mus*tind de patimi care ne viermuiesc carnea, dar el? El avea să rămână pentru totdeauna acolo, la altar, slujind neîntrerupt și vorbind cu noi. Mai ales vorbind.
Și totuși, în cele din urmă și cu totul neașteptat, a murit. Un accident cere*bral l-a prăbușit. Și-a revenit cu greu. Din altar, vocea i se auzea ca nicio*dată, stinsă, plăpândă, parcă de pe cealaltă parte a lumii. A mai trăit așa aproape un an. Apoi i-a fost din nou rău. Era în anul 2003, chiar în postul Adormirii Maicii Domnului, pe care o prețuia nespus. În zilele acelea a avut un vis. Se făcea că este într-o grădină superbă și acolo a întâlnit-o pe Prea Curata. Ea i-a spus doar atât - "Ești binevenit!”. Vestea aceasta, că este aștep*tat în împără*țiile luminii, l-a bucurat și l-a întărit. Într-o dimineață, s-a trezit mai vioi decât de obicei. S-a uitat la soția sa și i-a spus: "Ce chip luminos ai!”. Au fost ultimele cu*vinte pe care i le-a adresat. A intrat apoi în comă și s-a stins două zile mai târziu, pe 10 august. La înmormân*tarea lui au venit mii de oameni, de la președinți de stat și până la țiganii umili care ve*neau să-i ceară binecuvântare. Înainte de a fi așezat în mormânt, deși era senin, soarele s-a înconjurat de un cerc straniu, ca un curcu*beu, vestind plecarea din lumea aceas*ta a unui uriaș al Duhului. De atunci, spun ucenicii, în pofida secetei, florile de pe mor*mântul său nu s-au veștejit niciodată.

"Părintele Galeriu, când vorbește, te conectează la Dumnezeu. În comparație cu el, ceilalți preoți nu predică, silabisesc... Eram odată cu niște tineri, nu mai știu despre ce le vorbeam, și unul sare și îmi zice ad*mi*rativ: «Domnule Țuțea, vorbiți de parcă ați fi Părintele Galeriu!». Eu, care înclin să mă cred genial, eram gata să mă supăr... Pe ur*mă, gândindu-mă mai bine, m-am simțit ono*rat!”
PETRE ȚUȚEA

"După ce am auzit prima predică a Pă*rintelui, m-am dus în continuare și în cele*lalte duminici, așa cum se duce însetatul la izvor. Există ființe alese care-și lasă amprenta în cei cu care se întâl*nesc. În mine, Părintele Galeriu și-a lăsat amprenta. Pentru totdeauna.”
MIHAI ȘORA

Mii de oameni și-au condus duhovnicul pe ultimul drum


"Pe lângă preot și profesor, Părintele Galeriu a fost un om de rară și aleasă omenie. A fost un om între oa*meni. Generos până la jertfă, altruist până la iertarea și iubirea vrăjmașilor, răbdător până la uitarea de sine, înțelept și echilibrat în toate, Părintele Galeriu a fost și a rămas un adevărat «Părinte» și «duhovnic», dăltuind în sufletele studenților și ale enoriașilor săi adevărate caractere creștine... Nu știm dacă se va mai naște sau repeta curând un asemenea om și preot ca Părintele Ga*leriu, căci, în persoana sa, Dumnezeu a așezat din plin daruri și virtuți pe care le-a cultivat cu grijă și stăruință. A fost un simbol al Bisericii Ortodoxe Române.”
VIRGIL CÂNDEA