latan.elena
21.02.2017, 21:58
Camelia Radulian 21.02.2017
Mă vindec în limba română*
http://www.literaturadeazi.ro/wp-content/uploads/2017/02/mama-sanda-2-e1487625110900.jpg
Se făcea că în ograda noastră erau stive mari de lemne pentru iarnă şi meri bătrâni, iar când bătea vântul dinspre miazăzi, se auzea scârțâind cumpăna de la fântână. Totul părea atât de vechi la noi, încât simţeam că se stinge. Nimic nu-mi plăcea.
Se făcea că mi-era mereu rușine de ceea ce ești, că am văzut oameni îmbrăcaţi mai bine ca tine, mirosind mai frumos şi mâncând bucate mai alese. Se făcea că priveam pe furiş, prin ulucile gardului, cele două franțuzoaice pe care mama lor le aducea la părinţii ei, an de an, fix o săptămână, în vacanţa de vară. Mereu le pândeam venirea şi mereu era arşiţă când veneau. Eu eram tuciuriu de la atâta soare, iar ele aveau pielea roz şi fragilă, şi miroseau a bomboane sau a ceva ce eu nu puteam distinge, doar jinduiam, atâta părea de îngeresc şi de inaccesibil tot ce le însoțea.
Vorbeau, aşa îmi suna mie atunci, cea mai fină şi cea mai elegantă limbă de pe pământ. Ţuguiau cumva buzele şi ciripeau una la alta şi păreau dulci şi irezistibile ca nişte cireşe coapte.
Se făcea, mai apoi, că îmi era ruşine de felul în care îţi erau crăpate mâinile de muncă, de felul în care jeleai morţii satului şi de felul în care descântai de deochi plozii de prin vecini. Uneori îmi era ruşine şi de felul în care cântai singură pe dealurile cu nuci ori prin zăvoaiele umbroase, ca o nebună scăpată sau prea mult adâncită în griji…
Şi se făcea că am plecat la oraş să fiu domn şi să uit nămoalele toamnelor în care mi-am îngropat copilăria. Şi să uit pâinea cu magiun mâncată pe malul apei, lângă vitele priponite de sălcii. Şi să uit că jinduiam, din spatele gardului, să fiu mereu ca alţii, nu ca tine.
Şi am ajuns domn. Și te-am lăsat în urmă, săracă.
Şi se făcea că am vrut şi mai mult de atât să fiu şi să uit. Şi am văzut ţări multe, locuite de oameni cu nume grele, frumoase, pe care aproape că nu îndrăzneam să le rostesc. Oameni care învârteau banii pe degete şi care nu merseseră niciodată desculţi. Care nu bociseră niciodată morţi, care nu descântaseră niciodată prunci şi care nu priponiseră niciodată vite de sălcii. Care nu auziseră niciodată o cumpănă de fântână şi nimic scârțâind a vechi în preajma lor. Şi din nou mi-a fost ruşine de trecutul meu.
Şi se făcea că am plecat şi mai departe de tot ce putea să-mi amintească de tine, dincolo de hotarele hărţii noastre. Şi, în ţările acelea străine, unde mi-am mutat viața, simţeam că unii oameni se uită la mine cu silă şi cu milă şi că văd în mine mâinile tale crăpate şi codrul de pâine neagră cu magiun, şi ulucile gardului strâmb, şi bălegarul de pe văi, şi cârciumile soioase, pline de năpăstuiți fără speranţă…
Şi am vrut să nu se mai ştie deloc urma rădăcinilor mele. Şi mi-am tăiat legăturile. Şi nu mi-am mai zis niciodată român. Şi nu mi-am mai vorbit limba.
Şi se făcea că a trecut așa vreme lungă. Şi se făcea că mi se făcea din ce în ce mai dor, şi dorul acela durea şi creştea ca o pâine în ţest, cu cruce zgâriată pe coajă. Și se facea că veneau în visele mele femei bătrâne, purtând coșuri cu mere mici, viermănoase, dar mirosind a sfințenie. Femei cu colaci și colivă. Și m-am cutremurat. Şi se făcea că aş fi dat orice să mă plimb desculţ prin carnea mustindă a dudelor şi să priponesc de sălcii vitele, cum făceam demult, în copilărie.
Şi se făcea că aş fi dat orice să mai aud cumpăna fântânii şi toate scârțâind în jurul meu a vechi şi a simplu. Şi beţivii satului, scurgând din pahare ultimele picături de pierzanie, până dădeau zorii şi lumea se ivea prin ogrăzi. Că aş fi dat orice să te aud bocind morţii satului nostru, ori spunând descântece copiilor betegi, ori cântând aiurea pe luncă ceva despre durerea sau liniştea zilelor de atunci. Că aş fi dat orice să mă chemi cu cuvintele acelea simple și tandre, din cea mai sfântă limbă a lumii: limba ta, mamă. Şi se făcea că eram român şi că eram fiul tău. Și că plângeam în graiul ţării mele. Mă vindecam…
*21 februarie este Ziua Internațională a Limbii Materne.
http://www.literaturadeazi.ro/wp-content/uploads/2017/02/international-mother-language-day-21-february-picture.jpg
SURSA:http://www.literaturadeazi.ro/panoramic/ma-vindec-limba-romana
Mă vindec în limba română*
http://www.literaturadeazi.ro/wp-content/uploads/2017/02/mama-sanda-2-e1487625110900.jpg
Se făcea că în ograda noastră erau stive mari de lemne pentru iarnă şi meri bătrâni, iar când bătea vântul dinspre miazăzi, se auzea scârțâind cumpăna de la fântână. Totul părea atât de vechi la noi, încât simţeam că se stinge. Nimic nu-mi plăcea.
