PDA

Arată versiune întreagă : Nemăsurata milostivire şi iubire de oameni a lui Dumnezeu



latan.elena
28.08.2015, 16:58
https://scontent-fra3-1.xx.fbcdn.net/hphotos-xtf1/v/t1.0-9/11255222_1444805942499158_421075291813767842_n.jpg ?oh=b033d16f8db514b8627ee01f55e04f74&oe=567CBE83






https://fbcdn-profile-a.akamaihd.net/hprofile-ak-xpf1/v/t1.0-1/c0.8.50.50/p50x50/11896068_1482031362109949_7121541876056397394_n.jp g?oh=a903811c2c4220e757dd420918aa0dde&oe=56646334&__gda__=1449972165_ce839e5734b4e0fd6a7e7ef4b170ccf 7 (https://www.facebook.com/profile.php?id=100009092994385&fref=photo)
Dai Vointa Iei Putere (https://www.facebook.com/profile.php?id=100009092994385&fref=photo)








Citind următoarele istorioare veți vedea nemăsurata milostivire şi iubire de oameni a lui Dumnezeu, şi de ce fel de Stăpân bun avem, şi niciodată să nu ne deznădăjduim sau să ne lenevim de mântuirea noastră.
Că nu se cuvine să se deznădăjduiască cineva pe sine vreodată, măcar şi multe de ar greşi, ci prin pocăinţă să nădăjduiască mântuirea.


I.
A Sfântului Palladie


Cuviosul Părintele nostru Ioan cel din Licopole, despre care alt capitol ne arată mai luminat cele despre el, adică cel despre fuga de vorbirea femeilor, ne-a povestit noua aceasta:

1. „Era, zice, un tânăr oarecare într-o cetate, păcătuind foarte multe şi cumplite, care, cu voia lui Dumnezeu, umilindu-se spre păcatele lui cele multe, a ajuns la mormânturi şi, încuindu-se pe sineşi într-unui din acestea, îşi tânguia viaţa sa cea mai dinainte: zăcând cu faţa în jos, dese suspinuri înălţa dintru adâncul inimii.

Şi, petrecând o săptămână întru aceasta, au stătut asupra lui noaptea dracii care mai-nainte îi vătămau viaţa lui, strigând şi, zicând: «Unde este spurcatul acela care întru neastâmpărări din destul umblând, acum, nouă, fără de vreme întreg-înţelept de năprasnă şi bun s-a arătat; acum când, deşi încă e în stare, el voieşte să fie creştin; ce bine mai aşteaptă el să-i fie lui, după ce s-a umplut de răutăţile noastre? Nu vrei să te scoli degrab de acolo? Nu vrei să ieşi cu noi spre cele obişnuite? Te aşteaptă curvele şi cârciumarii; nu ieşi ca să te îndulceşti de poftele tale? Orice altă nădejde fiind stinsă, veni-va ţie judecata, celui ce te ucizi în felul acesta. Şi ce te grăbeşti către muncă, ticălosule? De ce te priceşti aşa degrab să-ţi aduci asupră-ţi izbândire? Toată fărădelegea o ai iscusit; te-ai făcut vinovat nouă tuturor, şi aşa, ca un rob, cutezi să fugi? Nu răspunzi? Nu încuviin* ţezi? Nu ieşi împreună cu noi?»

Iar după ce acela, în plâns petrecând, nimic nu răspundea, şi nici cu auzul nu lua aminte, aceia ca cei ce nimic nu isprăviseră, luându-l pe dânsul, cumplit l-au muncit: şi, tot trupul lui strujindu-l cu muncirile, s-au dus lăsându-l jumătate mort; iar el, iarăşi suspinând întru neslăbită pocăinţă, petrecea nemişcat.

Şi căutându-l ai lui şi aflându-l, şi aflând de pricina primejdiei, l-au poftit pe dânsul să se întoarcă acasă, dar el n-a primit.

Şi iarăşi, în noaptea ce a urmat, venind demonii asupră-i, i-au adus munci mult mai rele decât cele dintâi; iar dacă rudeniile iarăşi s-au apropiat ca să-l mute pe dânsul de acolo, el însă nu s-a supus, zicând: «Mai bine să mor decât să cad întru neastâmpărarea cea dintâi»; întru a treia noapte puţin de nu l-au scos pe el diavolii din viaţă, căzând asupră-i cu munci fără de milă. Iar dacă l-au văzut pe dânsul neslăbind, depărtându-se, strigau, grăind: «Ai biruit, ai biruit!». Iar de aici înainte n-a mai avut parte de ceva cumplit de acest fel, ci curat s-a iscusit întru bunătăţi până la sfârşitul vieţii lui: în mormânturi locuind şi lângă Dumnezeu făcându-se cinstit întru puteri şi întru arătarea minunilor".



II.
A Sfântului Palladie
Înştiinţatu-m-am despre Moise Arapul [Etiopianul], care era vestit întru pă-rinţii cei din Schit, că, mai-nainte de a se face călugăr, era slugă la un cetăţean; iar acest stăpân al său, pentru multa lui îndărătnicie şi pentru obiceiul lui cel ucigaş şi sălbatic, l-a lepădat pe dânsul; iar el, ducându-se, s-a făcut tâlhar; şi, pentru covârşirea puterii lui, s-a făcut povaţă [căpetenie] celorlalţi tâlhari.

Printre celelalte lucruri tâlhăreşti ale lui, se povestesc şi acestea: că avea pizmă pe un păstor care l-a oprit pe dânsul prin câinii turmei, mergând el noaptea la oarecari tâlhării; pe care păstor, căuta să-l ucidă, pentru care lucru cu sârguire cerceta unde petrece cu oile. Iar dacă a aflat că este de cealaltă parte a Nilului, Moise a trecut atunci râul, care atunci se lăţise ca la un semn (Măsura în semne este des întâlnită în Everghetinos. Nu se ştie exact cât măsura. Unii comentatori au zis că era o măsură comună, ce indica o distanţă socotită „mare", asemănătoare kilometrului de azi.) : dezbră- când hainele cu care era îmbrăcat şi punându-le pe cap şi sabia luând-o în gură, s-a aruncat pe sineşi în râu şi, înotând, a trecut; iar păstorul, văzându-l de departe înotând, a fugit şi s-a ascuns. Iar Moise, nedobândind pe păstor, şi-a întors mânia spre turmă, şi, înjunghiind patru berbeci dintre cei mai frumoşi, i-a legat şir şi a înotat iarăşi trecând Nilul; venind în oarecare ocol, a jupuit berbecii şi, foc aprinzând, a mâncat carnea care era mai bună, iar pielea a vândut-o pe un vin bun din Sain (cetatea Egiptului) şi, bând optsprezece măsuri (în jur de şase litre de vin), a mers cincizeci de stadii spre locul unde îşi aveau locul tâlharii.


