PDA

Arată versiune īntreagă : Ieromonah Savatie Bastovoi – Lansarea cartii Fuga spre campul cu ciori.



Adrian Pop
27.03.2012, 17:57
http://apologeticum.wordpress.com/2012/03/27/ieromonah-savatie-bastovoi-lansarea-cartii-fuga-spre-campul-cu-ciori-o-carte-despre-nefericita-intamplare-cand-oamenii-cautand-acelasi-lucru-totusi-nu-se-inteleg-datorita-mandriei/


Ieromonah Savatie Bastovoi – Lansarea cartii Fuga spre campul cu ciori. “O carte despre nefericita intamplare, cand oamenii cautand acelasi lucru, totusi nu se inteleg”, datorita mandrieiPosted on 03/27/2012 (http://apologeticum.wordpress.com/2012/03/27/ieromonah-savatie-bastovoi-lansarea-cartii-fuga-spre-campul-cu-ciori-o-carte-despre-nefericita-intamplare-cand-oamenii-cautand-acelasi-lucru-totusi-nu-se-inteleg-datorita-mandriei/) by admin (http://apologeticum.wordpress.com/author/marturisitor/)

Extras din video: Nefericita intamplare cand oamenii, cautand acelasi lucru, totusi nu se inteleg. Crec ca principala pricina pentru care oamenii nu se inteleg intre ei ramane mandria. Mandria este o stare in care omul crede ca este mai drept, mai bun, mai destept decat celalalt. Iar varful mandriei este cand omul se crede chiar mai bun decat Dumnezeu si mai indreptatit sa hotarasca si sa actioneze cu privire la sine si la alti oameni, in aceasta viata. Cea mai mare pacoste in lume este mandria si cel mai rusinos si mai, pana la urma, neindreptatit pacat. Sunt fel de fel de pacate pe lumea asta, care se nasc din porniri firesti, care se imbolnavesc, dar pacatul mandriei n-are nici un fel de indreptatire. El face rau, fara vreo iertare si vreo nevoie pe care sa o aiba omul. Si cred ca despre asta este cartea asta pana la urma. Despre cum iti poti cheltui viata zadarnic, slujind niste ganduri mincinoase, care nu te reprezinta, dar si despre aceea cum dragostea acopera o multime de pacate.Sīntem adevărați doar atunci cīnd plīngemhttp://apologeticum.files.wordpress.com/2012/03/fuga-spre-campul-cu-ciori-coperta.jpg?w=640 (http://apologeticum.files.wordpress.com/2012/03/fuga-spre-campul-cu-ciori-coperta.jpg)
(Fragment din romanul ”Fuga spre cīmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă”. Ed. Cathisma, București 2012)Apostolul Pavel a spus că nimeni nu știe ce este īn sufletul omului, decīt numai Dumnezeu și omul īnsuși. Dar uneori se īntīmplă că nici noi īnșine nu mai știm ce e īn sufletul nostru. Oamenii au atītea fețe īncīt nu īți poți da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, sīntem zgīrciți, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori ușuratici. Puțini sīnt oamenii constanți, fie īn rău, fie īn bine. Și eu am atītea fețe și īn toate mă regăsesc atīt de mult īncīt nici nu mai știu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fețe voi merge la judecată? Iar acest camelionism nesuferit și pentru mine și pentru cei din jur l-am moștenit de la tatăl meu. Acest amestec de rău și bine este fără īndoială o boală care, atunci cīnd nu-L ai pe Dumnezeu, poate motiva cele mai nesăbuite fapte. Cred că cele mai cumplite fapte īn istorie n-au fost săvīrșite de oamenii răi cu desăvīrșire, ci de aceia care aveau īn sine amestecat răul cu binele. Căci nu-i așa, cine ar urma un om rău cu desăvīrșire? Răul nu e atīt de rău dacă nu are īn el amestecat și puțin bine.Odată, cīnd am fost la Essex, am avut o discuție cu arhimandritul Zaharia, una din acele discuții care te urmăresc toată viața. Am ajuns să discutăm despre lacrimi pentru că e o boală a īncepătorilor să discute despre lucrurile īnalte, iar lacrimile sīnt un rod al īnălțimilor. Atunci părintele Zaharia mi-a zis un lucru pe care nu pot să-l uit. Anume că noi, oamenii, sīntem