Adrian Pop
25.03.2012, 11:00
Biserica Ortodoxă şi Drepturile OmuluiPublicat în 25 martie 2012 (http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/03/25/biserica-ortodoxa-si-drepturile-omului/) de Stelian Gomboș (http://www.ziarulnatiunea.ro/author/gombos-stelian/)
http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/03/122450_stan_nicolae_razvan_pr-biserica_ortodoxa_si_drepturile_omului-150x150.jpg (http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/03/122450_stan_nicolae_razvan_pr-biserica_ortodoxa_si_drepturile_omului.jpg)De curând, la Editura Universul Juridic din Bucureşti, a apărut cartea „Biserica Ortodoxă şi Drepturile Omului – paradigme, fundamente, implicaţii” sub îngrijirea şi coordonarea părintelui asist. univ. dr. Nicolae Răzvan Stan, de la Facultatea de Teologie din Craiova. În conţinutul ei această lucrare reuneşte 18 studii în care sunt tratate diverse probleme legate de poziţia omului în Biserică şi drepturile acestuia în societate.Printre autori se numără nume consacrate din teologia naţională şi internaţională, cum ar fi: P.F. Bartolomeu I, Arhiepiscopul Constantinopolului şi Patriarhul Ecumenic, P.F. Kiril, Patriarhul Moscovei şi a Toată Rusia, P.F. Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscopul Tiranei, Durresului şi a Toată Albania, I.P.S prof. univ. dr. Irineu Popa, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, pr. prof. univ. dr. Stanley S. Harakas, pr. prof. univ. dr. Paul Nadim Tarazi, prof univ dr. Nicolae Roddy, pr. prof. univ. dr. Petre Semen, pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă de la Bucureşti, pr. prof. univ. dr. Georges Tsetsis, prof. univ. dr. konstantinos Delikonstantinos, pr. prof. univ. dr. John Breck, pr. prof. univ. dr. Nicolae V. Dură de la Constanţa, pr. prof. univ. dr. Constantin Rus de la Arad, pr. prof. univ. dr. Nicolae Achimescu de la Iaşi, pr. prof. univ. dr. Valer Bel de la Cluj Napoca, prof. univ. dr. Pavel Chirilă de la Bucureşti, pr. conf. univ. dr. Constantin Băjău de la Craiova şi pr. asist. univ. dr. Nicolae Răzvan Stan tot de la Craiova.Despre importanţa acestei apariţii, părintele editor Nicolae Răzvan Stan a afirmat că drepturile omului au devenit în zilele noastre un subiect foarte important pentru discuţiile care se poartă la nivel naţional sau internaţional în cadrul instituţiilor politice. Pe plan teologic, imediat după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în anul 1948, s-a început o serie de analize pentru a se vedea care este relaţia dintre preceptele scripturistice şi principiile pe care conceptul „drepturile omului” le presupune. Din partea catolică şi protestantă s-a observat de-a lungul timpului o implicare deosebită pentru promovarea drepturilor omului, exprimată prin adoptarea unei serii de documente şi acte oficiale cu privire la acest subiect şi prin luarea de poziţii practice.Pe plan ortodox, drepturile omului au fost promovate şi respectate în concordanţă cu morala creştină, fără a se face trimitere la vreun document oficial. Din această cauză, unele organizaţii pentru promovarea drepturilor omului, necunoscând poziţia oficială a Ortodoxiei faţă de acest concept şi criticând poziţia acesteia referitoare la unele probleme de natură etică şi teologică (avort, homosexualitate, hirotonia femeilor etc.) s-au grăbit să acuze Biserica Ortodoxă în mod repetat de încălcarea drepturilor omului şi de fundamentalism. De aceea, volumul de faţă îşi doreşte să contribuie la precizarea poziţiei Bisericii Ortodoxe referitoare la drepturile omului şi să arate care trebuie să fie criteriile care să stea la baza adoptării legislaţiei cu privire la acest subiect.Primul autor care a utilizat în Creştinism conceptul „demnitate umană” a fost Sfântul Teofil al Antiohiei în lucrarea sa Către Autolic. Demnitatea umană decurge din calitatea omului