Acesta, târziu oarecând, din oarecare primejdie umilindu-se şi viaţa cea mai dinainte urând, s-a apropiat de viaţa călugărească şi, luând chilie în Schit, desăvârşită nevoinţă a arătat.

Se povesteşte că încă de la începutul lepădării sale, atunci când şi-a luat chilie, au venit asupra lui patru tâlhari, neştiind că acesta este Moise [vestitul tâlhar]; pe care, prinzându-i acela şi legându-i, i-a pus pe umerele sale ca pe un sac plin de paie, şi i-a adus la fraţi la biserică, zicând: „De vreme ce nu-mi este cu putinţă a nedreptăţi pe cineva, pentru că i-am aflat pe aceştia venind asupra mea, ce porunciţi pentru ei?" Iar fraţii, dezlegându-i, i-au slobozit.

Iar ei, necunoscând pe Moise, şi văzând pocăinţa lui, nici ei n-au voit să se mai întoarcă în viaţa cea mai dinainte; ci, lepădându-se de lume prin pilda lui Moise, s-au făcut călugări iscusiţi.

După aceasta, Moise a arătat acelaşi fel de nevoinţă, despre care nevoinţă şi într-altele s-a scris; şi aşa cu tărie către demoni s-a luptat şi întrebuinţând toată petrecerea asprimii, împreună cu Părinţii cei mari şi desăvârşiţi s-a numărat, şi preot s-a făcut, şi întru cele prea mari daruri ale Duhului strălucind, aşa s-a săvârşit, lăsând şaptezeci de ucenici.



III.
Din Pateric


1). întrebatu-s-a Avva Mios de un ostaş: „Oare Dumnezeu primeşte pocăinţa?" Iar el, după ce l-a învăţat pe dânsul întru multe cuvinte, a zis: „Iubitule, spune-mi, de se va sfâşia haina ta cea ostăşească, o lepezi afară?" Răspuns-a acela: „Nu, ci o cos pe dânsa, şi iarăşi umblu cu ea". Zis-a lui bătrâ* nul: „Dacă tu cruţi haina ta, oare Dumnezeu nu va cruţa plăsmuirea Sa?"


2). Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Am făcut păcat mare, şi voiesc să mă pocăiesc trei ani". Zis-a bătrânul: „Mult este". Iar cei de faţă au zis: „Până la patruzeci de zile?" Şi iarăşi a zis: „Mult este; că eu zic că, dacă din toată inima se va pocăi omul şi nu va mai adăuga la păcatul său, şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu".


3). Altul iarăşi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „De va cădea omul în vreo greşeală şi se va întoarce, îi va ierta lui Dumnezeu?" Şi i-a răspuns lui bătrânul: „Dumnezeu, Cel ce a poruncit oamenilor să facă aceasta, au nu El mai vârtos va face? Că [doar El] a poruncit lui Petru să ierte celor ce greşesc şi se pocăiesc până de şaptezeci de ori câte şapte".


4). Altul iarăşi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Ce este pocăinţa păcatului?" Şi a zis bătrânul: „A nu-l mai face de aici înainte pe dânsul; că pentru aceasta s-au numit drepţii fără prihană, pentru că au părăsit păcatele şi s-au făcut drepţi".


5). Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: „Ce voi face, Avvo, că am căzut?" Zis-a bătrânul: „Scoală-te iarăşi". Zis-a fratele: „M-am sculat şi iarăşi am căzut". Răspuns-a bătrânul: „Scoală-te iarăşi". Iar fratele a zis: „Până când?" Iar bătrânul a zis: „Până la moarte, cum te va afla, sau întru cel bun, sau în cădere, că întru ce se află omul, întru aceea se şi duce".


6). Un frate oarecare şedea într-o chilie din Egipt, întru multă smerenie petrecând; şi avea o soră care curvea în cetate, şi multor sufletele le pricinuia pierzare; şi de multe ori supărându-l bătrânii, au putut în cele din urmă să-l plece pe frate ca să meargă la dânsa, doar-doar, cumva sfătuind-o, va opri păcatul cel ce se făcea într-însa.

Iar dacă a ajuns la locul acela, văzându-l oarecine din cunoscuţi, alergând înainte, a vestit surorii lui, zicând: „Iată, fratele tău la uşă!" Iar ea, tulburându-se cu inima în cele dinlăuntru, părăsind pe ibovnicii cărora le slujea, a sărit cu capul gol spre întâmpinarea fratelui, şi ispitindu-se ea să se îmbrăţişeze cu dânsul, a zis fratele său: „Buna mea soră, fie-ţi milă de sufletul tău, căci mulţi pier prin tine, şi oare cum vei putea suferi veşnica şi amara muncă?"

Iar ea, îngrijată făcându-se, a zis lui: „Oare poate fi mie acum mântuire?" Răspuns-a fratele: „De voieşti, este mântuire". Iar ea, aruncându-se pe sine la picioarele fratelui, îl ruga pe dânsul ca să o ia pe dânsa la pustie împreună cu dânsul". Iar el a zis ei: „Puneţi ceva pe cap şi urmează-mi". Iar ea a zis: „Să mergem, că mai de folos îmi este mie să umblu eu cu necuviinţă în capul gol decât a intra în prăvălia fărădelegii".

Ia pe când mergeau, o sfătuia pe dânsa fratele cele către pocăinţă; şi văzând pe oarecari venind întru întâmpinarea lor, a zis către dânsa: „De vreme ce nu toţi ştiu că-mi eşti soră, dă-te puţin în lături din cale până când vor trece cei ce vin, ca să nu pricinuim sminteală". Iar ea s-a abătut la oarecare depărtare de drum.

După aceasta a zis către dânsa: „Să mergem pe calea noastră, soro". Iar ea nu i-a răspuns lui; şi abătându-se către dânsa, o a aflat moartă; şi a văzut şi urmele picioarelor ei însângerate, că era desculţă; iar dacă fratele a vestit bătrânilor întâmplarea, se întrebau între sineşi despre aceasta. Dar s-a descoperit unuia din bătrâni întâmplarea despre dânsa, şi zicea că: „De vreme ce de nimic trupesc nu s-a grijit, ba şi pe al său trup l-a dispreţuit, nesuspinând de atâta durere a rănii din că*lătorie, pentru aceasta i s-a primit pocăinţa ei".



IV.