adevărați doar atunci cīnd plīngem. Nu mai știu dacă această vorbă īi aparținea sau dacă a auzit-o de la duhovnicul său, părintele Sofronie, cert este că acest īnțeles al omului nu-l mai auzisem, deși era atīt de evident. Știu că se poate face o īntreagă filozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plīnsul este la fel de firesc ca și rīsul. Cred că ar trebui să plīngem cel puțin la fel de des precum rīdem. La un moment dat oamenii au īnceput să considere plīnsul ceva rușunos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că și rīsul poate trăda o slăbiciune. Mă gīndesc că Prorocul David, care era un ostaș neīnfricat, plīngea de multe ori, mărturisind că pīnă și așternutul și-l uda cu lacrimi. Desigur era o altă lume. Astăzi bărbații nu mai poartă războaie, nu mai străbat păduri īn căutarea vīnatului, nu mai sīnt amenințați de animalele sălbatice, de stihii, īn schimb nu plīng. Această incapacitate de a plīnge pare să fie singura calitate a bărbaților de azi.Tata plīngea ușor și acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz și care vorbea tare. Dacă te chema să-ți spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar și cīnd te ruga să-i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Și cu toate acestea plīngea la filmele proletare. Plīngea cīnd vedea bătrīni săraci, copii flămīnzi și īndeobște cīnd vedea vreo nedreptate. Mămica rīdea de el. Acesta era singurul moment cīnd mămica īl putea lua peste picior și el nu se supăra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spună că omul e el īnsuși doar atunci cīnd plīnge. Nu pot să uit fața dură a tatei cum se schimba atunci cīnd plīngea la filme, ștergīndu-și ochii cu mīinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el īnsuși și era atīt de curat și atīt de bun. Restul era viața cu mizeriile ei, cu sărăcia și mīndria ei, cu tot ce e străin și īnsingurează pe om, ducīndu-l atīt de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.Sīnt oameni care au plīnsul īn interior. Aceștia sīnt cei mai frumoși oameni de pe pămīnt. Acest plīns lăuntric nu are īn el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neīmpliniți sau loviți de vreo suferință. Acest plīns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sīnt oamenii pe care īi iubești fără să știi de ce și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie īn viață decīt aceea de a īntīlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plīns măcar odată īn viață, să plīngi de-adevăratelea.Sīnt atītea lacrimi īn lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinței curg sub luminile reclamelor, īn orașele mari, īn băi, īn așternuturi, īn mașini. Răsună atītea răcnete de durere, atītea suspine, dincolo de buletinele de știri, dincolo de talk show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Īntreaga noastră civilizație cu noile ei tehnologii care se īntrec una pe alta este īndreptată să ascundă acest plīns, să ne facă să credem că plīnsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontinit și o grămadă de oameni īși trăiesc adevărata condiție, aflīndu-se īn cele mai sincere, cele mai sfīșietoare momente ale vieții lor, īn timp ce noi ne cufundăm īn nesimțire. Și doar atunci cīnd suferința dă buzna īn viața noastră, doar atunci perdeaua indiferenței cade de pe fața lumii. Lumea apare așa cum e ea, cu răul și cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decīt prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi.
| blogul ieromonahului Savatie Bastovoi (http://savatie.wordpress.com/2011/12/13/sintem-adevarati-doar-atunci-cind-plingem-fragment-din-romanul-fuga-spre-cimpul-cu-ciori-amintiri-dintr-o-copilarie-ateista/)