PDA

Arată versiune întreagă : Despre purtarea crucii



latan.elena
21.03.2015, 21:05
http://str.crestin-ortodox.ro/foto/696/69504_purtarea_crucii11_w180.jpg




Despre purtarea crucii


"Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat in crucea Domnului nostru Iisus Hristos (http://www.crestinortodox.ro/alte-articole/70607-nasterea-celei-dupa-trup-a-domnului-dumnezeului-si-mantuitorului-nostru-iisus-hristos)" - spune Sfantul Apostol Pavel (http://www.crestinortodox.ro/diverse/69305-epistola-sfantului-apostol-pavel-catre-romani) (Gal. 6, 14). Cum a ajuns acest Sfant Apostol la o astfel de stare, ca nu voia sa se laude cu nimic, decat cu crucea lui Hristos? Crucea inseamna tot felul de suferinte, stramtorari, umilinte; cum sa te lauzi cu ea? Dar iata ca Apostolul Pavel se lauda cu ea. Impreuna cu el se laudau, desigur, si ceilalti apostoli, si, urmandu-le lor, si toti ceilalti purtatori ai crucii.

De ce, oare? Caci au inteles barbatii cei inteleptiti de Dumnezeu adanca semnificatie a crucii, au pretuit-o profund si se laudau ca s-au invrednicit sa o poarte. Ei vedeau in cruce, in loc de stramtorare, deschidere, in loc de amaraciune, dulceata, in loc de umilire, inaltare, in loc de necinste, slava; si se laudau cu ea, asa cum se lauda altii cu vreo podoaba minunata sau cu vreo distinctie.

O, de ne-ar darui Domnul si noua o asemenea intelegere si o astfel de stare, incat sa pricepem si sa simtim puterea crucii si sa ne laudam cu ea!

Semnificatia CruciiIata o scurta explicatie generala a semnificatiei crucii. Domnul a plinit mantuirea noastra prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce, El a rupt zapisul pacatelor noastre; prin Cruce, ne-a impacat cu Dumnezeu si cu Tatal; prin Cruce a pogorat peste noi darurile harului si toate binecuvantarile Cerului. Asa este Crucea Domnului prin ea insasi. Fiecare dintre noi se face insa partas puterii ei mantuitoare numai prin propria sa cruce.

Crucea personala a fiecaruia, cand se uneste cu Crucea lui Hristos, atunci puterea, lucrarea acesteia din urma trece asupra noastra, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsa asupra noastra orice binefacere si orice dar desavarsit.

Prin urmare, crucile personale ale fiecaruia sunt la fel de necesare in lucrarea mantuirii pe cat este si Crucea lui Hristos. Nu veti intalni nici un mantuit care sa nu fi fost purtator de cruce. De aceea, fiecare este inconjurat din toate partile de cruci, ca sa nu se osteneasca cautandu-si crucea si ca sa fie aproape de puterea mantuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune si asa: uita-te in jurul tau si inlauntrul tau, descopera-ti crucea, poart-o cum se cuvine, unita cu Crucea lui Hristos, si vei fi mantuit.

Cu toate ca fiecare isi poarta crucea si fara sa vrea si, de cele mai multe ori, crucea nu este usoara, ci anevoie de purtat, totusi nu fiecare o priveste in lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune in slujba lucrarii mantuirii sale; de aceea, crucea nu este mantuitoare pentru fiecare. Sa luam la rand toate crucile posibile si sa vedem cum trebuie sa o purtam pe fiecare dintre ele, pentru ca ea sa capete putere mantuitoare.

Felurile crucilorSunt multe cruci, dar felurile lor sunt trei: primele sunt crucile exterioare, alcatuite din suferinte si necazuri si, in general, dintr-o nefericita soarta pamanteasca; a doua categorie o reprezinta crucile interioare, nascute din lupta cu patimile si cu poftele, pentru a castiga virtutile; a treia categorie o reprezinta crucile harice (de duh si de har), care sunt primite prin totala predare in voia lui Dumnezeu.

a. Crucile exterioareVa voi spune acum cateva cuvinte despre crucile exterioare. Acestea sunt cele mai complexe si mai diverse cruci. Ele sunt raspandite pe toate drumurile noastre si se intalnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supararile, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiati, necazurile de la serviciu, tot felul de privatiuni si de pagube, neplacerile familiale, relatiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supararile, pierderile si, in general, soarta pamanteasca, mai mult sau mai putin anevoioasa pentru fiecare.

Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogatia, nici slava, nici marirea pamanteasca nu ne scutesc de ele. Ele s-au impletit cu viata noastra pamanteasca din clipa in care s-a inchis raiul pamantesc si nu se vor desprinde de ea, pana cand nu se va deschide raiul ceresc.

De vrei ca aceste cruci sa-ti fie mantuitoare, foloseste-te de ele asa cum le-a randuit Dumnezeu pentru mantuirea omului, in general, si a ta, in particular. De ce a randuit Domnul ca nimeni sa nu se afle pe pamant fara necazuri si stramtorari? Pentru ca omul sa nu uite ca este un exilat, ca sa nu traiasca pe pamant ca un bastinas in patria sa, ci ca un calator si ca un venetic intr-o tara straina si sa caute intoarcerea in adevarata sa patrie.

Cand omul a pacatuit, a fost imediat izgonit din rai si, in afara raiului, a fost inconjurat de necazuri si de lipsuri si de tot felul de greutati, ca sa tina minte ca nu se afla la locul sau, ci este pedepsit, si ca sa se ingrijeasca sa caute miluire si revenire la rangul sau.

Astfel, nu te mira vazand necazuri, nenorociri si lacrimi, ci rabda fara sa te necajesti. Nu ii sade bine criminalului si neascultatorului deplina bunastare si fericire. Primeste acest gand in inima si poarta-ti soarta cu seninatate.

"Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai putin?" - vei spune. "De ce pe mine ma stramtoreaza necazurile, iar altuia ii merge bine aproape in toate? De ce eu ma frang de durere, iar altul se mangaie? Daca aceasta este soarta tuturor, macar sa se imparta in mod egal fiecaruia, fara exceptii". Dar chiar asa se imparte. Uita-te mai bine si vei vedea.