de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu cu menirea de a ajunge la asemănarea cu Creatorul său. Bazându-se pe aceste două realităţi teologice, din punct de vedere ortodox, demnitatea umană poate fi analizată sub un dublu aspect, şi anume: din punct de vedere ontologic şi din punct de vedere moral. Astfel, demnitatea ontologică face referire la întreaga valoare care decurge din însăşi fiinţa omului, indiferent de caracteristicile legate de culoare, sex, vârstă, religie, starea materială sau cea de sănătate. Potrivit Sfintei Scripturi şi învăţăturii Părinţilor Bisericii, toţi oameni sunt egali şi se bucură de aceeaşi demnitate înaintea lui Dumnezeu. Învăţătura ortodoxă precizează că fiecare persoană umană în parte este subiect al demnităţii ontologice încă din momentul concepţiei şi aşa va rămâne pentru veşnicie. În ceea ce priveşte demnitatea morală aceasta face referire la chemarea către sfinţenie care trebuie să fie realizată de către întrega umanitate. Prin raportarea la Dumnezeu orice om poate ajunge la cel mai înalt nivel calitativ al vieţii, în care toate facultăţile sufleteşti şi trupeşti ale fiinţei umane primesc strălucirea demnităţii morale. Pe această treaptă a vieţii omul este ridicat de la demnitatea de creaţie a lui Dumnezeu la cea de fiu haric al Său.Cea de-a doua parte a volumului plasează atât demnitatea ontologică cât şi pe cea morală în raport cu conceptul drepturile omului şi precizează implicaţiile morale care decurg de aici.Fundamentate în demnitatea ontologică, drepturile omului reprezintă o mărturie şi un respect adus în favoarea omului ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu. Prin urmare, persoana umană este purtătoare de drepturi prin însăşi fiinţa sa, ci nu în funcţie de ceea ce o instituţie sau o persoană hotărăşte în decursul timpului. Din punct de vedere ortodox, în baza demnităţii ontologice, fiecare om este purtător de drepturi din momentul conceperii sale, iar calitatea de subiect al drepturilor nu poate fi anulată niciodată, chiar şi după moarte putându-se vorbi de drepturile celor care au trăit înaintea noastră în viaţa aceasta pământească, iar acum trăiesc în realitatea eternităţii. De aceea, Biserica Ortodoxă subliniază faptul că drepturile omului trebuie să se refere nu numai la contemporani, ci şi la cei de dinaintea noastră, precum şi la cei de după noi. Raportarea drepturilor omului la demnitatea morală descoperă care trebuie să fie principiile calitative ce trebuie să stea la baza adoptării acestor drepturi. Ca şi încununare a demnităţii ontologice, demnitatea morală presupune acceptarea şi valorificarea darului vieţii primit de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, demnitatea morală reprezintă însăşi împlinirea vieţii în cel mai înalt nivel al său. Sub acest aspect, adoptarea sau negarea legislativă în numele drepturilor omului a ceea ce este în contrast cu realizarea demnităţii morale apare ca o luptă care se duce împotriva a ceea ce este mai de preţ în om, şi anume posibilitatea atingerii sfinţeniei şi desăvârşirii umanităţii, aceste realităţi, perspective şi aspecte fiind commune, într-o formă sau alta, în referatele tuturor autorilor din această lucrare.Tot în această parte se vorbeşte şi despre îndatoririle şi responsabilităţile pe care fiecare drept individual le presupune în raport cu drepturile colective. Pentru Biserica Ortodoxă, împlinirea responsabilităţilor faţă de drepturile celorlalţi stă sub semnul iubirii, iubire care îndeamnă pe fiecare credincios să pună înaintea drepturilor sale drepturile celorlalţi. În concluzie, lucrarea de faţă arată că pentru Biserica Ortodoxă lupta pentru protecţia drepturilor omului reprezintă o realitate permanentă în viaţa şi în istoria sa dintotdeauna. De aceea, violarea demnităţii umane (în dublul ei aspect: ontologic şi moral) şi a drepturilor fundamentale ale omului reprezintă