PDA

Arată versiune întreagă : 130 de ani de la nașterea lui George Topîrceanu.



latan.elena
22.03.2016, 21:05
”A fi patriot nu e un merit, e o datorie”. 130 de ani de la nașterea lui George Topîrceanu.

http://www.istorie-pe-scurt.ro/wp-content/uploads/2016/03/george-topirceanu1-300x187.jpg



Primăvara lui 1886 era frumoasă. Într-una din camerele azilului ”Elena Doamna”, pe 20 martie, se putea vedea doar du-te vino și agitație. Sosiseră și câteva vecine, în timp ce Ion Topîrceanu fusese trimis la plimbare. Pe la ora 17 trecătorii de pe șoseaua Cotroceni se uitau curioși la tânărul care patrula prin fața impozantei clădiri aprinzând țigară după țigară. Când a început să se lase întunericul, coana Luxița, moașa cartierului, l-a bătut pe umăr spunându-i un singur cuvânt: ”Băiat”. Mai mult n-a apucat să-i zică deoarece fericitul tată s-a și repezit să-și cunoască cel de-al doilea născut și să o vadă pe draga lui soție, Paraschiva.

Copilul, „robul lui Dumnezeu Gheorghe” a fost botezat pe 6 aprilie la biserica din Cotroceni(scriitorului i s-a spus în casă mai întâi Gogu, apoi George. Cu acest nume a semnat în adolescență și tinerețe câteva poezii, pentru ca apoi să se oprească asupra lui G. Topîrceanu).
Familia era destul de numeroasă și nu putea fi întreținută atât de ușor, mai ales că tatăl nu avusese prea mult noroc în meseria de cojocar. De aceea se hotărăște să învețe de la soție țesătoria. Din 1886 ia de la Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, „un război din cele perfecționate sub luare de chitanță”. Când George nu împlinise doi ani, familia a părăsit azilul ”Elena Doamna”, îndreptându-se spre mănăstirea de maici Horezu din Vâlcea, unde familia, în virtutea faptului că beneficiase de război de țesut, devenise angajată la stat, și astfel fusese trimisă cu ordin de deplasare. Amintirile din această perioadă sunt destul de tulburi. Ca prin vis poetul își amintește cum într-o zi a dispărut de acasă. Mama l-a căutat prin lăcașul de cult, prin pădure și chiar prin fântâni. De-abia spre seară l-a găsit. Copilul de 3 ani venea fudul în fruntea unei turme de capre, călare pe țap.
Poetul rememorează cu drag anii între dealurile aurite de sub munții Căpățânii: ”Purtam încă rochiță. Eram mic și-ți închipui cât era de mic, dacă nici acum nu-s mare. Ieșeam pe furiș din curte și o luasem pe tăpșan pe lângă gard. Eram fericit că-s singur, de capul meu, și cred că și cântam în legea mea. De câte ori mi-aduc aminte de această întâmplare, aud un glas cunoscut, al meu, mormăind ceva asemănător cu melodia de la ”Șapte gâște potcovite”. Deodată, m-am pomenit față-n față cu o dihanie încornorată și bărbuță: o capră. Ne-am oprit amândoi, speriată și ea de mogâldeața care-i tăia drumul, a deschis gura mare, urâtă și…a behăit. La orice m-aș fi așteptat numai la asta nu. M-am așezat fără voie în mijlocul cărării și de acolo, de jos, am început să behăi și eu, subțire și tremurat. Ce s-o fi petrecut în mintea mea? Poate că voiam să mă pun bine cu dușmanca, răspunzându-i pe limba ei? Poate că încercam să protestez? Ceea ce știu e că n-am plans, n-am țipat și că n-am cerut ajutorul nimănui, cu toate că eram la un pas de casă, ci pur și simplu am behăit”.
Cartea a început-o la București, în Cotroceni, unde familia se întorsese. ”Înscris în clasa I a școlii nr. 25, azi, 24 august ’92. Văzut de școala de băieți nr 14., București, 27 august 1893”. În primăvara lui 1894 Paraschiva Topîrceanu e trimisă la mănăstirea Văleni din județul Argeș. Acolo, Topîrcenii și-au dat cu strângere de inimă copilul la carte deoarece școala era la șase kilometri, la Șuici. A urmat clasele III- V, pentru ca apoi să se prezinte în 1897 la un concurs la liceu în București. Nu a fost primit pe motiv că era mic de statură, așa că a repetat clasa a V-a la Șuici. Acolo însă, în Argeș. probabil inspirat și de peisaj, își descoprise talentul literar.
”Eram în clasa a treia primară când m-am surprins făcând primele versuri. Acele stihuri mi s-au înfățișat la început cu un aer cât se poate de inofensiv, ca oricare altă jucărie nevinovată. Nici nu bănuiam eu pe atunci peste ce pricopseală am dat. Nu știam că microbul literar, când găsește teren favorabil, e destul să pătrundă o singură dată în organism, ca să nu mai scapi de el o viață întreagă până dincolo de moarte, până te face statuie… Aveam pe atunci un coleg de clasă pe care-l chema Stăniuc, un băiețel rumen și ceva mai mic de statură decât mine- dacă se poate închipui așa ceva( Scriitorul tot timpul va purta ghete cu tocuri înalte).