Tie ti-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau ii va fi maine, iar astazi ii ingaduie Domnul sa se odihneasca. De ce te uiti la ceasuri si la zile? Priveste intreaga viata, de la inceput pana la sfarsit, si vei vedea ca tuturor le este greu, chiar foarte greu. Gaseste pe unul care sa jubileze de bucurie intreaga viata! Pana si regii adesea nu dorm noptile din pricina greutatii ce la apasa inima.

Ti-e greu acum, dar inainte n-ai avut parte de bucurie?! Dumnezeu iti va mai da si vei vedea si alt zile de bucurie. Rabda, deci! Cerul se va lumina si tie supra ta. In viata este ca in natura, sunt ba zile intunecoase, ba zile senine. S-a intamplat vreodata ca un nor de furtuna sa nu treaca?! Si este cineva pe lume care sa creada ca nu va trece?! Gandeste si tu la fel despre supararea ta si te vei mangaia de buna nadajduire.

Iti este greu. Dar este, oare, aceasta o intamplare fara motiv? Pleaca-ti cat de cat capul si adu-ti aminte ca exista Dumnezeu, care se ingrijeste de tine ca un parinte si nu te scapa din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a intamplat decat cu ingaduinta si cu voia Lui. Nimeni altul decat El ti-a trimis-o. Iar El stie foarte bine ce, cui si cand sa-i trimita; si cand trimite, trimite spre binele aceluia care primeste suferinta. Asadar, uita-te in jurul tau si vei vedea, in nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine.

Dumnezeu vrea sa-ti curete vreun pacat sau sa te indeparteze de vreo treaba pacatoasa sau, printr-un necaz mai mic, sa te fereasca de un altul mai mare, ori vrea sa-ti dea ocazia sa-ti arati rabdarea si credinta in El, pentru ca apoi sa-Si arate in tine slava milostivirii Sale. Desigur ca ceva dintre acestea ti se potriveste. Cauta deci ceea ce ti se potriveste si oblojeste-ti cu aceea rana, asa cum folosesti un plasture, si se va racori arsura ei.

De altfel, daca nu vei vedea clar ce anume vrea sa-ti daruiasca Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ti in inima credinta generala si neiscoditoare ca tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, si talcuieste-i sufletului tulburat: asa a binevoit Dumnezeu. Rabda! Pe cine pedepseste Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!

Mai bine opreste-ti privirea la starea ta morala si la starea din vesnicie care ii corespunde. Daca esti pacatos - cum esti, de altfel - bucura-te ca a venit focul napastei care-ti va arde pacatele. Tu privesti suferinta numai dinspre pamant. Dar muta-te cu gandul la cealalta viata. Treci de partea Judecatii. Priveste focul cel vesnic, pregatit pentru pacatele noastre. Si, de acolo, priveste-ti suferinta. Daca acolo vei fi osandit, cate necazuri nu ti-ai dori sa fi suportat aici, numai ca sa nu fi cazut sub acea osandire?!

Spuneti in sinea ta: "Dupa pacatele mele imi sunt trimise ceste lovituri" si multumeste-I Domnului ca bunatatea Lui te indruma spre pocainta. Apoi, in loc sa te intristezi fara rost, afla care-ti este pacatul, pocaieste-te si nu mai pacatui. Cand vei cugeta astfel, vei spune, desigur: "Inca este putin ceea ce am primit! Caci, dupa pacatele mele, mult mai rau merit"

.Asadar, indiferent de porti soarta amara a tuturor, ori suferintele si necazurile personale, rabda-le cu inima impacata, primindu-le cu recunostinta din mainile Domnului, ca pe un leac impotriva pacatelor, ori ca pe o cheie care deschide usa in imparatia Cereasca.

Nu carti, nu invidia pe altul si nu te lasa prada tanguirii zadarnice. Caci asa se intampla in nenorocire: unul incepe sa se tanguiasca si sa carteasca, altul se pierde de tot cu firea si cade in deznadejde, iar altul se cufunda in necazul sau si doar sufera, fara a se misca cu mintea si fara sa-si inalte suferinta inimii spre Dumnezeu. Toti acestia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sunt trimise si pierd, astfel, momentul prielnic si ziua mantuirii.

Domnul le da in maini conlucrarea mantuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul si suferinta. Oricum, iti porti deja crucea. Fa, asadar, ca aceasta purtare sa-ti fie spre mantuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie sa muti muntii din loc, ci sa aduci o mica schimbare in miscarea gandurilor si in starile inimii tale.

Desteapta-ti recunostinta, smereste-te sub mana puternica, pocaieste-te, indrepteaza-ti viata. Daca te-a parasit credinta in pronia Lui Dumnezeu, readu-ti-o in suflet si vei saruta dreapta lui dumnezeu. Daca ti-ai pierdut simtul legaturii cu propriile pacate, ascute-ti ochiul constiintei si le vei vedea, vei plati pacatul si vei umezi uscaciunea necazului cu lacrimile pocaintei.

Daca ai uitat ca amarul soartei pamantesti rascumpara si mai amarnica soarta vesnica, inviaza-ti in minte acest gand si, cu inima impacata iti vei dori suferinte, pentru ca, pentru micile suferinte de aici, sa te intampine acolo milostivirea vesnica a Domnului.

Este mult oare? Este greu? Dar, in acelasi timp, aceste ganduri si sentimente sunt legaturile care leaga crucea noastra de Crucea lui Hristos, din care se revarsa pentru noi puteri mantuitoare. Fara acestea, crucea ramane tot in spatele nostru si ne apasa, dar nu are putere mantuitoare, fiind despartita de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai suntem purtatorii de cruce care se mantuiesc si nu ne mai putem lauda in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos (http://www.crestinortodox.ro/alte-articole/70608-intampinarea-domnului-nostru-iisus-hristos).