o gravă eroare antropologică ce nu va putea fi admisă niciodată de Ortodoxie.Cu privire la importanţa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului – invocată şi în această carte, Părintele Patriarh Daniel al României subliniază că pentru Biserica Ortodoxă, această Declaraţie este importantă deoarece marchează în istorie un moment crucial în promovarea demnităţii şi valorii persoanei umane prin recunoaşterea drepturilor sale fundamentale. De altfel, dreptul la viaţă, libertatea de conştiinţă, de expresie, de religie, dreptul la educaţie sunt tot atâtea imperative ce structurează esenţial discursul social al Bisericii. Un discurs social care articulează o fundamentare etică a drepturilor omului pe o adevărată antropologie teologică. Este ceea ce teologii timpului nostru numesc „gândirea socială” sau chiar „doctrina socială” a Bisericii, întrucât aceasta din urmă, chiar dacă ontologic este orientată către „plinirea vremii”, trebuie să marcheze timpul istoric, legătura ei cu istoria. Din acest punct de vedere, centralitatea misiunii Bisericii constă deodată în protejarea creaţiei sau a lumii, văzută ca „dar al lui Dumnezeu”, şi în recunoaşterea ori afirmarea demnităţii persoanei umane, creată după chipul lui Dumnezeu. Demnitatea persoanei umane constituie de fapt şi cheia de boltă ce uneşte între ele dreptul la existentă, dreptul la libertate şi drepturile sociale ale comunităţii ce se regăsesc ferm exprimate în Declaratia Universală a Drepturilor Omului.Prin urmare, Biserica apără drepturile omului, dar şi valorile moral-spirituale ale comuniunii umane, întrucât în societate spiritualitatea autentică este tocmai legătura profundă dintre libertate, iubire şi responsabilitate în relaţie cu Dumnezeu şi cu oamenii. În altă ordine de idei, Drepturile omului au ajuns rapid punctul de intersecţie dintre Biserică şi statul democratic în plină reconstrucţie juridică. Element constitutiv al culturii politice moderne europene, doctrina drepturilor omului este un produs cultural, politic, juridic, filosofic şi nu în ultimul rând teologic. Nu este locul aici să refacem fie şi pe scurt etapele drumului care a dus la proclamarea la 10 decembrie 1948 a Declaraţiei universale a drepturilor omului. Reţinem pentru moment doar faptul că aplicarea în cunoştinţă de cauză a doctrinei drepturilor omului presupune capacitatea de a citi dincolo de paragrafele unor documente, de a vedea procesul complex care prefaţează una dintre achiziţiile cele mai importante ale modernităţii. Printr-o tragică ironie a istoriei, tocmai în momentul proclamării drepturilor omului, ţările Europei de Est începeau odată cu instaurarea comunismului să facă deja experienţa ignorării şi încălcării acestora. Datorită geografiei politice şi culturale diferite, nu doar că ţările (majoritar ortodoxe ale) Europei de Est nu au participat deplin la momentele articulării viziunii despre drepturile omului, dar atunci când ar fi putut să o facă, adică după cel de-al Doilea Război Mondial, au fost în mod brutal împiedicate. Fără să ofere o scuză, această constatare măcar explică de ce raportul dintre Ortodoxie şi drepturile omului este încă marcat sistematic de neînţelegere.Pe acest fundal are loc azi chestionarea Ortodoxiei de către confesiunile şi cercurile politice occidentale în legătură cu viziunea ei legată de statul de drept şi de valoarea normativă a drepturilor omului. Să nu uităm că una dintre acuzele constante aduse Ortodoxiei în general rămâne până azi lipsa acesteia de implicare socială, refugiul contemplativ şi izolarea de restul lumii. Opţiunea pentru Hristos-Dumnezeu pare să fie în detrimentul celei pentru Iisus Hristos-Omul. Biserica Ortodoxă este văzută ca indiferentă faţă de nevoile imediate ale comunităţii şi în acelaşi timp gata să slujească simbolic statului. Or, autoritatea statului post-comunist şi credibilitatea