PDA

Arată versiune întreagă : Monica fermo- talita kumi înviind pe drumul damascului



latan.elena
03.03.2015, 18:34
Monica Fermo era o divă a anilor ’80. Frumoasă, destul de înstărită pentru acele vremuri, modernă şi mondenă, era actriţă la Teatrul Naţional şi colabora cu televiziunea română. Era una din blondele fatale care apăreau în scenetele de revelion. Ducea o viaţă boemă, dintr-o petrecere în alta şi de la un prieten la altul, practica yoga şi ţinea şedinţe de spiritism.Cum a devenit Monica Fermo, răsfăţata a culiselor bucureştene, maica Ecaterina de la Ierusalim, nu o să vă povestesc eu, ci o voi lăsa pe ea să o facă, atunci când această carte va ajunge, cumva la voi :)
https://petalacalatoare.files.wordpress.com/2014/01/d4d76-picmonkeycollage.jpg?w=400&h=200 (https://petalacalatoare.files.wordpress.com/2014/01/d4d76-picmonkeycollage.jpg)Dacă v-am stârnit curiozitatea şi de această dată şi vă interesează să aflaţi mai multe, vă las aici (http://www.agnos.ro/blog/2007/12/14/inviind-pe-drumul-damascului/)un interviu foarte frumos şi interesant cu maica Ecaterina.

https://petalacalatoare.wordpress.com/2014/01/14/inviind-pe-drumul-damascului/




https://petalacalatoare.files.wordpress.com/2014/01/50c90-images.jpg


MONICA FERMO
TALITA KUMI
ÎNVIIND PE DRUMUL DAMASCULUI


Cuvântul editorului
Înotând împotriva curentului
"A venit odată un călugăr roman, care fusese dregător al palatului si a locuit în Schit aproape de biserică. Avea încă un rob care îi slujea. Văzând deci preotul slăbiciunea lui si înstiintându-se din ce fel de odihnă este, orice iconomisea Dumnezeu că venea la biserică îi trimitea lui. Si făcând douăzeci si cinci de ani în schit, s-a făcut mai înainte-văzător si însemnat.
Auzind deci unul din cei mari egipteni despre dânsul, a venit să-l vadă, asteptând să afle la el vreo nevointă trupească mai multă. Si intrând la dânsul, i s-a închinat lui si, făcând ei rugăciune, au sezut. Dar îl vedea pe el egipteanul că poartă haine moi si harar si piele sub el si o pernă mică. Picioarele le avea curate si cu sandale. Acestea văzându-le, s-a smintit, căci în locul acela nu se ducea o astfel de viată, ci mai vârtos aspră petrecere.
Dar mai înainte-văzător fiind bătrânul, a înteles că acolo s-a smintit si i-a zis slujitorului: "Fă-ne nouă praznic astăzi pentru avva". S-a întâmplat să aibă si putine verdeturi si le-au fiert si, la vremea cea cuviincioasă sculându-se, au mâncat. Avea încă bătrânul si putin vin, pentru slăbiciune, si au băut. După ce s-a făcut seară, au citit cei doisprezece psalmi si s-au culcat. Asemenea încă si noaptea. Deci sculându-se dimineata egipteanul, i-a zis lui: "Roagă-te pentru mine!". Si acela a plecat fără să se folosească. După ce s-a dus putin, vrând bătrânul să-l folosească, trimitând, l-a chemat înapoi. Si după ce a venit, cu bucurie, iarăsi l-a primit. Atunci l-a întrebat, zicând: "Din ce tară esti?". Si i-a răspuns: "Sunt egiptean". "Dar din care cetate?" Iar el a zis: "Nu sunt cu totul eu orăsean". Si l-a întrebat: "Care era lucrul tău, în satul tău?". Si a răspuns: "Eram pândar". Si i-a zis: "Unde dormeai?". Iar el i-a zis: "La tarină". "Aveai asternut sub tine?" Si a zis: "Da, la tarină aveam să pun asternut sub mine". "Dar cum?" Si a zis: "Jos". I-a zis lui iarăsi: "Dar ce aveai de mâncare la tarină? Sau ce fel de vin beai?". Si a răspuns: "Este mâncare si băutură la tarină?". "Dar cum trăiai, răspunde?" "Mâncam pâine uscată si, de găseam, putină pastramă si apă". Si răspunzând bătrânul a zis: "Mare osteneală! Dar este si baie în sat ca să vă scăldati?". "Nu, ci când voim, ne scăldăm în râu".
Deci, după ce l-a întrebat bătrânul despre toate acestea si a aflat strâmtoarea vietii lui celei dintâi, vrând să-l folosească, i-a povestit petrecerea sa din lume, cea mai dinainte, zicând: "Pe mine, smeritul care mă vezi, din cetatea cea mare a Romei sunt si mare m-am făcut în palatul împăratului". Dacă a auzit egipteanul începutul cuvântului, s-a umilit si asculta cu dinadinsul cele ce se ziceau.