A Sfântului Amfilohie, despre a nu ne deznădăjdui


1). Un frate oarecare, biruindu-se de curvie, se afla săvârşind în toate zilele păcatul; însă în toate zilele cu lacrimi şi cu rugăciuni îmblânzea pe Stăpânul său; şi aşa făcând, amăgindu-se cu cea prea rea obişnuinţă, păcatul îl săvârşea. Apoi iarăşi, după ce săvârşea pă* catul, în biserică se ducea şi, văzând cinstitul şi închinatul chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca pe sineşi înaintea Lui cu multe lacrimi, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această ispită vicleană, căci cumplit mă strâmtorez, şi mă răneşte cu amărăciunea dulceţilor; că nu am faţă, Stăpâne, a căuta şi a vedea chipul Tău cel Sfânt şi vederea feţei Tale cea mai luminată decât soarele, ca inima mea îndulcindu-se să se veselească".

Acestea zicând şi ieşind din biserică, iarăşi cădea în noroi; dar însă nu se deznădăjduia de a sa mântuire, ci din păcat împotrivă întorcându-se în biserică, asemenea striga către Iubitorul de oameni Dumnezeu şi Domnul, zicând: „Pe tine, Doamne, chezaş Te pun de acum că nu voi mai face păcatul acesta, numai, Bunule, iartă-mi cele ce dintru început şi până acum am greşit Ţie".

Iar după ce făcea aceste înfricoşă* toare făgăduinţe, iarăşi se afla întru păcatul său cel rău; şi era văzând prea dulcea iubire de oameni a lui Dumnezeu şi nemărginita bunătate suferind în toate zilele şi răbdând neîndreptata şi reaua călcare de lege şi nemulţumire a fratelui, şi din mulţimea milei căuta pe a lui pocăinţă şi neîntoarsă întoarcere; că nu un an a făcut aceasta sau doi, sau trei, ci zece ani, încă şi mai mult.

Vedeţi, fraţilor, pe cea nemăsurată suferire [răbdare] şi nemărginită iubire a lui Dumnezeu? Cum în toate zilele rabdă şi Se milostiveşte, suferind cumplitele noastre fă* rădelegi şi păcate? Că de aceea trebuie să se înfricoşeze cineva şi să se minuneze de bogatele îndurări ale lui Dumnezeu: că, pocăindu-se [fratele] şi făgăduindu-se a nu mai face altă dată păcatul, se afla mincinos. într-una din zile, pe când făcea acestea, lucrând păcatul, fratele veni alergând în biserică, tânguind-se şi suspinând şi jelinduse. Şi silind milostivirile lui Dumnezeu ca să Se milostivească de dânsul ca să scape din noroiul neastâmpărării, iată, pe când ruga pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, văzând începătorul răutăţii şi stricătorul sufletelor noastre, Diavolul, că nimic nu foloseşte, ci, cele ce el prin păcat împreună le coase, fratele prin pocăinţă le desface, obrăznicinduse, se arătă lui în vederea ochilor, căutând la faţa lui şi strigând aşa către cinstita icoană a Domnului nostru Iisus Hristos: „O, ce este mie şi Ţie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemărginită biruieşte şi mă bagă în pământ, pentru a primi Tu pe acest curvar neastâmpărat, care Te minte pe Tine în toate zilele, defăimând stăpânirea Ta; deci, pentru ce nu-1 arzi pe dânsul, ci îndelung-rabzi şi suferi? Că Tu vei judeca pe curvari şi pe curve şi pe toţi păcătoşii îi vei pierde! Cu adevărat, nu eşti Judecător drept, ci, unde i se pare stăpânirii Tale, abaţi judecata şi treci cu vederea; iar pe mine, pentru o mică încălcare a înălţării, de sus din ceruri m-ai aruncat jos; iar acesta, mincinos fiind şi curvar şi neastâmpărat, doar fiindcă zace înaintea feţei Tale, lesne îi dăruieşti Tu blândeţea Ta. Pentru ce dar Te numesc pe Tine Judecător preadrept, că, precum văd, şi Tu cauţi la faţă pentru multa bunătate, dar dreptatea o treci cu vederea?" Iar acestea le zicea Diavolul, iuţit fiind de multa amărăciune, şi pară de foc înfuningenată ieşea din nările lui.

Acestea zicând, a tăcut; şi s-a făcut glas ca din altar: „Balaure preaviclene şi pierzătorule, nu te-ai săturat întru vicleana ta socoteală că lumea o ai înghiţit? Chiar şi pe cel ce se apropie la negrăita milă a milostivirii Mele te sârguieşti a-l hrăni şi pe dânsul a-l înghiţi? Ai atâtea greşeale încât să le pui şi să le cumpăneşti împotrivă către cinstitul Sânge pe care pe Cruce L-am vărsat? Iată, junghierea Mea şi moartea i-au iertat fărădelegile. Iar tu adică, când la păcat vine, nu-l goneşti pe dânsul, ci-l primeşti cu bucurie, şi nu te întorci dinspre dânsul, nici nu-l opreşti, nădăjduind a-l dobândi pe el. Iar Eu, Cel ce atâta sunt de milostiv şi iubitor de oameni, Cel ce am poruncit Verhovnicului şi Apostolului Meu a ierta de şaptezeci de ori câte şapte celor ce cad în păcate în fiecare zi, oare-l voi lăsa, oare nu-l voi milui? Aşa, de vreme ce ştiu că aleargă către Mine, nu Mă voi întoarce dinspre dânsul până ce nu-l voi moşteni, că Eu pentru păcătoşi M-am răstignit, şi preacuratele Mele mâini pentru dânsul le-am întins; că din cei ce vor vrea să se scape către Mine şi să se mântuiască, dinspre niciunul nu Mă voi întoarce, nici nu-l voi izgoni, măcar de mii de ori de ar greşi în zi; şi, de mii de ori de ar veni către Mine, nu va ieşi mâhnit, căci n-am venit să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă".

Şi cum s-a făcut acest glas, Diavolul stătu tremurând şi neputând a fugi, şi iarăşi s-a făcut glas, zicând: „Ascultă, înşelătorule, pentru cele ce zici că sunt nedrept. Că Eu spre toţi sunt drept: că întru ceea ce aflu pe cineva întru aceea îl judec. Deci iată, pe acesta l-am aflat până acum în pocăinţă, şi întru întoarcere înaintea picioarele Mele zăcând, şi biruitor al tău [împotriva ta] arătându-se; deci îl voi lua pe el şi voi mântui sufletul lui, ca cel ce nu s-a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu priveşte cinstea lui şi crapă de pizma ta şi te ruşinează.