clasei politice fiind mai mult decât fragile, riscurile unor derapaje continuând să existente încă latent într-un corp social bruscat de ritmul şi anvergura unor transformări fără precedent, amplificate de contextul internaţional marcat de instabilitate, întrebarea dacă şi cum principalul depozitar simbolic şi identitar, care se bucură şi de încrederea majorităţii populaţiei, înţelege să se implice în efortul articulării unui proiect de societate este mai mult decât o simplă provocare şi depăşeşte de departe nivelul clişeelor huntingtoniene despre o Ortodoxie greu de distins de Islam.Este limpede că Ortodoxia est-europeană, între timp partea cea mai consistentă a Ortodoxiei mondiale, vine la întâlnirea cu aceste interogaţii având un bagaj diferit de cel al partenerilor vestici de dialog. Principala diferenţă rezidă în faptul că teologia ortodoxă nu a parcurs acelaşi drum al modernităţii, nu s-a confruntat sistematic cu provocările Iluminismului, nu a fost obligată să demonstreze pertinenţa discursului său alături de cel al filosofiei post-scolastice şi de cel al ştiinţelor naturii, nu a fost în situaţia de a se impune printr-o concurenţă inter-confesională de genul celei dintre Catolicism şi Protestantism şi nici nu a avut ocazia să formuleze o viziune asupra separaţiei dintre Biserică şi stat. Cu alte cuvinte, experienţa modernă a Ortodoxiei este diferită de cea a Occidentului european prin simplu fapt de a fi urmat propria ei istorie marcată de o serie de abuzuri, de la autoritatea ţaristă la cea comunistă trecând prin dominaţia otomană. Sigur, cum am precizat deja, aceste locuri comune ale istoriografiei culturale şi politice nu sunt pur şi simplu justificări comode, ci ne ajută să înţelegem mai bine complexitatea unui dialog intra-european prea des simplificat şi redus la opoziţia Orient – Occident, Est – Vest, libertate – dictatură, civilizaţie – barbarie, superioritate – inferioritate.În încheiere, plecând de la conţinutul şi structura ori mesajul cărţii de faţă, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…
http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/03/122450_stan_nicolae_razvan_pr-biserica_ortodoxa_si_drepturile_omului-150x150.jpg (http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/03/122450_stan_nicolae_razvan_pr-biserica_ortodoxa_si_drepturile_omului.jpg)De curând, la Editura Universul Juridic din Bucureşti, a apărut cartea „Biserica Ortodoxă şi Drepturile Omului – paradigme, fundamente, implicaţii” sub îngrijirea şi coordonarea părintelui asist. univ. dr. Nicolae Răzvan Stan, de la Facultatea de Teologie din Craiova. În conţinutul ei această lucrare reuneşte 18 studii în care sunt tratate diverse probleme legate de poziţia omului în Biserică şi drepturile acestuia în societate.Printre autori se numără nume consacrate din teologia naţională şi internaţională, cum ar fi: P.F. Bartolomeu I, Arhiepiscopul Constantinopolului şi Patriarhul Ecumenic, P.F. Kiril, Patriarhul Moscovei şi a Toată Rusia, P.F. Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscopul Tiranei, Durresului şi a Toată Albania, I.P.S prof. univ. dr. Irineu Popa, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, pr. prof. univ. dr. Stanley S. Harakas, pr. prof. univ. dr. Paul Nadim Tarazi, prof univ dr. Nicolae Roddy, pr. prof. univ. dr. Petre Semen, pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă de la Bucureşti, pr. prof. univ. dr. Georges Tsetsis, prof. univ. dr. konstantinos Delikonstantinos, pr. prof. univ. dr. John Breck, pr. prof. univ. dr. Nicolae V. Dură de la Constanţa, pr. prof. univ. dr. Constantin Rus de la Arad, pr. prof. univ. dr. Nicolae Achimescu de la Iaşi, pr. prof. univ. dr. Valer Bel de la Cluj Napoca, prof. univ. dr. Pavel Chirilă de la Bucureşti, pr. conf. univ. dr. Constantin Băjău de la Craiova şi pr. asist. univ. dr. Nicolae Răzvan Stan