Si iarăsi i-a zis: "Deci, am lăsat cetatea si am venit în pustia aceasta. Si iarăsi eu, pe care mă vezi, aveam case mari si lucruri multe si, defăimându-le pe acestea, am venit întru această chilie mică. Iarăsi, eu, pe care mă vezi, paturi aveam peste tot de aur, cu asternuturi scumpe, si în locul lor mi-a dat Dumnezeu asternutul acesta prost si pielea pe care stau. Hainele mele erau de mare pret si în locul lor port aceste haine proaste. La prânzul meu mult aur se cheltuia si în locul aurului mi-a dat Dumnezeu aceste putine verdeturi si acest mic pahar de vin. Si cei ce îmi slujeau erau slugi multe si în locul acelora a orânduit Dumnezeu pe bătrânul acesta ce-mi slujeste. Iar în locul băii pun putină apă pe picioarele mele si sandale pentru neputinta mea. În locul alăutelor, citesc acesti doisprezece psalmi. Asemenea si noaptea, în locul păcatelor pe care le făceam, acum cu odihnă îmi fac această slujbă mică. Te rog, dar, avvo, nu te sminti de slăbiciunea mea".
Acestea auzindu-le egipteanul si în sine venindu-si, a zis: "Vai mie! Că din multă pătimire a lumii la odihnă am venit, si cele ce nu le aveam atunci, le am acum. Iar tu din multă odihnă ai venit la pătimire si din multă slavă si bogătie ai venit la smerenie si sărăcie". Si mult folosindu-se, s-a dus. Si i s-a făcut lui prieten si venea la dânsul des pentru folos, căci era bărbat cu dreaptă socoteală si plin de bună mireasmă a Sfântului Duh."
Nu mai e nevoie de comentarii… Cei care caută cu orice pret să îi găsească Monicăi Fermo defecte vor găsi. Dar acestia pierd din vedere esentialul: că ea a trecut de la întuneric la lumină.
Poate că altii s-ar fi asteptat să vadă o convertire mult mai spectaculoasă. De multe ori asteptăm însă de la altii să ajungă pe culmi ale virtutii la care noi nu ne ostenim să ajungem. Asa că, în loc de orice mărturie despre măsura duhovnicească la care a ajuns autoarea, vom mai pune înaintea cititorilor încă un cuvânt al Patericului. Care face referire nu numai la Monica Fermo, ci si la toti cei care în vremurile noastre de apostazie duc lupta cea bună pentru mântuire…
"Fratii părinti ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. "Ce am lucrat noi?" ziceau ei. Si răspunzând unul din ei, mare cu viata si cu numele, avva Ishirion, a zis: "Noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut". Si, răspunzând, fratii au zis: "Dar cei de după noi oare ce vor face?". Si a zis: "Vor să vină la jumătatea lucrului nostru". Si au zis fratii: "Dar cei de după dânsii?". A zis avva Ishirion: "Nu au nicidecum lucru cei ai neamului si rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Si cei ce se vor afla lămuriti în vremea aceea, mai mari si decât noi si decât părintii nostri se vor afla"." ( Danion Vasile )




IERUSALIM

2 aprilie 1990 - ora 24:00
Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale! Nu-mi vine să cred si totusi mă aflu de mai bine de o oră în avionul care mă va duce în Tara Sfântă. Emotiile îmi strivesc inima, cuvintele amortesc, ba chiar si gândurile. Sunt încordată la maximum. Aparent stau într-o stare relaxată, instalată comod în scaun, si din când în când mai deschid ochii să mă conving de realitate. Da! Sunt în cursa Otopeni - Tel-Aviv si voi ajunge peste o jumătate de oră în Israel. Sunt doar cinci ani de când încercam pentru prima oară să intru în Tara Sfântă si fusesem respinsă pe motiv că as altera sângele meu evreiesc cu surogate crestine. Na! Acum o fi mai bine pentru ei că intru în Israel ca o bună crestină, purtând la gât crucea sfântă a lui Hristos?! Mă simt un pic ametită poate din cauza zborului, poate a emotiilor. Chiar si imaginile amintirilor mă atacă si se suprapun unele peste altele: Botezul, revolutia, plecarea. Si nu as fi ajuns la plecarea pe care atât mi-am dorit-o dacă nu era Botezul, si nu as fi ajuns la Botez dacă nu era Dan si spiritismul lui, si nu as fi ajuns la Dan dacă nu era Dinu în viata mea si tot asa … Nu, nu, nu este timp acum pentru speculatii filozofice si amintiri. O să le fac poate altă dată într-o ordine clară, asa cum au fost puse ele acolo de Dumnezeu. Acum însă trebuie să mă pregătesc de aterizare, căci în 10 minute survolăm Tel-Aviv-ul.