Şi şezând fratele pe faţa-şi înaintea Icoanei Mântuitorului, mângâindu-se, şi-a dat duhul; şi îndată urgie ca de foc venind din cer, a căzut pe Satana şi l-a mâncat pe el. Deci, să ne învăţăm de aici, fraţilor, de nemăsurata milostivire şi iubire de oameni a lui Dumnezeu, şi de ce fel de Stăpân bun avem, şi niciodată să nu ne deznădăjduim sau să ne lenevim de mântuirea noastră.


2). Altul iarăşi, pocăindu-se, se liniştea; dar s-a întâmplat ca, pe piatră îndată căzând el, să i se rănească picioarele; şi atât de mult sânge se vărsa din rană şi atât de tare slăbise, încât mai că-şi dădea sufletul. Şi au venit diavolii vrând să ia sufletul lui, şi au zis îngerii către dânşii: „Luaţi aminte la piatră şi vedeţi sângele lui pe care l-a vărsat pentru Domnul". Şi, aceasta zicând îngerii, s-a izbăvit sufletul lui.

Dumnezeu trimite sau îngăduie necazuri şi boli oamenilor, mai vârtos în preajma morţii (unele chiar pricinuitoare de moarte), pentru iertarea acelor păcate de care n-au putut să se pocăiască; totuşi, aceasta nu e o pricină de lepădare sau slăbire a duhului umilit întru jertfa cu care trebuie să ne înfăţişăm la judecată, ci dimpotrivă. Toate aceste necazuri şi boli, mai vârtos cele ale bătrâneţii, sunt de asemenea şi o plată mai mică sau mai mare pentru păcatul strămoşesc, care, în ciuda venirii lui Hristos şi a puterii dată de El oamenilor, a lăsat urme ale stricăciunii (precarităţii, coruptibilităţii): îmbătrânirea, boala, osebitele neputinţe omeneşti şi moartea, dar şi suspinul făpturii supuse prin om stricăciunii (cf. Rom. 8: 20 ş.u.).


3). Unui frate, şezând în păcate, i s-a arătat Satana şi i-a zis: „Nu eşti creştin". Iar fratele i-a răspuns lui: „Orice aş fi, până acum înaintea ta merg". Iar Satana i-a zis iarăşi: „Zic ţie: în muncă vei merge!" Şi a zis fratele: „Nu eşti tu judecătorul meu, nici Dumnezeul meu". Şi aşa, nimic isprăvind Satana, s-a depărtat; iar fratele s-a pocăit lui Dumnezeu în curăţie; şi iscusit s-a făcut.


4). Un frate, fiind stăpânit de mâhnire, a întrebat pe un bătrân, zicând: „Ce voi face? Că gândurile mă sfătuiesc, zicând: «Degeaba te-ai lepădat de lume, nu poţi să te mântuieşti»". Şi a răspuns bătrânul: „Măcar deşi nu vom putea intra în pământul făgă* duinţei, mai de folos este să ne lăsăm oasele noastre să cadă în pustie, decât să ne întoarcem în Egipt".


5). Un alt frate l-a întrebat pe acelaşi bătrân, zicând: „Părinte, ce însemnează proorocul când zice: Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui (Ps. 3: 3)?" Iar bătrânul i-a răspuns aşa: „însemnează gândurile deznă- dăjduirii, cele ce de la draci i se pun înainte celui ce a păcătuit, şi îi zic: «De aici nu este mântuire ţie întru Dumnezeul tău». Şi aşa se apucă să-1 surpe pe el întru deznădăjduire; pe care gânduri se cuvine a le lupta, zicând: Domnul este scăparea mea şi el va scoate din laţ picioarele mele (Ps. 17: 3; 24:15)" .


6). Povestit-a oarecare din Părinţi că era în Tesalonic o mănăstioară de fecioare; iar una dintr-însele, prin lucrarea vrăjmaşului de obşte, ieşind din mănăstire, a căzut în curvie; şi a petrecut aşa curvind vreme destulă; apoi, cu ajutorul Iubitorului de oameni Dumnezeu căindu-se, s-a întors în obştea ei; unde căzând înaintea porţii, s-a sfârşit.
Şi s-a descoperit unuia dintre sfinţi moartea ei; şi a văzut pe Sfinţii îngeri venind să ia sufletul ei, şi pe draci urmându-le acestora, şi vorbă făcându-se între dânşii, Sfinţii îngeri ziceau: „în pocăinţă a venit". Iar diavolii grăiau împotrivă: „Nouă ne slujeşte de multă vreme, şi a noastră este; cum dar ziceţi voi despre ea, care nici măcar n-a ajuns în obşte, că s-a pocăit?"

Şi au zis îngerii: „Că de când a văzut Dumnezeu punerea (TTpoBeoLc; = scopul, hotărârea, voinţa, chipul sau aşezarea) cugetăriiei plecată spre aceasta, a primit pocăinţa ei; şi aşa, prin scopul pe care şi-l pusese, ea era stăpână a pocăinţei; însă al vieţii, era Stăpânul tuturor", şi întru aceasta ruşinându-se demonii, s-au depărtat". Iar cel ce a văzut descoperirea a povestit-o şi celor de faţă.


7). Zis-a Avva Alonie: „Că de va voi omul, de dimineaţa până seara, vine la mă* sură dumnezeiască".


8). întrebat-a un frate pe Avva Moise, zicând: „Că iată, omul bate sluga sa pentru greşeala ce a făcut. Ce va zice dar sluga?" Răspuns-a bătrânul: „De este sluga bună, va zice: «Miluieşte-mă, că am, greşit!»" Zis-a fratele: „Nu mai zici nimic altceva?" Şi bă* trânul: „Nimic. Că de câte ori va pune vina la sine, zicând «greşit-am», îndată domnul ei se va milostivi spre dânsul".


9). Zis-a un frate către Avva Pimen: „De se întâmplă să cad cu cădere jalnică, mă roade gândul şi mă mustră pentru pricina căderii". Zis-a bătrânul: „Dacă în ceasul în care va cădea omul va zice «greşit-am», îndată încetează".


10). Unei tinere oarecare pe nume Taisia i s-au săvârşit născătorii şi a rămas orfană; iar ea, făcându-şi casa primitoare de străini cu cuvântul (pesemne vrând să spună că ea îşi oferea casa cu voia şi binecuvântarea părinţilor.) Părinţilor de la Schit, a petrecut vreme îndestulă primindu-i pe aceştia şi mângâindu-i. Iar dacă a cheltuit ce avea, a început să se lipsească; şi lipindu-se de dânsa nişte oameni răi şi răzvrătiţi, au abătut-o pe ea de la scopul cel bun; iar de aici înainte a început să petreacă rău, ajungând chiar şi la a curvi.
Iar auzind Părinţii, mult s-au mâhnit; şi chemând pe Avva Ioan Colovul, au zis către dânsul: „Auzit-am despre cutare soră că petrece rău, ea care, pe cât putea, ară*ta dragoste către noi; deci şi noi acum să-i ajutăm ei, ca cei ce putem; deci osteneşte-te către dânsa, şi, după înţelepciunea ce ţi-a dat-o Dumnezeu, iconomiseşte cele pentru dânsa".