tot de la Craiova.Despre importanţa acestei apariţii, părintele editor Nicolae Răzvan Stan a afirmat că drepturile omului au devenit în zilele noastre un subiect foarte important pentru discuţiile care se poartă la nivel naţional sau internaţional în cadrul instituţiilor politice. Pe plan teologic, imediat după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în anul 1948, s-a început o serie de analize pentru a se vedea care este relaţia dintre preceptele scripturistice şi principiile pe care conceptul „drepturile omului” le presupune. Din partea catolică şi protestantă s-a observat de-a lungul timpului o implicare deosebită pentru promovarea drepturilor omului, exprimată prin adoptarea unei serii de documente şi acte oficiale cu privire la acest subiect şi prin luarea de poziţii practice.Pe plan ortodox, drepturile omului au fost promovate şi respectate în concordanţă cu morala creştină, fără a se face trimitere la vreun document oficial. Din această cauză, unele organizaţii pentru promovarea drepturilor omului, necunoscând poziţia oficială a Ortodoxiei faţă de acest concept şi criticând poziţia acesteia referitoare la unele probleme de natură etică şi teologică (avort, homosexualitate, hirotonia femeilor etc.) s-au grăbit să acuze Biserica Ortodoxă în mod repetat de încălcarea drepturilor omului şi de fundamentalism. De aceea, volumul de faţă îşi doreşte să contribuie la precizarea poziţiei Bisericii Ortodoxe referitoare la drepturile omului şi să arate care trebuie să fie criteriile care să stea la baza adoptării legislaţiei cu privire la acest subiect.Primul autor care a utilizat în Creştinism conceptul „demnitate umană” a fost Sfântul Teofil al Antiohiei în lucrarea sa Către Autolic. Demnitatea umană decurge din calitatea omului de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu cu menirea de a ajunge la asemănarea cu Creatorul său. Bazându-se pe aceste două realităţi teologice, din punct de vedere ortodox, demnitatea umană poate fi analizată sub un dublu aspect, şi anume: din punct de vedere ontologic şi din punct de vedere moral. Astfel, demnitatea ontologică face referire la întreaga valoare care decurge din însăşi fiinţa omului, indiferent de caracteristicile legate de culoare, sex, vârstă, religie, starea materială sau cea de sănătate. Potrivit Sfintei Scripturi şi învăţăturii Părinţilor Bisericii, toţi oameni sunt egali şi se bucură de aceeaşi demnitate înaintea lui Dumnezeu. Învăţătura ortodoxă precizează că fiecare persoană umană în parte este subiect al demnităţii ontologice încă din momentul concepţiei şi aşa va rămâne pentru veşnicie. În ceea ce priveşte demnitatea morală aceasta face referire la chemarea către sfinţenie care trebuie să fie realizată de către întrega umanitate. Prin raportarea la Dumnezeu orice om poate ajunge la cel mai înalt nivel calitativ al vieţii, în care toate facultăţile sufleteşti şi trupeşti ale fiinţei umane primesc strălucirea demnităţii morale. Pe această treaptă a vieţii omul este ridicat de la demnitatea de creaţie a lui Dumnezeu la cea de fiu haric al Său.Cea de-a doua parte a volumului plasează atât demnitatea ontologică cât şi pe cea morală în raport cu conceptul drepturile omului şi precizează implicaţiile morale care decurg de aici.Fundamentate în demnitatea ontologică, drepturile omului reprezintă o mărturie şi un respect adus în favoarea omului ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu. Prin urmare, persoana umană este purtătoare de drepturi prin însăşi fiinţa sa, ci nu în funcţie de ceea ce o instituţie sau o persoană hotărăşte în decursul timpului. Din punct de vedere ortodox, în baza demnităţii ontologice, fiecare om este purtător de drepturi din momentul conceperii sale, iar calitatea de subiect al drepturilor nu poate fi anulată niciodată, chiar şi după moarte putându-se vorbi de drepturile celor care