Spunand putine despre crucile din afara, va invit, fratilor, sa umblati in intelepciune, rascumparand timpul suferintei si al necazurilor printr-o senina, multumitoare si pocaita rabdare. Atunci vom simti puterea mantuitoare a crucilor suferintelor noastre si ne vom bucura, supunandu-ne lor, intrevazand prin ele lumina slavei, si vom invata sa ne laudam cu ele nu numai pentru roadele lor viitoare, ci si pentru cele de acum.

b. Crucile launtrice

Al doilea fel de cruci sunt crucile launtrice. Pe acestea le intalnim in timpul luptei cu patimile si cu poftele. Spune Sfantul Apostol: "Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele"(Gal. 5, 24). Si l-au rastignit? Asadar, este vorba de o cruce pe care si-au rastignit aceste patimi si pofte.

Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A rastigni patimile inseamna a le face neputincioase, a le strivi, a le dezradacina. De va infrange omul vreo patima de cateva ori, o va face neputincioasa; de o va mai infrange de cateva ori, o va strivi; daca inca o va infrange, atunci o va dezradacina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Si fiindca ceasta lupta este anevoioasa, amara si dureroasa, ea este cu adevarat o cruce implantata inlauntrul nostru. Cel ce lupta cu patimile, uneori parca are mainile tintuite, parca i se pune pe frunte cununa de spini, inima ii este strapunsa de vie. Atat este de greu si de dureros.

Fara osteneala si fara durere nu se poate, pentru ca patimile, desi, venind din afara, ne sunt straine, asa de tare s-au lipit de trupul si de sufletul nostru, incat au patruns cu radacinile in toate madularele sufletesti si in toate puterile noastre. Daca te vei apuca sa le dezradacinezi, doare. Doare, dar este mantuitor, si aceasta izbavire nu se obtine altfel decat prin durere.

Cand ne dor polipii, un corp strain se naste in corpul nostru, creste si da radacini. Daca nu-i retezi, nu te poti vindeca, iar retezarea este dureroasa. Mai bine sa doara, dar aceasta durere sa inapoieze sanatatea. Iar daca ii lasi si nu-i tai, tot vor durea, insa aceasta durere nu va mai fi spre sanatate, ci inspre intetirea durerii, si poate chiar spre moarte.

Stii cum se vindeca boala siberiana? Se taie si se scoate afara buba, se arde locul si se mai unge cu o otrava si se freaca cu ea. Doare, dar este spre vindecare. Iar daca o lasi asa, durerea va ramane durere, dar de moarte nu scapi.

La fel este si in lupta cu patimile sau cu dezradacinarea lor: este dureroasa, dar mantuitoare. Iar daca lasi patimile si nu le dezradacinezi, te vor stramtora in continuare, iti vor pricinui durere, suferinta, dar nu spre mantuire, ci spre pieirea si moartea spirituala, caci plata pacatului este moartea (Rom. 6, 23).

Care patima nu este dureroasa? Mania arde, invidia usuca, pofta trupeasca vlaguieste, zgarcenia nu te lasa sa mananci si sa dormi, mandria jignita roade ucigator inima; si orice alta patima - ura, suspiciunea, galceava, dorinta de a fi pe placul oamenilor, atractia pentru anumite lucruri si persoane - ne pricinuieste, fiecare, suferinta ei, astfel incat a trai in patimi este acelasi lucru cu a merge descult pe lame de cutit sau pe carbuni aprinsi, sau a fi in situatia omului caruia serpii ii invenineaza sangele.

Si iarasi, cine nu este lipsit de patimi? Toata lumea le are. Cata vreme exista mandrie, exista toate patimile, caci aceasta este mama patimilor si nu umbla fara fiicele ei. Dar ca nu fiecare le are pe toate in aceeasi masura: la unul precumpaneste una, la altul alta, care le da tonul celorlalte. Iar daca fiecare are patimi, inseamna ca se si chinuieste din pricina lor. Fiecare este chinuit si rastignit de patimi, insa nu spre mantuire, ci spre pierzanie.

Astfel, purtand patimile, te sfasii cu ele si pieri. Nu este oare mai bine sa-ti produci singur suferinta inlauntrul tau tot din pricina patimilor, insa nu spre pierzanie, ci spre mantuire? Este de ajuns sa schimbi directia cutitului si, in loc sa te tai pe tine cu el, spre satisfactia patimilor, sa tai cu el patimile, pornind la lupta cu ele si impotrivindu-te lor in toate. Si aici va fi durere si suferinta a inimii, dar durerea va fi tamaduitoare, va fi imediat urmata de o linistire imbucuratoare, asa cum se intampla cand rana este acoperita cu un plasture tamaduitor.

Daca te supara, de pilda, cineva, este greu sa-ti depasesti mania si nu-ti place; daca o biruiesti, te linistesti, dar daca ii dai satisfactie, multa vreme te vei framanta. De a fost cineva jignit, greu ii este sa se biruiasca pe sine si sa ierte; daca iarta, pace dobandeste, iar de se razbuna, nu va avea liniste. Daca s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis.

Asa stau lucrurile cu orice patima. Si patima te chinuieste, dar si lupta cu ea iti pricinuieste suferinta. Insa prima te ucide, iar a doua te vindeca si te izbaveste. Oricarui patimas trebuie sa i se spuna: "Mori pe crucea patimilor tale". Rupe aceasta cruce si construieste-ti o alta: crucea luptelor cu ele. Si iti va fi rastignirea pe aceasta cruce spre mantuire.

Toate acestea sunt limpezi ca lumina zilei, si alegerea ar trebui sa fie foarte usoara. Totusi, faptele nu o indreptatesc intotdeauna. Trebuie sa ne miram de orbirea noastra. Sufera unul de cate o patima, dar tot ii da apa la moara. Vede ca, dandu-i satisfactie, isi face din ce in ce mai rau, dar tot nu se lasa. Avem o dusmanie inexplicabila fata de noi insine! Altul chiar se pregateste de lupta cu patima, dar imediat ce patima se trezeste cu cererile ei, o urmeaza numaidecat. Iar porneste si iar ii cedeaza. Face de cateva ori asa, si rezultatul este acelasi.

Suferim de o inexplicabila vlaguire a puterii morale! In ce constau amagirea si inselarea? In faptul ca patima, prin satisfacerea ei, promite o gramada de placeri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de cate ori nu s-a verificat, oare, ca satisfacerea patimei aduce nu fericire si liniste, ci chin si intristare? Ea promite multe, dar nu da nimic; iar lupta nu promite nimic, dar da totul.