Şi a venit bătrânul către dânsa, şi a zis babei de la poartă: „Du-mă către stăpâ* na ta". Iar ea l-a izgonit pe dânsul, zicând: „Voi dintru început aţi mâncat cele ale ei, iar acum ea e săracă". Şi a zis bătrânul: „Da, aşa e, dar eu foarte m-am folosit". Şi suindu-se baba, i-a spus ei cele despre bătrân. Şi auzind tânăra, a zis: „Aceşti călugări pururea frec pe lângă Marea Roşie şi află mărgăritare". Şi împodobindu-se pe sine, a şezut pe pat şi i-a zis portăriţei: „Adu-l pe dânsul la mine".

Şi intrând Avva Ioan, a şezut aproape de dânsa, şi căutând la faţa ei, a zis către ea: „Pentru ce ai osândit pe Iisus venind întru aceasta?" Iar ea, auzind, a amorţit toată. Iar bătrânul, plecându-şi capul, a început a plânge foarte. Iar ea i-a zis lui: „Avva, pentru ce plângi?" Iar el, ridicându-se, iarăşi s-a plecat şi a zis: „Vezi că Satana se joacă (dânţuieste, cântă; batjocoreşte.) în faţa ta, iar eu să nu plâng?" Zis-a lui fecioara: „Este pocăinţă Avvo?" Iar bătrânul a zis: „Este". Iar ea a zis: „Ia-mă unde voieşti". Iar el a zis: „Să mergem". Iar ea îndată s-a sculat şi a urmat lui. Şi luând aminte bătrânul că nimic nu rânduieşte pentru casa ei, s-a minunat. Iar când s-au apropiat de pustie, i-a apucat seara, şi făcând bătrânul un mic căpătâi pentru dânsa, l-a însemnat cu sfânta cruce şi a zis către ea: „Dormi aici". Şi făcându-şi şi el rugăciunile lui, s-a culcat şi el. Iar deşteptându-se la miezul nopţii, a văzut o cale luminată, din cer întărită până la dânsa, şi a văzut pe îngerii lui Dumnezeu suind sufletul ei.

Şi sculându-se a mers către dânsa şi a îmboldit-o cu piciorul; iar dacă a cunoscut că era moartă, s-a aruncat pe sine cu faţa la pământ rugându-se lui Dumnezeu, şi s-a auzit glas, zicând: „Un ceas al pocăinţei ei s-a primit mai mult decât pocăinţa acelor mulţi care zăbovesc şi nu arată fierbinţeala pocăinţei".



V.
Despre Fericitul Pavel cel Simplu, care era ucenicul Sfântului Antonie


1). Povestit-au Părinţii un lucru ca acesta: că venind oarecând în mănăstire Pavel cel Simplu pentru cercetarea şi folosul fraţilor, după ce s-a închinat lor, s-a dus cu dânşii în biserică pentru a săvârşi slujba; şi, stând înaintea uşilor bisericii, lua aminte la fiecare dintre ei, ca să vadă cu ce fel de suflet intră, căci avea şi acest har de la Dumnezeu: a vedea adică pe fiecare ce fel este cu sufletul, precum şi noi ne vedem unii pe alţii pe dinafară; şi-i vedea pe toţi cu faţa luminată şi cu obrazul vesel, şi pe care îngerul cuiva îl vedea bucurându-se spre acela, se bucura şi el şi mulţumea lui Dumnezeu.

Văzu apoi pe oarecare intrând negru la faţă şi întunecat în tot trupul, şi diavolii ţinându-l pe acesta din amândouă părţile, şi, printr-un căpăstru pe care-l puseseră în jurul lui, îl trăgeau către dânşii, iar pe îngerul lui îl văzu urmând de departe trist şi posomorât.

Acestea văzându-le bătrânul, a lă* crimat şi, bătându-şi pieptul cu mâna, a şezut înaintea bisericii, plângând foarte pe fratele ce i se arătase astfel; iar fraţii, văzând schimbarea cea de năprasnă a bătrânului şi acea plângere jalnică şi dureroasă, apropiindu-se, îl întrebau voind să ştie pricina, rugându-l totodată să intre cu dânşii la slujbă; iar el, scuturându-se de dânşii, şedea afară, tare tânguindu-l pe fratele; iar slobozindu-se ei de la slujbă şi ieşind, lua aminte Pavel la fiecare, voind a şti în ce fel se află atunci când ies.

Şi l-a văzut pe bărbatul acela care la intrare i s-a arătat cu faţa neagră şi întunecat, care şi tot trupul îl avea înconjurat de draci; dar acum l-a văzut cu faţa luminată şi cu trupul alb, şi pe draci adică urmând de departe, iar pe sfântul înger petrecând aproape de dânsul şi bucurându-se foarte spre dânsul. Acestea dar în chip neaşteptat văzându-le Pavel, a sărit cu uimire şi, bucurându-se, striga, binecuvântând pe Domnul şi, zicând: „O, negrăită iubirea de oameni a Stăpânului nostru şi bunătatea Lui!" Şi, alergând, s-a suit pe o treaptă oarecare mai înaltă şi a strigat, zicând: „Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu! Cât sunt de înfricoşătoare şi pline de toată mirarea!"

Şi s-au adunat toţi cu sârguinţă, auzind cele zise. Şi a povestit Cuviosul Pavel cele ce a văzut atunci când intra fratele, şi iarăşi cele când ieşea; apoi a poftit şi pe acel bărbat să spună tuturor de acea schimbare atât de mare. Iar el, fără de sfială, povestea cele despre sine, zicând: „Eu sunt om păcă*tos, şi până acum am trăit în curvie. Iar acum, intrând în sfânta biserică a lui Dumnezeu, am auzit pe Proorocul Isaia grăind, ba mai vârtos pe Dumnezeu grăind printr-însul: Spălaţi-vă, şi curaţi vă faceţi. Alungaţi afară vicleşugurile din inimile voastre şi dinaintea ochilor Mei. învăţaţi-vă a face binele. Şi de vor fi pă* catele voastre ca purpura, ca zăpada le voi albi. Şi, de veţi voi şi Mă veţi asculta pe Mine, veţi manca bunătăţile pământului (Is. 1:16-19).