au trăit înaintea noastră în viaţa aceasta pământească, iar acum trăiesc în realitatea eternităţii. De aceea, Biserica Ortodoxă subliniază faptul că drepturile omului trebuie să se refere nu numai la contemporani, ci şi la cei de dinaintea noastră, precum şi la cei de după noi. Raportarea drepturilor omului la demnitatea morală descoperă care trebuie să fie principiile calitative ce trebuie să stea la baza adoptării acestor drepturi. Ca şi încununare a demnităţii ontologice, demnitatea morală presupune acceptarea şi valorificarea darului vieţii primit de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, demnitatea morală reprezintă însăşi împlinirea vieţii în cel mai înalt nivel al său. Sub acest aspect, adoptarea sau negarea legislativă în numele drepturilor omului a ceea ce este în contrast cu realizarea demnităţii morale apare ca o luptă care se duce împotriva a ceea ce este mai de preţ în om, şi anume posibilitatea atingerii sfinţeniei şi desăvârşirii umanităţii, aceste realităţi, perspective şi aspecte fiind commune, într-o formă sau alta, în referatele tuturor autorilor din această lucrare.Tot în această parte se vorbeşte şi despre îndatoririle şi responsabilităţile pe care fiecare drept individual le presupune în raport cu drepturile colective. Pentru Biserica Ortodoxă, împlinirea responsabilităţilor faţă de drepturile celorlalţi stă sub semnul iubirii, iubire care îndeamnă pe fiecare credincios să pună înaintea drepturilor sale drepturile celorlalţi. În concluzie, lucrarea de faţă arată că pentru Biserica Ortodoxă lupta pentru protecţia drepturilor omului reprezintă o realitate permanentă în viaţa şi în istoria sa dintotdeauna. De aceea, violarea demnităţii umane (în dublul ei aspect: ontologic şi moral) şi a drepturilor fundamentale ale omului reprezintă o gravă eroare antropologică ce nu va putea fi admisă niciodată de Ortodoxie.Cu privire la importanţa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului – invocată şi în această carte, Părintele Patriarh Daniel al României subliniază că pentru Biserica Ortodoxă, această Declaraţie este importantă deoarece marchează în istorie un moment crucial în promovarea demnităţii şi valorii persoanei umane prin recunoaşterea drepturilor sale fundamentale. De altfel, dreptul la viaţă, libertatea de conştiinţă, de expresie, de religie, dreptul la educaţie sunt tot atâtea imperative ce structurează esenţial discursul social al Bisericii. Un discurs social care articulează o fundamentare etică a drepturilor omului pe o adevărată antropologie teologică. Este ceea ce teologii timpului nostru numesc „gândirea socială” sau chiar „doctrina socială” a Bisericii, întrucât aceasta din urmă, chiar dacă ontologic este orientată către „plinirea vremii”, trebuie să marcheze timpul istoric, legătura ei cu istoria. Din acest punct de vedere, centralitatea misiunii Bisericii constă deodată în protejarea creaţiei sau a lumii, văzută ca „dar al lui Dumnezeu”, şi în recunoaşterea ori afirmarea demnităţii persoanei umane, creată după chipul lui Dumnezeu. Demnitatea persoanei umane constituie de fapt şi cheia de boltă ce uneşte între ele dreptul la existentă, dreptul la libertate şi drepturile sociale ale comunităţii ce se regăsesc ferm exprimate în Declaratia Universală a Drepturilor Omului.Prin urmare, Biserica apără drepturile omului, dar şi valorile moral-spirituale ale comuniunii umane, întrucât în societate spiritualitatea autentică este tocmai legătura profundă dintre libertate, iubire şi responsabilitate în relaţie cu Dumnezeu şi cu oamenii. În altă ordine de idei, Drepturile omului au ajuns rapid punctul de intersecţie dintre Biserică şi statul democratic în plină reconstrucţie juridică. Element constitutiv al culturii politice moderne europene, doctrina drepturilor omului este un produs cultural, politic, juridic, filosofic şi nu în ultimul