2 aprilie 1990 - ora 03:00 dimineata - Holon
Slavă Tie, Doamne! Câtă fericire poate pătrunde în sufletul unui om atunci când se dăruieste cu totul lui Dumnezeu, când se lasă purtat în bratele Lui sfinte, precum pruncul în bratele mamei! Parcă mă rotesc într-un dans ametitor. De fapt sunt ametită si tot ce mă înconjoară contribuie la accentuarea stării mele. Aterizarea a fost ca în filmele americane, cu un Tel-Aviv inundat în mii de becuri, alternând de la neoane la o lumină roz, dând un aspect de basm si de ireal. Starea s-a accentuat când am scos capul din avion si am respirat pentru prima oară în viată AER SFÂNT. A trebuit să mă sprijin de bratul stewardesei care m-a pironit cu o privire si un zâmbet atotstiutor si întelegător si cu un accent perfect israelian mi-a spus: "Laila-tov" (Noapte bună). Putea să spună si noapte sfântă că nu ar fi gresit. Cerul era atât de frumos încât părea ireal, semănând foarte bine cu ilustratele de Pasti sau cu fotografiile trucate, de un albastru intens, bleumarin spre cobalt, dar cu o strălucire ce venea parcă din interiorul noptii si cu o mare de stele ce înconjurau o lună uriasă si strălucitoare. Dar ceea ce te îmbăta pur si simplu era un straniu parfum, o mireasmă dulce ametitoare care te întâmpina o dată cu primii pasi în Tara lui Dumnezeu. Nu am rezistat si, coplesită de emotii, am căzut în genunchi, plângând si sărutând Pământul Sfânt.
Acasă! În sfârsit am ajuns ACASĂ!
A urmat drumul cu taxiul până în Tel-Giborim - la Lică si Aurelia, cărora le-am telefonat din aeroport. Desigur eram atât de ametită si uluită de tot ceea ce vedeam: sosele late luminate ca ziua, reclame uriase luminoase, străzile pline de palmieri si portocali înfloriti care răspândeau un parfum năucitor, pe care sunt convinsă că nu-l voi uita niciodată. Chiar si soferul a observat aerul meu de extaz total si bineînteles a profitat luându-mi pret dublu. Când au văzut cât de "ambetată" sunt, Lică si Aurelia s-au dus la culcare si eu am început să scriu, încercând să opresc cumva timpul în loc, cu frumusetea si sfintenia primelor clipe în Tara Sfântă, clipe pe care nu le voi uita niciodată.


3 aprilie 1990 - Holon
Senzatia de ireal si film se suprapune peste amintirile de cosmar ale revolutiei din România, din cauza sunetelor ce însotesc aici viata cotidiană. M-am trezit în suieratul disperat al sirenelor de salvare si politie si în zgomotul asurzitor al elicopterelor si avioanelor ce brăzdează cerul Holonului foarte des, deoarece ne aflăm doar la zece kilometri distantă de aeroport. Cu toate că mi se spune că pe vremea când bunul meu verisor Viorel si părintii lui erau vecini cu Lică - adică acum 30 de ani - în aceste locuri unde ne aflăm era pustiu ca-n Sahara si circula hiena printre barăcile în care erau cazati evreii întorsi în Eret, se pare că am aerul că nu îl cred pe Lică, care devine din ce în ce mai elocvent. Dar aspectul actual de cartier mic burghez din Paris, cu strădute pline de vile si pomi exotici, cu felinare de tip 1800, răspândind o lumină electrică roz si cu bună starea din supermarket-uri face ca totul să pară asa de când lumea. Nu înteleg cum a fost posibil, chiar cu bani multi, o astfel de transformare?! Cu adevărat aici este "Tara în care curge laptele si mierea". O "Bucurie Sfântă" îmi încălzeste inima si încep să plâng încet, fără zgomot, dându-mi seama că TOTUL ÎMI APARTINE si că APARTIN TOTULUI.
5 aprilie 1990 - Ierusalim
De aproximativ două ore mă aflu în orasul cel mai vechi si cel mai sfânt din lume. Cu toate că, geografic vorbind, între Tel-Aviv si Ierusalim nu este o distantă prea mare - 60 de kilometri - totusi diferentele sunt majore. Ierusalimul este, ca si Roma, un oras clădit pe coline, aflându-se la 800 de metri înăltime. Dacă Tel-Aviv-ul este întesat cu boutique-uri moderne si este înconjurat de o superbă plajă pe malul Mediteranei, plină cu hoteluri ultralux, Ierusalimul este înconjurat de stânci, este construit pe piatră si din piatră. Din piatră veche de 3000 de ani care vorbeste de la sine despre acest Sfânt Pământ, despre această tară si despre oamenii ei ciudati cu limba lor la fel de ciudată (cu rezonante de pietre rostogolite) si cu scriere si mai ciudată si dificilă, de la dreapta spre stânga si fără vocale. După ce m-am instalat într-o cameră din căminul bisericii românesti, am plecat singură la plimbare încotro mă vor duce pasii. Si pasii (îndreptati si numărati de Domnul) mi-au scos la iveală o superbă priveliste aflată la capătul străzii pe care se află biserica românească - Cetatea Sfântă - cu ziduri înalte, cu creneluri, cu porti medievale atât de autentice, încât m-a surprins multimea pestrită si modernă ce intra si iesea pe poartă de parcă erau niste extraterestri si nu niste bieti turisti dornici de a vedea si ei minunata lume a Orientului.