Acestea auzindu-le eu, umilindu-mă şi suspinând dintr-adânc, am zis către Dumnezeu: «Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Cel ce ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, cele ce acum le-ai făgăduit prin Proorocul Tău le împlineşte şi întru mine, păcătosul şi nevrednicul. Că iată, îţi dau Ţie cuvânt, cunoscătorului de inimi Dumnezeu, că mă lepăd de toată fărădelegea şi fapta spurcată, cărora le-am slujit, şi nu voi mai adăuga către acestea, de Tine fiind ajutorat, ci Ţie voi sluji din toată puterea, Iubitorului de oameni şi Stăpânului nostru». Şi întru aceste aşezăminte ieşind din biserică, am judecat ca şi cu lucrurile să plinesc acestea prin harul cel de sus".


2). Zis-a un bătrân: „Precum cositorul [tinicheaua], înnegrindu-se, apoi iarăşi poate să strălucească, tot aşa şi cei credincioşi, măcar de se înnegresc de păcate, iarăşi pot să strălucească prin pocăinţă, pentru care pricină poate şi credinţa s-a asemă*nat cositorului".



VI.
A Sfântului Efrem


Ia aminte, frate, că cu cei ce se nevoiesc în multe feluri bate vrăjmaşul război; şi mai-nainte de a se săvârşi fărădelegea, foarte o micşorează vrăjmaşul pe aceasta în ochii lor; dar mai vârtos cu pofta îndulcirii trupeşti, pe care atât de mult o micşorează pe ea înainte de a se face - arătându-i-o fratelui foarte pe scurt -, încât aceasta să nu se deosebească cu nimic de un pahar de apă ce s-ar vărsa pe pământ; iar după ce se va fi lucrat fărădelegea, foarte înalţă vicleanul fără* delegea înaintea celui ce a păcătuit, ridicând înaintea lui nenumărate valuri de gânduri, ca, cufundând gândul fratelui, să-1 pogoare pe dânsul întru adâncul deznădăjduirii.

Deci, iubitule, aceste măiestrii ale vrăjmaşului ştiindu-le de mai-nainte, ia aminte să te amăgeşti de dânsul şi să păcătuieşti, iar de te-ai şi prins în vreo cădere, să nu rămâi într-însa, deznădăjduindu-te de a ta mântuire, ci, sculându-te, întoarce-te către Domnul Dumnezeul tău, şi milostiv va fi ţie, că Stăpânul nostru este îndurat şi milostiv, îndelung-răbdător şi mult-milostiv, şi nu se întoarce dinspre cei ce cu adevărat se pocă* iesc, ci cu lesnire şi cu bucurie îi primeşte pe dânşii.

Deci, atunci când îţi zice ţie vrăjmaşul „ai pierit, nu mai poţi să te mântuieşti", zi către dânsul: „Eu Dumnezeu am, milostiv şi îndelung-răbdător, nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire". Că Cel ce ne-a poruncit nouă a ierta aproapelui de şaptezeci de ori câte şapte, cu mult mai vârtos va ierta păcatele celui ce cu tot sufletul se întoarce către Dânsul, şi aşa, cu harul lui Dumnezeu, se va depărta de la tine războiul.



VII.
A lui Avva Marcu


Tot păcatul nepocăit este păcat spre moarte. Nimeni nu este aşa bun şi îndurat ca Dumnezeu; iar celui ce nu se pocăieşte, nici El nu-i iartă. Mulţi ne întristăm spre păcate, iar pricinile lor le primim.

Iată o frumoasă definiţie a păcatului de moartesau împotriva Duhului Sfânt, despre care s-a vorbit în Evanghelii şi în multe alte cărţi. Păcatul de moarte este deci stăruinţa în păcate şi refuzul de a le mărturisi sau a ne pocăi pentru ele.


VIII.
Din Pateric


1). Un frate ce locuia în mănăstire, de multe ori, din lucrarea Diavolului, cădea în curvie; şi petrecea silindu-se pe sineşi a nu părăsi călugăria; şi făcându-şi mica lui slujbă, ruga pe Dumnezeu cu suspinuri, zicând: „Doamne, ori de voiesc, ori de nu voiesc, mântuieşte-mă; că eu, ca om, spurcăciunea păcatului poftesc, dar Tu, ca un Dumnezeu şi Atotputernic, poţi a mă opri. Că, dacă vei milui pe cel drept, nu este nimic mare, iar de vei mântui pe cel curat, nu este nimic vrednic de minunare, că vrednici sunt a dobândi a Ta bunătate; ci spre mine, Stăpâne, minunează milele Tale şi arată neasemuita Ta iubire de oameni întru aceasta, că săracul Ţie s-a lăsat (cf. Ps. 9: 38), adică cel sărac de toate bunătăţile".
Şi acestea şi asemenea acestora fratelecu lacrimi le zicea în toate zilele, fie de se întâmpla lui a cădea sau nu.

Odată, căzând noaptea în obişnuitul lui păcat, s-a sculat îndată şi a început canonul; iar Diavolul, uimindu-se de nădejdea lui şi de neruşinarea lui cea către Dumnezeu, arătându-se stând lângă dânsul, în vederea ochilor săi, îi zicea: „Ticăloase, cum nu te ru* şinezi a sta înaintea lui Dumnezeu? Sau cum poţi cu totul a numi numele lui Dumnezeu? Şi cum, neruşinându-te28, a şi cânta îndrăzneşti?" Răspuns-a fratele: „Chilia aceasta fierbinte (Lit.: topitorie, faurărie.) este: un ciocan dai, şi altul primeşti. Deci voi lupta până la moarte, cu tine luptându-mă, oriunde aş ajunge în ziua cea de pe urmă. Iată, deci, cu jurământ te încredinţez şi, îndrăznind întru nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, zic: «Juru-mă pe Cel ce a venit să cheme pe păcătoşi la pocăinţă şi a-i mântui, nu voi înceta asupra ta rugându-mă lui Dumnezeu, până când şi tu vei înceta a mă lupta pe mine, şi să vedem dar cine va birui: tu, sau Dumnezeu».