Se făcea că mi-era mereu rușine de ceea ce ești, că am văzut oameni îmbrăcaţi mai bine ca tine, mirosind mai frumos şi mâncând bucate mai alese. Se făcea că priveam pe furiş, prin ulucile gardului, cele două franțuzoaice pe care mama lor le aducea la părinţii ei, an de an, fix o săptămână, în vacanţa de vară. Mereu le pândeam venirea şi mereu era arşiţă când veneau. Eu eram tuciuriu de la atâta soare, iar ele aveau pielea roz şi fragilă, şi miroseau a bomboane sau a ceva ce eu nu puteam distinge, doar jinduiam, atâta părea de îngeresc şi de inaccesibil tot ce le însoțea.
Vorbeau, aşa îmi suna mie atunci, cea mai fină şi cea mai elegantă limbă de pe pământ. Ţuguiau cumva buzele şi ciripeau una la alta şi păreau dulci şi irezistibile ca nişte cireşe coapte.
Se făcea, mai apoi, că îmi era ruşine de felul în care îţi erau crăpate mâinile de muncă, de felul în care jeleai morţii satului şi de felul în care descântai de deochi plozii de prin vecini. Uneori îmi era ruşine şi de felul în care cântai singură pe dealurile cu nuci ori prin zăvoaiele umbroase, ca o nebună scăpată sau prea mult adâncită în griji…
Şi se făcea că am plecat la oraş să fiu domn şi să uit nămoalele toamnelor în care mi-am îngropat copilăria. Şi să uit pâinea cu magiun mâncată pe malul apei, lângă vitele priponite de sălcii. Şi să uit că jinduiam, din spatele gardului, să fiu mereu ca alţii, nu ca tine.
Şi am ajuns domn. Și te-am lăsat în urmă, săracă.
Şi se făcea că am vrut şi mai mult de atât să fiu şi să uit. Şi am văzut ţări multe, locuite de oameni cu nume grele, frumoase, pe care aproape că nu îndrăzneam să le rostesc. Oameni care învârteau banii pe degete şi care nu merseseră niciodată desculţi. Care nu bociseră niciodată morţi, care nu descântaseră niciodată prunci şi care nu priponiseră niciodată vite de sălcii. Care nu auziseră niciodată o cumpănă de fântână şi nimic scârțâind a vechi în preajma lor. Şi din nou mi-a fost ruşine de trecutul meu.
Şi se făcea că am plecat şi mai departe de tot ce putea să-mi amintească de tine, dincolo de hotarele hărţii noastre. Şi, în ţările acelea străine, unde mi-am mutat viața, simţeam că unii oameni se uită la mine cu silă şi cu milă şi că văd în mine mâinile tale crăpate şi codrul de pâine neagră cu magiun, şi ulucile gardului strâmb, şi bălegarul de pe văi, şi cârciumile soioase, pline de năpăstuiți fără speranţă…
Şi am vrut să nu se mai ştie deloc urma rădăcinilor mele. Şi mi-am tăiat legăturile. Şi nu mi-am mai zis niciodată român. Şi nu mi-am mai vorbit limba.
Şi se făcea că a trecut așa vreme lungă. Şi se făcea că mi se făcea din ce în ce mai dor, şi dorul acela durea şi creştea ca o pâine în ţest, cu cruce zgâriată pe coajă. Și se facea că veneau în visele mele femei bătrâne, purtând coșuri cu mere mici, viermănoase, dar mirosind a sfințenie. Femei cu colaci și colivă. Și m-am cutremurat. Şi se făcea că aş fi dat orice să mă plimb desculţ prin carnea mustindă a dudelor şi să priponesc de sălcii vitele, cum făceam demult, în copilărie.
Şi se făcea că aş fi dat orice să mai aud cumpăna fântânii şi toate scârțâind în jurul meu a vechi şi a simplu. Şi beţivii satului, scurgând din pahare ultimele picături de pierzanie, până dădeau zorii şi lumea se ivea prin ogrăzi. Că aş fi dat orice să te aud bocind morţii satului nostru, ori spunând descântece copiilor betegi, ori cântând aiurea pe luncă ceva despre durerea sau liniştea zilelor de atunci. Că aş fi dat orice să mă chemi cu cuvintele acelea simple și tandre, din cea mai sfântă limbă a lumii: limba ta, mamă. Şi se făcea că eram român şi că eram fiul tău. Și că plângeam în graiul ţării mele. Mă vindecam…
*21 februarie este Ziua Internațională a Limbii Materne.
http://www.literaturadeazi.ro/wp-content/uploads/2017/02/international-mother-language-day-21-february-picture.jpg
SURSA:http://www.literaturadeazi.ro/panoramic/ma-vindec-limba-romana