Daca nu ai trait aceasta experienta, traieste-o si vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastra, ca nu ne hotaram s-o traim. Motivul ar fi ca ne este mila de noi insine. Autocompatimirea este cel mai lingusitor tradator si cel mai mare dusman al nostru, este primul plod al mandrei. Ne este mila de noi insine si ne ucidem cu mana noastra. Credem ca ne facem bine, dar ne facem rau; si cu cat mai rau ne facem, cu atat mai mult vrem sa ne facem rau. Astfel, raul creste si ne apropie de pieirea finala.

Sa ne insufletim, asadar, fratilor, si sa ne urcam cu curaj pe crucea rastignirii de sine, prin rastignirea si dezradacinarea patimilor si a poftelor. Sa respingem mila de noi insine si sa incalzim ravna trudirii de sine. Sa avem o mana de doctor, care si celor pe care-i iubeste, si celor de vaza, la nevoie, le administreaza taieturi si arsuri dureroase.

Nu va voi indica metoda si intreaga desfasurare a luptei. Apucati-va de treaba, si ea va va arata singura si va va lnvata totul. Inchipuiti-va linistea, bucuria si lumina care se vor instaura in inima dupa biruirea patimilor si cu aceasta incalziti-va ravna ridicarii impotriva lor. Lumina si bucuria se nasc chiar de la inceputul pornirii acestei lupte si tot cresc si se inalta, pana cand, la sfarsit, se vor implini prin linistirea inimii, in care se odihneste Dumnezeu. Dumnezeul pacii traieste cu adevarat, de-a pururi in acela care a ajuns la aceasta masura. Atunci se adevereste pe deplin ca, intr-adevar, crucea este pomul vietii.

Pomul vietii cel din rai a ramas in rai. In locul lui, pe pamant este inaltat pomul crucii. Rostul acestuia este unul singur: va gusta omul si va fi viu. Apropie-te, lipeste-ti buzele de el si bea din el viata. Te vei lipi de cruce cand respingand mila de sine, vei ravni la rastignirea de sine iar viata vei incepe sa bei din ea cand vei porni la lupta cu patimile. Fiecare biruire a patimii va fi ca primirea unor sucuri de viata datatoare din crucea purtatoare de viata. Indeseste biruintele si te vei satura mai repede si te vei umple de viata.

Minunata este insusirea rastignirii de sine! Parca iti ia, dar, luandu-ti, iti da; parca reteaza, dar, retezand, inradacineaza; parca omoara dar, omorand, inviaza. Este exact Crucea lui Hristos, care a calcat moartea, viata daruind. Cata fericire!

Dar mare este, oare, osteneala? Primul pas este destul de anevoios - prima biruire a sinelui, prima hotarare de lupta; apoi insa, cu fiecare inclestare in lupta, devine tot mai usor. Ravna se va aprinde mai tare, si stiinta de a lupta va creste si dusmanul va slabi. Asa cum in lupta obisnuita, ostasilor le este frica numai de inceput, iar apoi nu se mai tem de nimic, totul le vine usor si la indemana, la fel este si in lupta duhovniceasca: numai sa incepi, apoi lupta se va infierbanta de la sine si te va usura. Si apoi, cu cat mai zeloase si mai aprige sunt inclestarile, cu atat mai aproape este sfarsitul luptei si pacea.

N-ai putere sa incepi? Roaga-te. Domnul iti va trimite. Inconjoara-te de gandul primejdiei de a ramane in patimi si astfel te vei smulge din intunericul lor, spre lumina eliberarii de ele. Dar, mai ales, marturisindu-ti neputinta in fata Domnului, stai si bate la usa milostivirii Sale, chemandu-L in ajutor. Iti va veni ajutor! Domnul va cauta spre tine si lumina ochilor Sai iti va arde autocompatimirea si iti va aprinde ravna de a te inarma cu barbatie impotriva patimilor. Iar daca Domnul este cu noi, cine-i impotriva noastra?

Doamne, incepatorul nevointei, Cel ce ne-ai insufletit cu ravna de a porni nevointa luptei cu patimile, Tu insuti la-ne putere sa rezistam in lupta, ca sub semnul Crucii Tale sa luptam lupta cea buna, privind catre Tine, Incepatorul si Plinitorul credintei noastre, Cel ce prin Cruce ne-ai randuit mantuire si ne-ai daruit viata prin ea!

c. Crucea predarii de sine in voia lui Dumnezeu

Cel de-al treilea fel al crucii mantuitoare pentru noi este crucea predarii de sine in voia lui Dumnezeu. Va voi spune si despre ea vreo doua vorbe, pentru ca invatatura intreaga imi depaseste puterile. Pe aceasta cruce se ridica crestinii cei mai desavarsiti. Ei sunt cei ce o cunosc si ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg si cu putere. Cum ar putea altii sa vorbeasca asa? Dar nu se poate sa o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo doua patimi si linistindu-se cat de cat de framantarea lor dinauntru, sa creada ca a facut deja tot ce trebuie si se asteapta de la crestini.

Nu, nici in aceasta situatie nu a facut inca totul. Chiar si cel ce s-a curatat pe deplin de patimi nu a facut inca cea mai importanta fapta crestina, ci doar s-a pregatit pentru ea. Daca te-ai curatat de patimi, preda-te, curat, ca jertfa curata si neprihanita lui Dumnezeu, caci numai o astfel de jertfa I se cuvine Neprihanitului.

Priveste Golgota. Acolo, crucea talharului intelept este crucea curatirii de patimi, iar Crucea Domnului este crucea jertfei curate si neprihanite. Ea este rodul predarii in voia lui Dumnezeu - neconditionata, deplina, fara intoarcere.

Ce L-a urcat Cruce pe Mantuitorul nostru? Aceasta predare de sine in gradina Ghetsimani! Domnul nostru Iisus Hristos se ruga sa treaca de la El paharul acesta, dar iata cum rosti hotararea definitiva: "Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti" (Mt. 26, 39).

De la cuvantul "Eu sunt" cad cei ce venisera sa-L lege. Dar apoi tot ei il leaga. De ce? Pentru ca El insusi se legase mai inainte, predandu-Se in voia lui Dumnezeu. Sub Cruce, intreaga faptura se cutremura si mortii inviau, iar El statea nemiscat pe Cruce, caci isi predase duhul lui Dumnezeu.