Acestea auzindu-le Diavolul, a zis către dânsul: „Cu adevărat, de aici înainte nu te voi mai lupta pe tine, ca nu cumva prin răbdarea ta să-ţi solesc ţie cunună". Şi de atunci s-a dus de la dânsul luptătorul; iar fratele, venind întru străpungere, de aici înainte îşi plângea de-a pururea păcatele sale. Şi îi zicea lui gândul de multe ori: „Că bine plângi!" Iar el aducea împotriva gândului: „Anatema binelui acesta! Că Dumnezeu nu voieşte ca cineva să-şi piardă sufletul în vreun lucru al necinstirii, iar apoi să şadă să-1 plângă pe dânsul [socotind] de-l va mântui sau nu".
28 Adică nu se ruşina de păcatul lui, nu-l „ascundea", ci-l arăta deschis lui Dumnezeu, desigur, nu ca o laudă, ci ca pe o privelişte jalnică, de care, deşi se ruşina în felul lui, grăia despre ea lui Dumnezeu, ca o mărturisire a pă* catelor.
2). Era un frate oarecare în Schit cu Avva Pafnutie; şi era luptat spre curvie şi zicea: „De nu voi lua zece femei, nu voi plini pofta mea". Iar bătrânul îl ruga, zicând: „Nu, fiule, că este război al dracilor". Iar el nu s-a supus şi s-a dus în Egipt şi şi-a luat femeie. Iar după o vreme, a fost că bătrânul s-a suit în Egipt şi s-a întâmplat să treacă pe lângă dânsul, acesta purtând o coşniţă cu vase de lut; iar bătrânul nu 1-a cunoscut pe el. Iar el a zis bătrânului: „Eu sunt cutare ucenic al tău". Şi văzându-1 bătrânul întru necinstirea aceea, a plâns şi a zis: „Cum de ai lăsat cinstea în care erai şi ai venit în necinstea aceasta? Luat-ai zece femei, precum ziceai?" Iar el, greu-suspinând şi lăcrimând, a zis: „Ferească Dumnezeu, una am luat, pă*rinte, şi mă ticăloşesc cum o voi sătura de pâine". Zis-a bătrânul: „Vino iarăşi cu noi". Iar el a zis: „Este pocăinţă, Avvo?" Şi i-a răspuns bătrânul: „Este". Şi îndată, părăsind toate, a urmat bătrânului. Şi intrând în Schit, din cercare s-a făcut monah iscusit.
3). Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „De se va întâmpla ca cineva să cadă în ispită din oareşicare lucrare a Diavolului, adică în curvie, ce se întâmplă cu cei ce s-au smintit?" Şi a povestit bătrânul, zicând: „Un diacon era vestit în obştea din Egipt; iar un cetăţean, fiind izgonit de dregător, a venit cu toată casa lui în obşte; şi, din ispita Diavolului, diaconul a căzut în curvie cu o femeie a celor ce veniseră cu cetăţeanul, şi, cunoscându-se lucrul, s-a făcut tuturor de ruşine. Iar el, ducându-se către un stareţ iubit al lui, i-a vestit lui întâmplarea. Şi avea bătrânul mai înlăuntrul chiliei sale o ascunzătoare oarecare, pe care o ştia şi diaconul. Şi l-a rugat pe dânsul să intre acolo şi să se îngroape, cum se zice, de viu, ceea ce se s-a şi făcut, nefiind ştiut decât de stareţ, iar el s-a plecat.

Deci intrând diaconul în acel întuneric, s-a pocăit către Dumnezeu din toată inima, plângând păcatul de-a pururea, de nimic altceva împărtăşindu-se, fără numai de pâine şi apă, pe care i-o dădea stareţul din vreme în vreme. Apoi, trecând câtă va vreme, apa râului n-a mai crescut după obicei. Şi toţi, făcând Litie, şi cu deadinsul rugându-se lui Dumnezeu, s-a descoperit unuia dintre sfinţi că, de nu va veni cutare diacon, care e ascuns la cutare monah, apa râului nu va creşte. Iar cel ce a primit răspunsul a povestit tuturor cele făcute cunoscute lui de la Dumnezeu. Şi auzind cei de faţă, s-au minunat şi, venind, l-au scos pe dânsul din locul în care era ascuns. Şi l-au silit a se ruga; şi cum s-a rugat, îndată au crescut apele. Iar cei ce s-au smintit mai-nainte, acum cu mult mai vârtos s-au folosit pentru pocăinţa lui, şi au preaslăvit pe Dumnezeu".


4). Un frate a fost luptat de dracul curviei; şi s-a întâmplat ca, trecând prin oarecare sat al Egiptului, să vadă o femeie frumoasă care era fiică a popilor Elinilor; şi văzând-o, s-a rănit spre dânsa. Şi, apropiindu-se, a zis tatălui ei: „Dă-mi-o pe dânsa de femeie". Iar el, răspunzând, a zis lui: „Nu pot să ţi-o dau, dacă nu mai întâi mă voi învăţa de la dumnezeul meu". Şi mergând către dracul, l-a întrebat pe el, zicând: „Iată, un călugăr a venit poftind fata mea. Da-voi oare pe dânsa lui?" Şi a răspuns dracul: „întreabă-1 de se va lepăda de Dumnezeul lui, şi de Botez, şi de făgăduinţa călugărească". Şi întorcându-se popa dracilor către fratele, a zis către dânsul: „Te lepezi de Dumnezeul tău, şi de Botez, şi de făgăduinţa călugărească?" Iar el s-a făgă*duit. Şi îndată a văzut ieşind din gura lui un porumbel şi zburând în cer.

Şi s-a dus popa către dracul şi i-a zis lui: „Iată, s-a făgăduit". Atunci i-a zis lui dracul: „Nu-i da lui fata spre a-i fi femeie, căci Dumnezeul lui nu se depărtează de dânsul, ci încă îi ajută Lui". Şi venind iarăşi spurcatul popă, i-a zis fratelui: „Nu pot să ţi-o dau, că Dumnezeul tău încă este cu tine şi încă îţi ajută ţie".

Şi, auzind fratele, s-a umilit, şi a zis întru sineşi: „Dacă de atâtea bunătăţi m-am învrednicit de la Dumnezeu pentru singură bunătatea Lui - iar eu ticălosul şi păcătosul m-am lepădat de Dânsul, şi de Botez, şi de făgăduinţa călugărească, iar El îmi ajută şi încă nu Se depărtează de la mine, chiar lepădându-mă eu în acest fel - oare nu sunt dator a alerga către Dânsul, îndrăznind în nemărginita Lui bunătate?" Deci, venind întru sineşi, a venit în pustie; şi, ducându-se la un stareţ, i-a povestit lui lucrul.

Şi i-a zis lui stareţul: „Şezi cu mine în peşteră şi posteşte trei săptămâni câte două zile şi întru a treia mănâncă, şi eu voi ruga pe Dumnezeu pentru tine". Şi l-a durut pe stareţ pentru fratele, şi a rugat pe Dumnezeu, zicând: „Doamne, dăruieşte-mi mie sufletul acesta şi primeşte pocăinţa lui".