Deodată o mare uriasă de musulmani, îmbrăcati cu rochii lungi si cu baticuri pe cap, au năvălit prin portile larg deschise spre soseaua unde mă aflam. Spre mirarea mea, în cinci minute au răsărit ca din pământ patru dubite de politie suierând cu zgomot asurzitor si au apărut zece politisti călare pe niste armăsari uriasi cum nu mai văzusem niciodată, încât sub burta calului încăpea linistit un om de statură medie. Politistii erau înarmati cu bâte si mitraliere si supravegheau iesirea musulmanilor. Am aflat apoi că musulmanii fuseseră la rugăciune la moscheea lor din cetate si acum trebuiau supravegheati, căci altfel exista pericolul de crime si atacuri, desigur nu asupra turistilor pe care îi recunosc după îmbrăcăminte, ci asupra localnicilor evrei. Am părăsit tot circul acesta jalnic si fascinant totodată, îndreptându-mi pasii spre o vale străjuită de un deal împădurit. Între atâtea stânci si pietre, acest deal mi s-a părut o fantasmă de poveste, când, de după o colină, a apărut o splendoare de biserică rusească cu trei cupole aurite în formă de ceapă - specific rusesc. Se profilau atât de frumos printre brazii dealului, iar mai jos se zărea o altă biserică impunătoare ca un templu grecesc cu coloane si arcade, încât am rămas înmărmurită si am început să plâng. Nu stiam ce loc sfânt este, dar simteam că am ajuns ACASĂ. Din nou acest ciudat sentiment de ACASĂ - aici printre străini - într-o tară atât de zbuciumată religios si politic, uimită până la lacrimi de niste locuri despre care încă nu stiam nimic si care aparent nu erau mai frumoase decât alte minunate locuri din România, dar care exercitau asupra mea o atractie aproape fizică. Simteam că apartin acestor locuri. Un foc îmi încinsese inima si m-am prăbusit pe o bancă aflată într-o statie de autobuz, căci lacrimile îmi siroiau si nu mai vedeam pe unde calc. Am stat asa aproape o oră, apoi m-am întors spre biserica românească pe acelasi drum pe care venisem. De data aceasta era liniste, musulmanii plecaseră, totusi ici si colo mai erau politisti călare care mai supravegheau străzile. Am ajuns cu bine la biserica românească, unde am participat la vecernie. Starea de plâns si de fericire a devenit continuă.
6 aprilie - Ierusalim
Am întrebat-o pe măicuta Teodula, care se ocupă de îngrijirea bisericii românesti, dacă cunoaste pe cineva cu care as putea să mă duc la Sfântul Mormânt, căci mă tem să merg singură prin cetate. Mi-a aruncat o privire cam ciudată si mi-a răspuns atât de monosilabic încât am renuntat. Dar m-a auzit o femeie din cele cazate cu mine în cameră si s-a oferit să meargă cu mine, mai ales când a auzit că îl astept pe părintele Argatu. Femeia este din Suceava si l-a cunoscut pe părintele încă de când dânsul era la Boroaia. Pe drum am sporovăit multe si mărunte, despre necazurile ei, despre ajutorul primit de la părintele. În tot acest timp nu s-a prea uitat la mine, dar la un moment dat m-a zărit si a văzut că sunt albă ca varul.
- "Oh, dar ce ai, ti-e rău?" - m-a întrebat.
- "Nu, nu am nimic, dar mă apropii de Sfântul Mormânt si îmi este frică."
- "Ei, nu trebuie să-ti fie frică, acolo este foarte frumos, ai să vezi!"
Aproape nu am zărit nimic din frumusetea cetătii, cu magazinase mici si tarabe cu mirodenii orientale, cu miresme ciudate provenite de la tarabele unde arabii ne îmbiau cu tot felul de mâncăruri necunoscute. Nu am zăbovit în dreptul nici uneia, pentru că mă astepta Domnul. Da, niciodată nu am avut un astfel de sentiment de iubire, care m-a topit, aproape m-a lichefiat, când am intrat în Sfântul Mormânt. Îmi pare nespus de rău că nu pot descrie starea interioară în cuvinte pentru că mi se par neîncăpătoare si neexplicite pentru măretia Iubirii Lui. Cred că am stat mai bine de o jumătate de oră lipită de piatra Mormântului, fără să intre nimeni, când deodată am auzit pasi si am simtit că a intrat un bărbat, dar eu plângeam atât de tare încât nu am vrut să-mi ridic capul de pe piatră. Zgomotele cresteau, semn că se apropiau multi oameni care probabil vroiau să intre. Totusi eram tintuită de piatra Mormântului de o fortă mult mai mare decât vointa mea.