Astfel sunt toti cei ajunsi la masura barbatului desavarsit, cei ce au atins masura varstei plinirii lui Hristos. Acestia sunt cu totii, ca sa spunem asa, rastigniti pe crucea voii lui Dumnezeu. Pe ea este tintuita orice miscare voluntara a lor, orice gand si orice dorinta. Sau, mai bine zis, pe acestea din urma, in intelesul si sub forma lor obisnuita, nici nu le mai au: tot ce este al lor a murit pentru ei, fiind jertfit voii lui Dumnezeu. Mana lui Dumnezeu este cea care ii misca, inspiratia lui Dumnezeu, care, pecetluindu-se in inima lor printr-un mod numai de ei cunoscut, le determina toata activitatea.

Sfantul Apostol Pavel, vorbind despre sine, exprima astfel aceasta stare: "M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20). Imediat ce s-a rastignit impreuna cu Hristos - el, apostolul, barbatul desavarsit - a incetat sa mai traiasca prin el insusi si Hristos a inceput sa traiasca in el. Sau a trecut intr-o stare despre care scrie asa in alta parte: "Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si ca sa voiti, si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa (Fii. 2, 13).

Aceasta este culmea desavarsirii crestine, la care este omul in stare sa ajunga. Ea este inceputul starii viitoare, de dupa inviere, cand Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul in toti. De aceea, toti cei ce s-au invrednicit sa atinga ceasta stare se pun adesea in contradictie cu toate randuielile vietii pamantesti si ori sufera prigoane si chinuri, ori devin si sunt considerati nebuni intru Hristos (http://www.crestinortodox.ro/editoriale/70108-nebunia-intru-hristos), ori se retrag in pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vietii lor exterioare, launtrul lor este unul: sunt uniti cu Dumnezeu, traind in inima numai cu Dumnezeu. Numai prin El, Unicul, traiesc si lucreaza, ascunzandu-se in cea mai adanca si mai tainuita tacere, intr-o totala lipsire de orice miscare.

Se spune ca sus, la limita atmosferei noastre, se opreste orice miscare a stihiilor pamantesti. Acolo troneaza linistita numai stihia universala. Acesta este modelul celor rastigniti impreuna cu Hristos, care au incetat sa mai traiasca prin viata lor si au inceput sa traiasca numai in Hristos sau, altfel spus, al celor care s-au urcat pe crucea predarii in voia lui Dumnezeu, singura care le da valoare si lucreaza in ei, respingand orice socoteli si actiuni personale.

Nu mai am nimic sa va spun despre aceasta. Si pe acestea vi le-am spus numai ca sa va sugerez unde se afla sfarsitul, unde trebuie sa fim si sa ajungem si pentru ca, stiind, sa intelegeti cu totii ca, orice ati avea sau ati face bun, sa-l socotiti drept nimic, daca nu ati ajuns pana la aceasta inaltime a vietii duhovnicesti, care ne-a fost menita si care este asteaptata de la noi.

Multi cred ca viata crestina este la fel ca si alte feluri de a trai; nu este asa. Ea incepe prin pocainta, se continua prin lupta cu patimile si se incheie prin rastignirea impreuna cu Hristos a omului launtric curatit de patimi si prin cufundarea in Dumneeu. "Ati murit - spune Apostolul - si viata voastra este ascunsa cu Hristos intru Dumnezeu" (Col. 3, 3). Aici, totul se savarseste inlauntru, este nevazut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar constiintei si lui Dumneeu. Cele din afara sunt aici nimic. Desigur ca ele sunt un ambalaj cuviincios, dar nu sunt un martor hotarator si, cu atat mai putin, nu le nasc pe cele dinauntru. Atat de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decat superbul ambalaj al unui mormant plin de oase!

Stiind acestea, sa stam, fratilor, pe Golgota, in fata crucilor, si sa incepem sa ne masuram cu ele si pe ele cu noi, fiecaruia care i se potriveste. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului, este modelul acelor purtatori de cruce care sufera necazuri si privatiuni exterioare.Tocmai v-am spus inainte pe cine reprezinta talharul cel intelept rastignit, si pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se lupta cu patimile, iar Domnul, pe barbatii desavarsiti, rastigniti prin predarea in voia lui Dumnezeu.

Dar crucea talharului celui rau pe cine reprezinta? Pe aceia care lucreaza patimilor. Patimile ii chinuiesc, ii sfasie, ii rastignesc de moarte, nedandu-le nici o bucurie si nici un fel de speranta. Dupa aceste semnalmente, masoara-te cu fiecare dintre aceste cruci si, dupa ele, afla cine esti: Simon Cirineul, talharul cel intelept sau cel ce il imita pe Domnul Hristos, sau talharul cel rau, din pricina patimilor ce te consuma?


Asa cum te vei gasi, asa sa-ti astepti sfarsitul. Voi adauga numai: scoateti-va afara din minte cum ca am putea, pe calea unei vieti tihnite, sa devenim cei ce se cuvine sa fim intru Hristos! La crestinii adevarati, daca au cate o mangaiere, aceasta este cu totul intamplatoare; trasatura cea mai definitorie a vietii lor o formeaza suferintele si durerile, launtrice si din afara, de voie si de nevoie.

Prin multe suferinte se cuvine sa intram in imparatie, inclusiv in cea launtrica. Primul pas facut aici - frangerea voii dinspre rau inspre bine, alcatuind inima pocaintei - se reflecta intr-o durere de moarte pricinuita ranei produse de frangerea voii, care va sangera, apoi, pe toata perioada luptei cu patimile si care se va inchide abia dupa dobandirea neprihanirii, care il ridica pe crestin pe crucea impreuna-rastignirii cu Hristos, in voia lui Dumnezeu. Totul este suferinta, durere, stramtorare. Putem spune ca tihna este semnul drumului gresit, iar suferinta, cel al drumului drept.