Într-o recerație i-am zis lui Stăniuc:
-Vino să-ți spun o poezie făcută de mine…
Și l-am tras după colțul școalei unde i-am debitat pe nerăsuflate prima mea operă literară, alcătuită din două versuri:
”Săriți cu toții frați români,
Să dăm năvală în păgâni”
Era o poezie patriotică. O făcusem într-un moment de inspirație, după modelul versurilor războinice pe care toate manualele didactice găsesc de cuviință să le pună la îndemâna copiilor de șapte ani. Eram foarte mândru de ea. Stăniuc nu s-a arătat deloc entuziasmat. El a ascultat versurile mele de vitejie cu un deget în nas și când am isprăvit a zis numai atâta:
-Ce-mi dai să nu te spun la domnu?”
Clasa a IV-a nu a terminat-o cu note mari. La scriere și exerciții gramaticale a avut doar 6 pe primul trimestru. Mediile la compunere au fost 5, 5,66 și 7. Caligrafia i-a adus bucuria unui… 5,33 pe primele două trimestere. Mediile mici la gramatică sunt în contrast cu „cearta” pe care peste ani i-o va face Otiliei Cazimir pentru scrisul dezordonat. ”Ce-s cu codițele astea la ”m” și ”n”? Și de ce nu legi literele între ele? Când ai să dai un manuscris la tipar și are să-ți iasă plin de greșeli, ai să zici că n-ai noroc și că cei vinovați îs cei de la tipografie! Învață-te să scrii citeț și renunță la zorzoane! Cu voință se poate. Nici mie nu mi-a fost ușor la început. Dar acum, să mai pretindă cineva că mi-a făcut vreo greșeală de tipar din vina mea”. De voință a dat dovadă nu numai adultul ci și copilul de zece ani când la exemenul de sfârșit de clasa a V-a când a luat 10 note de 10, inclusv la cele trei „materii” unde cu un an în urmă nu strălucise: scrierea și exerciții gramaticale, compunere și caligrafie.
Copilăria a fost una magică pentru George Topîrceanu. Mogâldeața surprinsă pe câmp sau în pădure de ploaie nu se mai sătura să se zbenguie sub stropi. Când începea ploaia nimeni nu-l mai putea ține în casă: ieșea cu capul gol și se întrocea târziu, ud, dar liniștit și fericit. Vorbind peste ani în public, poetul evoca o copilărie retrasă, fără tovărășiile obișnuie ale vârstei, dar plină de pitoresc și de neprevăzut. O natură generoasă, cu păduri seculare ce străjuiau Argeșul, cu foșnet de frunze și susur de izvoare cristaline l-au vrăjit întotdeauna, ținând locul tovarășilor de joacă. Se simțea bine în „poienile de vis deschise în imensitatea codrilor”, care formau un lanț neîntrerupt între Curtea de Argeș și Ardeal, peste înălțimile munților. După mărturisirea-i plină de nostalgie, atunci a cunoscut mai bine animalele, s-a apropiat de ele cu dragoste și înțelegere, scocotindu-le ”un fel de oameni”. În toamna lui 1898 a părăsit provizoriu aceste meleaguri. Reușind la concursul de burse al liceului „Matei Basarab”, a intrat intern la București, revenind doar în vacanțe la Văleni și la Șuici.



SURSA: http://www.istorie-pe-scurt.ro/a-fi-patriot-nu-e-un-merit-e-o-datorie-130-de-ani-de-la-nasterea-lui-george-topirceanu/