Atunci s-a petrecut ceva minunat si am simtit că cineva mă ia de mâna ce se sprijinea de piatra Mormântului si mă trage într-un colt ferit, căci eu mă asezasem chiar în mijloc. Nu puteam să ridic capul de pe piatră, căci eram într-o baltă de lacrimi, asa că nu am văzut cine era cel care mă tinea de mână. Dar eu am apucat această mână cu minunatul sentiment că Însusi Hristos mi-a întins Mâna Lui cea Sfântă. Am început să plâng mai tare si să sărut mâna aceea despre care în continuare nu stiam a cui este. La un moment dat persoana a vorbit în engleză, rugându-mă să ies căci trebuie să intre grupuri de turisti să se închine. Atunci abia am văzut că strânsesem si sărutasem mâna unui preot călugăr al Sfântului Mormânt - părintele Pantelimon. Am aflat apoi că este de 30 de ani îngrijitorul Sfântului Mormânt si i-am povestit câte ceva despre mine în timp ce ne îndreptam spre celelalte locuri sfinte (Golgota, Sfânta Cruce, Biserica Învierii, Stâlpul Biciuirii, Piatra Ungerii). Toate sunt încorporate în marea biserică construită de Împăratul Constantin cel Mare împreună cu mama sa, Împărăteasa Elena, care au descoperit prin minune dumnezeiască în locul acesta Mormântul gol si Sfânta Cruce îngropată într-un morman de gunoi; căci aici era sfârsitul cetătii - locul de gunoaie.
Născut într-un staul de vite, între paie, si răstignit între tâlhari la marginea orasului, între gunoaie! Câtă umilintă si cu câtă demnitate si dragoste a suferit! Este covârsitor! Am simtit că trebuie să mă întorc la biserica românească, căci era prea mult pentru mine, inima stătea gata-gata să plesnească de prea plinul sentimentului de IUBIRE. Am ajuns cu bine si, după ce am mâncat un pic, cele două femei cu care împart camera s-au culcat, iar eu am simtit brusc nevoia să ies în curte si să mă uit pe stradă. Vecinătatea bisericii cu un cartier de evrei ultra-religiosi, cu costumatia lor din vremuri de mult apuse, cu perciunii lungi ca simbol al "castei sfinte" din care fac parte, sunt atât de pitoresti încât pot sta ore întregi admirându-i din curtea bisericii. Cred că stăteam de un sfert de oră la poartă, când deodată zăresc un bărbat ce semăna de la distantă cu părintele Argatu si, într-adevăr, când s-a apropiat si m-a întrebat ce fac, aproape că mi s-a tăiat respiratia, căci eu îl asteptam abia peste o lună asa cum îmi spusese. Iată de ce am venit atât de repede de la Sfântul Mormânt, iată de ce nu mă culcasem si eu ca celelalte din cameră, iată de ce luasem cu mine cheia de la poartă în loc de metaniile de rugăciune.
Da, cu adevărat aici Domnul îti numără nu numai pasii, ci si respiratia si gândurile, pe care ti le controlează. Slavă Tie, Doamne, Slavă Tie! Seara, slujbă divină la biserica românească pentru că mâine este Sâmbăta lui Lazăr. La slujbă a participat părintele Irineu, superiorul de aici, si părintele Argatu, iar după slujbă ca de obicei am luat masa la părintele în chilie, cu Gabi - fata părintelui, cu Paul - profesorul de engleză si interpretul părintelui, si cu Puiu - soferul care i-a adus cu masina lui până aici. Părintele ne-a povestit că drumul a fost o adevărată aventură, căci au luat vaporul din Grecia si masina a fost demontată aproape bucăti si controlată la intrarea în portul Haifa din Israel. Deh! Îi întelegem si pe evrei, căci prea au multe atentate care vin de niciunde. Dar în mod special ei se răzbună când văd venind în tara lor preoti sau maici, căci în adâncul sufletului lor îi dispretuiesc pe crestini de 2000 de ani.


http://www.sfaturiortodoxe.ro/talita-kumi-inviind-pe-drumul-damascului.htm

latan.elena
03.03.2015, 18:43
7 aprilie
Nu au trecut decât două zile si două nopti de când sunt în Ierusalim si am atâtea informatii si atâta trăire în suflet încât mă întreb sincer dacă o să pot suporta tot ce va urma, toate sărbătorile, Sfânta Lumină si toate excursiile. Astăzi, fiind Sâmbăta Sfântului Lazăr, ne-am dus cu totii în mod organizat în satul de la iesirea din Ierusalim, care a preluat numele lui Lazăr, chemându-se pe arăbeste Azaria. Drumul care nu durează mai mult de 15 minute de la biserica românească a fost extrem de pitoresc, pe sosele moderne tăiate între văi si dealuri, unde aleargă nestingherite cămile cu beduini călare, printre Mercedes-uri cu viteze mari, acestea fiind masinile de bază în Israel atât la arabi, cât si la evrei. Din loc în loc tarabe pline cu fructe exotice, sticle cu băuturi răcoritoare si obiecte sfinte de cult crestin, mozaic sau musulman pe care le vând arabi cu fete arse de soare si plictisiti aproape de multimea turistilor, ascultând cu multă piosenie casete cu muzică religioasă orientală, care pe mine mă ameteste si îmi trezeste iarăsi acel DOR ancestral pe care nu îl pot explica si care acum, în fata pietrelor milenare sfinte pe care lângă care trec, mă face să înteleg că sunt ACASĂ.