Cugetand la aceasta, bucurati-va, purtatori ai crucii! Iar voua ce va pasa, cei se stati in tihna si in mangaieri? Cuvantul lui Avraam catre cel bogat este in pilda despre Lazar si bogatul nemilostiv. Aici va mangaiati, iar altii sufera pentru Hristos si pentru sfanta Sa Lege; iar in cealalta lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mangaia, iar cei ce s-au mangaiat vor suferi.

Voi spuneti, de obicei: "Ce, nu avem voie nici macar sa ne distram sau sa ne permitem vreo placere?". Faceti intai ce este mai important, iar apoi permiteti-va si aceasta. Unii n-au alte treburi decat: azi sa mearga la un bal, maine la teatru, poimaine la plimbari, apoi la lecturi si la conversatii mondene si la fel de fel de alte distractii, trecand de la unele placeri la altele. Iar la ce este mai important, la cum sa ajunga ceea ce trebuie sa fie fiecare crestin, nici nu se gandesc.

Ce fel de roade sa astepti de la o astfel de viata? Credeti ca raportarea noastra launtrica la Dumnezeu, prin Hristos, va creste de la sine, indiferent de aceste neoranduieli din afara?! Cum sa creasca? Arde oare lumanarea in vant? Se plineste, oare, viata de la otrava? Nu.

Daca vrei sa-ti fie bine, lasa mangaierile, porneste pe drumul crucii si al pocaintei, mistuieste-te in focul rastignirii de sine, caleste-te in lacrimile frangerii inimii si vei deveni aur sau argint sau piatra pretioasa si, la timpul potrivit, vei fi luat de Stapanul ceresc pentru infrumusetarea prea-luminoaselor si prealinistitelor Sale lacasuri. Amin !

Sfantul Teofan Zavoratul (http://www.crestinortodox.ro/cuvinte-duhovnicesti/68462-sfantul-teofan-zavoratul-dragostea-de-dumnezeu)