Şi l-a ascultat Dumnezeu. Şi împlinindu-se o săptămână, a venit stareţul către fratele şi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Văzut-ai ceva?" Iar el a răspuns: „Da, am văzut un porumbel, sus, întru înălţimea cerului, în dreptul capului meu". Şi i-a zis stareţul: „Ia aminte de sineţi şi roagă pe Dumnezeu întins (Cu întindere de suflet, stăruitor.) ". Şi, zicând aceasta, s-a dus.


Şi, trecând şi a doua săptămână, a venit iarăşi stareţul către fratele şi l-a întrebat pe el, zicând: „Văzut-ai ceva?" Iar el a zis: „Am văzut porumbelul aproape de capul meu". Şi poruncindu-i lui stareţul iarăşi a se trezvi şi a se ruga, s-a dus de la dânsul. Apoi, împlinindu-se a treia săptămână, venind stareţul către dânsul, a zis: „Nu cumva ai văzut mai mult?" Iar el a răspuns: „Am văzut porumbelul că a venit şi a şezut deasupra capului meu, şi am întins mâna ca să-l apuc, iar el a intrat în gura mea". Şi auzind stareţul, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis fratelui: „Iată, Dumnezeu a primit pocăin*ţa ta. De aici ia minte de sineti". Iar el a zis: „Iată, de acum voi fi cu tine, Avvo, şi până în sfârşit nu mă voi despărţi". Şi au petrecut de aici înainte stareţul cu fratele nedespărţiţi.


5). Un episcop era într-o cetate; şi, bolnăvindu-se el, s-a deznădăjduit de a mai trăi; şi era în cetatea aceea o mănăstire de femei; şi, înştiinţându-se egumenită că episcopul va să moară, luând cu sineşi două surori, a mers să-l cerceteze pe el. Şi, şezând ea şi vorbind cu episcopul, una din uceniţele ei, stând mai aproape, s-a atins de piciorul episcopului, vrând să ştie cum se află; iar el, de pipăire fiind luptat, a rugat pe egumenită, zicând: „Nu mai am pe nimeni iscusit a-mi sluji mie. De voieşti, lasă-mi-o pe aceasta să-mi slujească mie". Iar egumenită, nimic socotind rău, a lăsat pe soră să-i slujească episcopului. Iar el, slujindu-se de dânsa, şi împuternicit fiind de Diavolul, a căzut cu dânsa, iar călugăriţa a luat în pântece. Apoi, dacă mărimea pântecelui vestea tuturor celor ce o vedeau zămislirea ei, clericii o au prins pe dânsa şi i-au zis: „Spune-ne nouă, cine te-a îngreuiat?" Iar ea nu mărturisea.

Atunci a zis episcopul: „Lăsaţi-o pe dânsa, că eu sunt cel ce am făcut păcatul acesta". Şi sculându-se din boală a intrat în biserică şi a pus omoforul său pe sfântul prestol [jertfelnic]; şi, ieşind, a luat un toiag în mâna lui şi a început să meargă la vreo mănăstire unde să nu-l cunoască nimeni cine a fost. Şi, ducându-se el într-un loc, egumenului ob* ştii aceleia, fiind văzător, i s-a descoperit că episcopul vine în mănăstire. Şi, chemând pe portar, i-a poruncit lui, zicând: „Ia aminte, frate, că aici vine un episcop; întâmpină-l, dar, precum se cuvine". Iar portarul, aşteptând cu bucurie şi socotind cum că cu vreo lectică sau cu cine ştie ce alai va veni episcopul, de îndată ce l-a văzut singur şi pe jos, n-a înţeles, nici nu i-a deschis până ce mai întâi n-a spus proestosului.

Iar acesta, cum a auzit, a ie* şit de îndată întru întâmpinarea lui. Şi, întâmpinându-l, i s-a închinat lui, zicând: „Bine ai venit, chir episcope!"31 Iar el, umilindu-se pentru că a fost cunoscut de cei ce cu totul nu-l cunosc pe dânsul, a voit să fugă la altă mănăstire. Iar egumenul i-a zis: „Oriunde vei merge, eu cu tine merg, şi voi face cunoscute cele ale tale". Şi, rugându-l, l-a dus în mănăstire şi, pocăindu-se din toată inima şi mare nevoin* ţă din inimă pentru fapta bună arătând, s-a dus în pace către Domnul, ieşirea lui fiind preaslăvită de Dumnezeu cu multe semne şi minuni.


ATENŢIE !!!
CARTEA EVERGHETINOSUL (Vol. 1-2) O PUTEŢI CITI GRATUIT ACCESÂND UNUL DIN URMĂTOARELE DOUĂ LINKURI:
Accesând primul link veţi putea citi cartea sub format normal:
https://archive.org/…/Everghetinos…/everghetinosul_vol_i_ii… (https://archive.org/stream/Everghetinosul-VolumulI-ii/everghetinosul_vol_i_ii#page/n0/mode/2up)
Accesând al doilea link veţi putea citi cartea sub format pdf:
https://ia800306.us.archive.org/…/everghetinosul_vol_i_ii.p… (https://ia800306.us.archive.org/5/items/Everghetinosul-VolumulI-ii/everghetinosul_vol_i_ii.pdf)
Autorul acestei colecţii de cuvinte alese, anume Cuviosul Pavel cel numit "Everghetinos", a trăit în secolul al XI-lea, aproape de o mănăstire de călugări din Constantinopol; în cele din urmă, cuviosul va ctitori o mănăstire închinată Maicii Domnului, numită "Everghetissa" (Binefăcătoarea). Grec de origine, cuviosul a ajuns renumit pentru voluminoasa colecţie de cuvinte şi fapte duhovniceşti care poartă numele "Everghetinos".


Everghetinosul a apărut cu osteneala Sfântului Nicodim Aghioritul într-o primă ediţie la Veneţia în 1783, după ce circulase în multe manuscrise de-a lungul secolelor. El a fost cel care i-a scris şi Prefaţa. Deşi nu se numeşte ca îngrijitor al ediţiei, este socotit de toţi ca fiind cel care a editat cartea. Deşi prima ediţie s-a tipărit într-un volum, ediţiile ulterioare au circulat în 4 volume. Lucrarea a fost tradusă între anii 1794 şi 1797 de către Ieromonahul Climent de la Slatina, într-o variantă care a circulat prin diverse copii-manuscrise.


Everghetinosul, una dintre cele mai voluminoase opere patristice, este împărţit în patru volume şi poate fi citit de tot creştinul.


Toţi, de la cel mai îmbunătăţit călugăr până la cel mai delăsător mirean (sau invers: de la cel mai sporit om din lume până la cel mai lumesc călugăr) ne putem regăsi, fie şi într-un singur loc în paginile ei; primim adică un cuvânt care ni se potriveşte.