După îngereasca liturghie în limba greacă din biserica construită chiar pe locul casei lui Lazăr si a surorilor lui, Marta si Maria, a avut loc o superbă procesiune la care au participat toti preotii si maicile din biserică (greci, rusi, români, arabi). Cu steaguri, cu icoane, cu diaconi, cu cădelnite si cu cor de maici care cântau Troparul Învierii am mers pe jos aproape un kilometru până la Mormântul lui Lazăr, unde s-a citit Sfânta Evanghelie si apoi s-a permis tuturor credinciosilor să intre în interiorul Mormântului.
Am fost atât de uluită încât în primele minute nici nu am putut să-mi misc picioarele, căci Mormântul lui Lazăr nu era altceva decât o pesteră cu cotloane înguste care înaintau în jos si prin care trebuia să te strecori uneori pe burtă, pentru ca la final să ajungi într-o încăpere mare aflată la 5-6 metri sub pământ. Mi s-a explicat că de fapt intrarea era odinioară mult mai directă venind din directie opusă, dar din cauza împrejurărilor politice, a Intifadei, "războiul sfânt" cum îl numesc musulmanii, nu se mai poate folosi intrarea aceea.
În interiorul mormântului m-am simtit deodată extrem de usoară si o pace deosebită a căzut asupra mea, dându-mi astfel seama cât de încordată sau poate chiar încrâncenată si revoltată eram în interior, desigur în urma evenimentelor politice pe care le-am trăit din plin si cu toată seriozitatea. Revolutia din România a lăsat urme serioase în adâncul multor persoane. Deodată am înteles că viata nu avea ca scop în sine desfăsurarea ei cât mai plăcută si pe cât mai multi ani. Deodată am stiut că si pe mine mă asteaptă o "Înviere" la care nu am sperat niciodată până la 33 de ani si un sentiment de sigurantă că în curând voi ajunge la Tatăl Ceresc s-a sălăsluit adânc în inima mea.
Am plecat de la Mormântul lui Lazăr cu un sentiment de mare biruintă asupra mortii. Nu mai îmi era frică de ea. Obtinusem acest dar minunat de la Domnul în clipa când am coborât în mormânt, de parcă lăsasem frica acolo si, făcând un schimb, mormântul mi-a dat siguranta si certitudinea Învierii. Pe drumul spre cămin i-am povestit părintelui Argatu trăirea mea si mi-a confirmat, binecuvântându-mă să intru mântuită în Înviere, "pentru că, vezi matale, mi-a spus dânsul, există si o Înviere chinuitoare spre osândă vesnică, asa cum există si Învierea Bucuriei Vesnice alături de Hristos". Drumul la întoarcere a fost mult mai lejer, căci nu ne grăbeam, si părintele Irineu a putut să ne prezinte multe detalii despre Ierusalim si spre surprinderea si bucuria mea, am trecut pe lângă biserica rusă în fata căreia aproape lesinasem acum două zile si mută de uimire am aflat că era mănăstirea Maria-Magdalena din Grădina Ghetsimani. Deci se întâmplase din nou, căci iarăsi recunoscusem un loc pe care de fapt nu-l văzusem niciodată. Hristos Însusi îmi purtase pasii aducându-mă în fata celui mai dureros loc din lume: locul trădării - Grădina Ghetsimani.
Dintr-o dată am înteles că Dumnezeu fusese prezent în viata mea cu tot felul de chemări care tulburaseră la vremea lor mintea si inima mea, încercând astfel să mă scoată din păgânismul în care se afla sufletul meu. Profitând de faptul că părintele Argatu se afla în masină lângă scaunul meu, îi povestesc asa cum îmi vin acum din amintire momentele mai importante din viata mea, cărora abia acum le descopăr un înteles ascuns. Bunăoară, prima zi de filmare din viata mea - la 17 ani - la un film de scurt metraj (de protectia muncii) făcut de Gigi Naghi la Piatra Neamt. Jucam rolul sotiei unui muncitor forestier, care rămâne văduvă din cauză că sotul nu respectase, evident, regulile de protectia muncii. Ca de obicei nu filmam în prima zi când ajungeam la locul stabilit, pentru că mai întâi încingeam un chef mare. Asa procedasem si atunci. Deci după o noapte de băută si zbenguită, în dimineata următoare am fost îmbrăcată din cap până în picioare în negru si am pornit spre cimitir, căci începeam cu secventa de la înmormântare. Ce s-a petrecut cu mine atunci nu mi-am putut explica până azi, dar acum cred că Hristos Însusi mi-a atins inima la vederea crucii înfipte în pământul proaspăt al mormântului, pentru că spre fericirea si uimirea tuturor am început să plâng în hohote. Fiindcă nu mă puteam opri, au tras secventa de mai multe ori, spre bucuria regizorului. Zece ani mai târziu am plâns fără nici un motiv aparent la spectacolul Ralucăi Ianegic, la dansul ei pe Requiem-ul de Mozart. Abia acum însă am aflat că portiunea aceea din Requiem se numeste "Lacrimossa" si este tânguirea Maicii Domnului la picioarele lui Hristos răstignit. Ea mă atrăgea si mă făcea să plâng în acelasi timp. Doi ani mai târziu vedeam filmul politist 39 de trepte cu Robert Powell si, fără să stiu că el jucase deja în Iisus, am plâns o săptămână fără logică. Când părintele Argatu a pronuntat pentru prima oară acum patru ani în fata mea cuvântul Ghetsimani, desi nu stiam ce înseamnă, ceva a tresărit în inima mea si apoi acasă am plâns mult si mi-am dorit nespus să ajung în Ghetsimani.