http://www.crestinortodox.ro/religie/despre-purtarea-crucii-69504.html

latan.elena
21.03.2015, 22:40
Învăţătura despre calea cea strâmtă
Ca ilustrare a Evangheliei luarii Crucii si urmarii lui Hristos (http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=53&cap=8#34), care se citeste astazi, am ales astazi un fragment dintr-un capitol al cartii Sf. Ignatie Briancianinov, “Faramiturile ospatului” (http://www.cartiortodoxe.com/faramiturile-ospatului), intitulat “ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE CALEA CEA STRÂMTĂ”:http://www.cuvantul-ortodox.ro/wp-content/uploads//2008/09/0ignatie-briancianinov-x.jpg (http://www.cuvantul-ortodox.ro/wp-content/uploads//2008/09/0ignatie-briancianinov-x.jpg)“Învăţătura despre calea cea strâmtă pe care o găsim în Sfânta Scriptură este reluată de către Sfinţii Părinţi care o expun cu putere, clar şi profund, într-un chip convingător şi adânc: este o hrană care la masa cuvintelor duhovniceşti joacă un rol important. “Dacă tu vrei, zice Sfântul Marcu Ascetul, să dai câteva cuvinte de învăţătură celui ce doreşte să înveţe, învaţă-l rugăciunea, credinţa adevărată şi răbdarea în suferinţe. Prin aceste trei aspecte parţiale ale binelui, se poate dobândi binele întreg“.Învăţătura despre răbdarea în suferinţe a fost întotdeauna una dintre tradiţiile morale ale creştinismului, în vremea noastră când, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, formarea şi mântuirea călugărilor se realizează în mod deosebit prin încercări şi ispite de tot felul, învăţătura despre răbdarea în suferinţă îmbracă o însemnătate aparte. Noi vom prezenta un număr apreciabil de texte consacrate acestui subiect, şi culese de la Sfinţii Părinţi, cu scopul de a acorda călugărilor de astăzi un sprijin duhovnicesc în mijlocul suferinţelor ce-i înconjoară, şi să-i pregătim în aşa fel, printr-o dreaptă înţelegere a încercărilor, încât să facă faţă celor ce încă n-au venit dar care, poate, se îngrămădesc la orizont ca nişte nori negri prevestitori de furtună. Pe cei luaţi prin surprindere, nepregătiţi şi dezarmaţi, ispitele îi buimăcesc şi adesea, îi doboară. A-ţi duce crucea, a suporta cu răbdare suferinţele, înseamnă a te lepăda de tine; fără această lepădare de tine nu-i cu putinţă, îţi porţi crucea în măsura în care te lepezi de tine. Lepădarea de tine este întemeiată pe credinţa în Hristos: El este cel ce a formulat această lege duhovnicească (Matei 16, 24).
http://www.cuvantul-ortodox.ro/wp-content/uploads//2008/09/sf-macarie-cel-mare.thumbnail.JPG (http://www.cuvantul-ortodox.ro/wp-content/uploads//2008/09/sf-macarie-cel-mare.JPG)1. Extrase din scrierile Sfântului Macarie cel MareCel ce vrea să-L urmeze pe Hristos pentru a deveni fiu al lui Dumnezeu, născându-se din Duh, mai întâi de toate trebuie să suporte cu bună voie şi cu răbdare toate relele ce-l încearcă, ca de pildă bolile trupeşti, înfruntările şi umilirile ce-i vin de la oameni, calomniile nevăzuţilor vrăjmaşi. Într-adevăr Providenţa divină, care rânduieşte toate lucrurile cu înţelepciune şi în vederea binelui, îngăduie asemenea încercări, provocate de diverse nenorociri, să atingă sufletele pentru ca să se vădească cele ce-L iubesc sincer pe Dumnezeu. De la începuturi, pentru patriarhi, profeţi, apostoli şi mucenici, semnul alegerii era călătoria pe calea cea strâmtă şi cu scârbe şi suferinţe, prin acestea ei aveau dovada că sunt plăcuţi lui Dumnezeu. “Fiule, zice Scriptura, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită, încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării” (Sir. 2, 1-2). Şi într-alt loc: “Tot ce ţi se va întâmpla primeşte cu plăcere” (Sir. 2, 4), ştiind că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Este motivul pentru care sufletul ce doreşte să-i placă lui Dumnezeu mai întâi de toate să se întrarmeze cu răbdarea şi cu nădejdea. Una dintre vicleniile diavolului constă, la ora încercărilor, în a ne împinge în tristeţe pentru a ne deturna nădejdea pe care ne-am pus-o în Dumnezeu.În acelaşi timp, Dumnezeu nu îngăduie niciodată ispitelor să-i necăjească în aşa măsură, pe cei ce şi-au pus nădejdea în El, încât să-i ducă la disperare. “Credincios este Dumnezeu, zice Apostolul, el nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (l Cor. 10, 13). Diavolul nu chinuieşte sufletul atât cât ar vrea el, ci doar atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Dacă omul nu ignoră ce povară poate purta un catâr, un măgar, sau o cămilă, şi le pune în spate doar atât cât pot duce; dacă olarul ştie cât timp trebuie să lase în cuptor vasele de argilă, puţin ca ele să nu se ardă dacă stai prea mult, sau, dimpotrivă, să nu fie inutilizabile dacă stau prea puţin; dacă deci omul este în stare să facă asemenea calcule, cu cât mai mult înţelepciunea luiDumnezeu va şti ce sarcină trebuie pusă asupra fiecărui suflet, pentru ca, încercat prin ispite să devină apt pentru împărăţia cerurilor.Oamenii lui Dumnezeu trebuie să se pregătească de luptă. Tânărul războinic suportă cu tot sufletul rănile pe care le primeşte şi respinge bărbăteşte pe vrăjmaşi; la fel şi creştinii trebuie să suporte cu curaj ispitele şi luptele, atât cele de dinafară cât şi cele de dinăuntru. Creştinul lovit de încercări trebuie să progreseze prin răbdare. Aceasta-i calea unui creştin adevărat. Precum soarele proiectează umbre, la fel şi Duhul Sfânt, prezent fiind, face să apară persecuţii şi lupte. Iată-i pe proorocii în care a strălucit Duhul Sfânt: la câte persecuţii n-au fost supuşi de neamul lor! Iată-L pe Domnul Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6); El a suportat persecuţii, nu numai de la neamurile străine, ci şi de la propriul Său popor, de la Israel! Ei l-au batjocorit pe Mântuitorul cu frenezie şi L-au răstignit. Apostolii au suferit o prigoană asemănătoare. După ce Hristos a fost răstignit pe Cruce, Duhul Sfânt, Mângâietorul, i-a abandonat pe iudei şi s-a odihnit peste creştini. Creştinii nu trebuie să se tulbure când au necazuri: persecuţiile pornesc întotdeauna împotriva adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în fiecare pe măsura respectivului. Atunci când omul reţine Cuvântul, şi Cuvântul îl reţine pe el; când îl păstrează, este păstrat de către Acesta. Din acest motiv, toate inimile sfinţilor, profeţilor, apostolilor şi martirilor au păstrat Cuvântul în inima lor; nu se îngrijorau de cele trecătoare şi le lăsau pe cele pământeşti, petrecând în porunca Duhului Sfânt, căci mai bună decât orice este dragostea lui Dumnezeu şi virtutea. Lucrul acesta-l dovedeau nu atât cu vorba, sau cu câteva cunoştinţe superficiale, ci cu vorba unită cu fapta. In locul bogăţiei, ei alegeau sărăcia; în locul slavei, dezonorarea; în locul bucuriei, suferinţa. Ei căutau dragostea în locul urii: urând bucuriile acestei vieţi, îi iubeau pe cei ce-i privau de acestea, socotindu-i colaboratori pe calea mântuirii. Evitau să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facere 2, 9): îi iubeau pe oamenii evlavioşi şi bine intenţionaţi, dar nu-i judecau nici pe cei răi, văzând atât în unii cât şi în alţii pe trimişii învăţătorului; faţă de toţi arătau o adevărată dragoste. Auzind porunca Mântuitorului: “iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37), îi considerau pe cei ce-i necăjeau ca binefăcători, căci ei deveneau un mijloc prin care dobândeau iertarea păcatelor. (…)