rând teologic. Nu este locul aici să refacem fie şi pe scurt etapele drumului care a dus la proclamarea la 10 decembrie 1948 a Declaraţiei universale a drepturilor omului. Reţinem pentru moment doar faptul că aplicarea în cunoştinţă de cauză a doctrinei drepturilor omului presupune capacitatea de a citi dincolo de paragrafele unor documente, de a vedea procesul complex care prefaţează una dintre achiziţiile cele mai importante ale modernităţii. Printr-o tragică ironie a istoriei, tocmai în momentul proclamării drepturilor omului, ţările Europei de Est începeau odată cu instaurarea comunismului să facă deja experienţa ignorării şi încălcării acestora. Datorită geografiei politice şi culturale diferite, nu doar că ţările (majoritar ortodoxe ale) Europei de Est nu au participat deplin la momentele articulării viziunii despre drepturile omului, dar atunci când ar fi putut să o facă, adică după cel de-al Doilea Război Mondial, au fost în mod brutal împiedicate. Fără să ofere o scuză, această constatare măcar explică de ce raportul dintre Ortodoxie şi drepturile omului este încă marcat sistematic de neînţelegere.Pe acest fundal are loc azi chestionarea Ortodoxiei de către confesiunile şi cercurile politice occidentale în legătură cu viziunea ei legată de statul de drept şi de valoarea normativă a drepturilor omului. Să nu uităm că una dintre acuzele constante aduse Ortodoxiei în general rămâne până azi lipsa acesteia de implicare socială, refugiul contemplativ şi izolarea de restul lumii. Opţiunea pentru Hristos-Dumnezeu pare să fie în detrimentul celei pentru Iisus Hristos-Omul. Biserica Ortodoxă este văzută ca indiferentă faţă de nevoile imediate ale comunităţii şi în acelaşi timp gata să slujească simbolic statului. Or, autoritatea statului post-comunist şi credibilitatea clasei politice fiind mai mult decât fragile, riscurile unor derapaje continuând să existente încă latent într-un corp social bruscat de ritmul şi anvergura unor transformări fără precedent, amplificate de contextul internaţional marcat de instabilitate, întrebarea dacă şi cum principalul depozitar simbolic şi identitar, care se bucură şi de încrederea majorităţii populaţiei, înţelege să se implice în efortul articulării unui proiect de societate este mai mult decât o simplă provocare şi depăşeşte de departe nivelul clişeelor huntingtoniene despre o Ortodoxie greu de distins de Islam.Este limpede că Ortodoxia est-europeană, între timp partea cea mai consistentă a Ortodoxiei mondiale, vine la întâlnirea cu aceste interogaţii având un bagaj diferit de cel al partenerilor vestici de dialog. Principala diferenţă rezidă în faptul că teologia ortodoxă nu a parcurs acelaşi drum al modernităţii, nu s-a confruntat sistematic cu provocările Iluminismului, nu a fost obligată să demonstreze pertinenţa discursului său alături de cel al filosofiei post-scolastice şi de cel al ştiinţelor naturii, nu a fost în situaţia de a se impune printr-o concurenţă inter-confesională de genul celei dintre Catolicism şi Protestantism şi nici nu a avut ocazia să formuleze o viziune asupra separaţiei dintre Biserică şi stat. Cu alte cuvinte, experienţa modernă a Ortodoxiei este diferită de cea a Occidentului european prin simplu fapt de a fi urmat propria ei istorie marcată de o serie de abuzuri, de la autoritatea ţaristă la cea comunistă trecând prin dominaţia otomană. Sigur, cum am precizat deja, aceste locuri comune ale istoriografiei culturale şi politice nu sunt pur şi simplu justificări comode, ci ne ajută să înţelegem mai bine complexitatea unui dialog intra-european prea des simplificat şi redus la opoziţia Orient – Occident, Est – Vest, libertate – dictatură, civilizaţie – barbarie, superioritate – inferioritate.În încheiere, plecând de la conţinutul şi structura ori mesajul cărţii de faţă, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…