- "Deci la matale au fost două chemări la fel de puternice - mi-a spus părintele Argatu. Una este cea a sângelui, a neamului evreiesc, care, desi blestemat, prigonit si fără tară, atunci când hotărăste Dumnezeu se întoarce în Tara Sfântă, si altă chemare, care de fapt o completează pe prima sau mai bine zis se foloseste de ea, este cea a lui Hristos, Care a si spus cu gura Lui sfântă: Sunt chemat mai ales către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Chiar dacă matale nu ai avut Harul botezului crestin, totusi Dumnezeu a lucrat în sensibilitatea sufletului si te-a chemat mereu către o viată curată, înăltătoare. Asa procedează cu toate sufletele, numai că unii sunt orbiti de întunericul păcatelor lor si nu aud si nu văd chemarea lui Dumnezeu."
- "Da, cred că asa s-a întâmplat si cu mine pe parcursul a 35 de ani. Părinte, vă rog, desi sfintia voastră m-ati botezat si de atâtea ori m-ati spovedit, cunoasteti foarte bine viata mea, totusi m-as bucura dacă ati avea timp zilele acestea, până când încep sărbătorile Săptămânii Mari, să cititi din caietele mele cu însemnările momentelor socante din viata mea si apoi, dacă Dumnezeu vă va lumina, să-mi spuneti care credeti că este dorinta lui Dumnezeu cu viata mea."
- "Bine, a zis părintele Argatu, să-mi aduci caietele în chilie."


8 aprilie 1990 - Intrarea în Ierusalim
Cu mic, cu mare - români, rusi, arabi si greci - am participat la liturghia de la biserica din satul Betfage sau Betfaghi, locul de unde Domnul, asezat pe un măgărus, a intrat în Ierusalim. Locul este divin, un parc de mărimea Cismigiului, cu măslini si tot felul de pomi fructiferi exotici. La sfârsitul liturghiei a avut loc o procesiune superbă cu icoana praznicului, purtată de un preot urmat de maici cântând troparele praznicului. Toti aveam ramuri de finic în mână, precum ce-i de acum 2000 de ani care L-au întâmpinat pe Hristos. Din păcate, la câteva zile distantă, aceiasi oameni Îl răstigneau fără pic de remuscare. O fi învătat oare omenirea ceva din istorie si din religie? Oare s-a vindecat lumea asta bezmetică de boala cea mai gravă - răutatea? Judecând după dificultătile vietii din Israel si chiar din România, s-ar spune că, din contră, lupta dintre oameni s-a ascutit.
Procesiunea a străbătut tot muntele Măslinilor si a intrat în cetate prin Poarta Oilor, oprindu-se foarte aproape de intrarea unei case cu biserică în interior, care a fost construită de Sfintii Constantin si Elena, pe locul casei Sfintilor Ioachim si Ana - părintii Maicii Domnului - si unde am reusit să ne închinăm cu totii. Apoi, însotiti de părintele Argatu si de un băiat de la cămin, care este soferul părintelui superior si care cunoaste bine locurile sfinte, am refăcut cu totii tot drumul Crucii numit acum Via Dolorosa. A fost o experientă covârsitoare, sufletul aproape că s-a teleportat în timp si a trăit spaima si durerea simtită de femeile Ierusalimului care plângeau si se tânguiau văzând atâta cruzime. În special în Pretoriul lui Caiafa, sau în închisoarea umedă si rece, se loveau în mine două sentimente ciudate. Pe de o parte trecerea milimetrică pe lângă locul unde a pătimit atât de mult Hristos pentru noi, si celălalt sentiment-paradoxal - că desi din ochi curgeau continuu lacrimi, sufletul meu se bucura si se mângâia, umplându-se de o dragoste imensă plină de sfintenie si înăltătoare până la Tronul ceresc. Drumul a continuat si uimirea noastră a crescut, căci în locul în care Domnul S-a întâlnit cu Simon din Cirene si S-a sprijinit de zid s-a produs o mare minune căci piatra zidului s-a "topit", lăsând în istorie una din mărturiile de necontestat ale trecerii fizice a lui Hristos pe pământ. Până si americanii, care au venit si au controlat piatra cu raze X si carbon 14, au concluzionat că adâncitura în piatră este provocată de un fenomen inexplicabil, deoarece piatra prezintă urme de reactie nucleară. Uluitor! Fantastic! Slăvit să fie Domnul în veci. Amin! Via Dolorosa este astăzi însă plină de magazine - în stânga si în dreapta - care fac comert cu obiecte de cult, cu obiecte de artă crestină, pe care turistii le cumpără ca amintiri din locurile sfinte. Magazinele sunt întesate cu icoane, cruci, mir, tămâie si multe, multe altele, chiar si cu coroane de spini, simbolizând coroana de spini purtată de Hristos. Se pare că a avut dreptate părintele Petre David când mi-a spus că totul este întesat de turism. Dar, dacă nu ar exista cerere, desigur că nu ar fi nici ofertă.