http://www.cuvantul-ortodox.ro/wp-content/uploads//2008/09/5_march_mark_the_ascetic_small.thumbnail.jpg (http://www.cuvantul-ortodox.ro/wp-content/uploads//2008/09/5_march_mark_the_ascetic_small.jpg)2. Extras din scrierile Sf. Marcu AscetulPrivegherea, rugăciunea şi răbdarea în încercări îi dau inimii o duioşie dulce şi nepericuloasă, cu condiţia ca o intensificare disproporţionată a nevoinţei ascetice să n-o lipsească de calităţile sale esenţiale. Cel ce neglijează aceste trei aspecte ale activităţii duhovniceşti, sau care le practică fără râvnă, va fi cuprins în momentul morţii de chinurile groaznice (Legea duhovnicească, 19).(…) Legea libertăţii spirituale ne învaţă adevărul, şi mulţi îl cunosc doar superficial, iar cei puţini îl cunosc în măsura în care împlinesc poruncile (Ibid. 30). Perfecţiunea legii duhovniceşti este ascunsă în Crucea lui Hristos (Ibid 31). Cel ce se roagă pentru cei ce-l vătămă, îi zdrobeşte pe demoni; dar cei ce-şi permit să se lupte cu oamenii care-i vătăma, vor fi ei înşişi învinşi de demoni (Ibid 45). Dacă fiecare suferinţă, venită fără voia ta, te învaţă să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, atunci nu-ţi vor lipsi ocaziile de pocăinţă (Ibid. 57). Vezi-ţi propriile tale păcate, şi nu pe cele ale aproapelui, şi asceza ta duhovnicească nu va fi în deşert (Ibid. 63).Să nu-ţi închipui că poţi dobândi virtutea fără suferinţă: cel ce trăieşte în desfătări rămâne departe de experienţa duhovnicească (Ibid., 66). Dacă cel ce lucrează conform poruncilor se aşteaptă ca încercările să apară ca urmare a lucrării sale:dragostea pentru Hristos se probeaza prin împotriviri (Ibid., 88). Numeroşi sunt cei ce au luptat mult împotriva suferinţelor nedorite, dar nimeni n-a scăpat de ele decât prin rugăciune şi pocăinţă (Ibid., 92). Eu cred că pocăinţa ia naştere din trei virtuţi: curăţirea gândurilor, rugăciunea neîncetată şi răbdarea în suferinţe. Aceste trei virtuţi nu numai că trebuie practicate în mod văzut, ci şi prin activitatea duhovnicească interioară. Asceţii care printr-o practică îndelungată le-au deprins, datorită lor, ajung la nepătimire.“Luând crucea vino şi urmează Mie” (Marcu 10, 21), a zis Domnul. Crucea este răbdarea în suferinţe. . . Fără aceste trei virtuţi, nu se poate împlini lucrarea pocăinţei.Eu cred că pocăinţa este necesară tuturor, păcătoşilor şi drepţilor care doresc să se mântuiască, căci starea de desăvârşire n-are o limită la care odată ajunşi cei care doresc sa se mântuiască, să nu mai trebuiască împlinirea virtuţilor pomenite. Ele îi duc pe începători la evlavie; ele îi fac pe ceilalţi să progreseze; ele îi confirmă pe cei desăvârşiţi în desăvârşirea lor. Dar aceste virtuţi nu pot fi lucrate în chip prisositor, nici printr-o practică îndelungată, nici prin conştiinţa propriei tale dreptăţi…Noi toţi suntem urmaşii lui Adam: toţi ne naştem în păcatul său şi, din acest motiv, suntem condamnaţi de judecata lui Dumnezeu la moartea veşnică; nu putem fi salvaţi fără de Hristos. Toţi, chiar cei drepţi dintre oameni, nu scăpăm de moartea veşnică decât prin mijlocirea lui Hristos cel răstignit pentru toţi; noi toţi suntem răscumpăraţi prin sângele Lui. De aceea, însuşi Mântuitorul le-a propus tuturor o singură lucrare, care-i îmbrăţişează pe toţi ceilalţi, şi le-a poruncit apostolilor ca tuturor să le spună un singur lucru: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 4, 17). În acelaşi timp, Mântuitorul a dat numeroase porunci concrete, a căror împlinire duce la desăvârşirea pocăinţei; El ne porunceşte împlinirea acesteia până la moarte, zicând: “Cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35). Şi adaugă, poruncind renunţarea la tot: “chiar şi la sufletul său însuşi” (Luca 14, 26). Pentru a confirma importanţa mare a poruncilor, zice: “Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19). Dacă, aşa cum am spus, Hristos ne-a poruncit să stăruim în pocăinţă până la moarte, rezultă că cel ce crede că pocăinţa poate fi împlinită înaintea morţii leapădă porunca, refuzând să-şi piardă sufletul înainte de a muri; el se arată ca încălcător al tuturor poruncilor lui Hristos. Până ce murim pocăinţa nu se termină, nici pentru mici, nici pentru mari. De fapt, nimeni n-a putut face o pocăinţă perfectă, pentru că o pocăinţă perfectă n-ar mai cere continuarea ei. Iată pentru ce, chiar dacă nu ne simţim în stare să facem o pocăinţă aşa cum spune porunca şi cum ar trebui, să avem râvna să o facem, spre a nu fi număraţi între cei ce nu vor să se pocăiască, pentru a nu fi judecaţi din pricina acestui refuz.Cercetează viaţa tuturor celor care, de la începutul lumii, au sfârşit cu bine călătoria pământească şi vei vedea că în toţi cei ce au plăcut lui Dumnezeu taina evlaviei s-a împlinit prin pocăinţă. A fost cineva condamnat? Dacă a fost, a fost pentru că nu s-a pocăit. A fost cineva iertat? Dacă a fost, a fost pentru că s-a pocăit. .. Dacă pocăinţa stă în a cere milă, cel ce se pocăieşte trebuie să aibă grijă să nu i se spună: “Iată, sunteţi sătui” (1 Cor. 4, 8). Trebuie fără osteneală să continue a cere ca şi cel ce n-are niciodată destul: “că oricine cere ia“ (Matei 7, 8). Dacă numai cel milostiv va fi miluit, atunci lumea întreagă este păstrată prin pocăinţă, şi datorită Providenţei divine, oamenii conlucrează unii cu alţii pe calea pocăinţei. (…)Voi încheia sfaturile Părinţilor aducându-ne modesta noastră contribuţie întemeiate pe experienţe utile şi binefăcătoare. Atunci când ne încearcă necazurile, este bine să repetăm următoarele rugăciuni scurte, să le repetăm cu toată atenţia şi cu tot sufletul, să le repetăm până ce inima noastră se umple de pace, de mângâiere şi de blândeţe:
1. “Eu am primit ceea ce merit pentru faptele mele: Doamne, pomeneşte-mă pe mine întru împărăţia Ta“.2. “Doamne, voia Ta cea sfântă să se împlinească întru mine păcătosul, acum şi-n vecii vecilor“.3. “Doamne, eu sunt zidirea Ta şi robul Tău. Fie că vreau, fie că nu vreau, eu sunt în puterea Ta: fă cu făptura Ta cea sfântă după mila Ta cea mare“.4. “Slavă Ţie, Doamne, pentru tot ce ai făcut să vină peste noi, Slavă Ţie! Dreaptă şi preamilostivă este judecata Ta faţă de mine, care merit chinurile în lumea aceasta şi-n cea viitoare“.5. “Îţi mulţumesc şi Te preamăresc, Domnul meu şi Dumnezeul meu, pentru aceste suferinţe mici pe care mi le-ai trimis întru preaînţeleapta Ta Pronie: prin ele Tu îmi dezvălui patimile mele ascunse, prin ele Tu îmi uşurezi răspunsul la judecata Ta cea dreaptă, prin ele Tu mă scapi de chinurile veşnice în iad” .Este uşor de observat că aceste rugăciuni sunt extrase din Sfânta Scriptură şi din Părinţi. Când sunt repetate cu atenţie şi fără grabă, nu vor întârzia să acţioneze cu putere pentru mântuirea noastră”.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/wp-content/uploads/2009/09/pilda-usii-stramte.JPG (http://www.cuvantul-ortodox.ro/wp-content/uploads/2009/09/pilda-usii-stramte.JPG)http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/09/21/calea-cea-stramta-a-crucii-pocainta-si-necazurile/