Cu totul sunt 14 opriri pe Drumul Crucii si drumul este destul de lung, cu foarte multe scări ce urcă abrupt, asa că am ajuns la Sfântul Mormânt obositi si răvăsiti în special din cauza căldurii (30° C în aprilie), închipuindu-ne cum ar fi fost drumul si cu o cruce în spate cântărind 90 de kilograme, biciuit, scuipat, bătut. După ce ne-am închinat la toate locurile sfinte din Sfântul Mormânt, ne-am întors la căminul românesc. Pe drum i-am spus părintelui că am fost atât de impresionată de cele văzute încât două zile vreau să stau în casă si să le astern pe hârtie. Am primit binecuvântarea si am rămas acasă.
11 aprilie
Astăzi am participat la slujba Sfântului Maslu Mare în cadrul căruia s-a sfintit la Patriarhia Ierusalimului Mirul cel Mare. Au participat toti episcopii Patriarhiei si patriarhul Diodor al Ierusalimului. A fost superb. Au grecii niste cântări bisericesti care te înaltă la ceruri, cu toate că nu înteleg nimic din text. Seara am participat la Denie la biserica românească. Si aici a fost divin. Simt cum mă înalt, cum cresc cu fiecare sărbătoare, cu fiecare slujbă aici, în Tara lui Dumnezeu.
12 aprilie
Doamne, Îti multumesc pentru tot! Sunt atât de neîncăpătoare si de mici cuvintele pentru a multumi Domnului pentru cât de multe daruri am căpătat în ultima perioadă. Ziua de astăzi a fost un mare dar. Am fost foarte impresionată de ceea ce am văzut astăzi în fata Sfântului Mormânt, unde a avut loc momentul cel mai frumos înaintea Cinei celei de Taină, adică "spălarea picioarelor ucenicilor". Este momentul suprem de dragoste a lui Dumnezeu către om, dragoste pe care a lăsat-o ca poruncă către omenire, spunând: Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit Eu, căci nu este jertfă mai mare ca cineva să-si dea viata pentru prietenii săi.
Oh, Doamne ne-a impresionat foarte mult momentul în care patriarhul Diodor s-a plecat spălând picioarele celor 12 episcopi (închipuindu-i pe apostoli cu Mântuitorul). Dar oare câti vom pune în aplicare mesajul de iubire transmis în Biserică de Hristos în cei aproape 2000 de ani? Ajută-mă, Doamne, să nu mai urăsc si să nu mai dispretuiesc pe nimeni niciodată, dar mai ajută-mă să pot răspândi oamenilor din viata mea o frântură din iubirea divină lăsată de Tine în lume.
Biserica română - Ierusalim - ora 24:00
Sunt epuizată la maxim, dar FERICITĂ. Acum o jumătate de oră s-a terminat Denia celor 12 Evanghelii, una dintre cele mai frumoase si înăltătoare slujbe din lume. La momentul scoaterii Sfintei Cruci din Sfântul Altar, cruce care era purtată de părintele pe umeri, prefigurând pe Hristos, am crezut că voi lesina. Ca să nu mă dezechilibrez, căci era multă lume, am început să cânt, dar m-am înecat de plâns, asa că am plâns până la sfârsitul slujbei. Sunt stoarsă ca o lămâie, dar extraordinar de fericită.
13 aprilie - Sfântul Mormânt - ora 23:00
Mă aflu de aproape 12 ore în biserica Sfântului Mormânt unde voi mai petrece următoarele 12 ore, căci suntem adunati grămezi care cum poate, români, rusi, greci, asteptând în priveghere si rugăciuni ziua de mâine când vom vedea minunea Sfintei Lumini. Si astăzi a fost o zi plină de fantastice trăiri: dimineata am plecat pe jos cu tot soborul de la biserica românească până la Pretoriu pe Via Dolorosa, unde, după slujba Ceasurilor Împărătesti, a venit patriarhul Diodor care a luat Crucea mare de lemn din Sfântul Altar si a pornit pe urmele Mântuitorului, însotit de câteva sute de credinciosi care ne înghesuiam să atingem si noi Sfânta Cruce. Desigur că prezenta politiei evreiesti în viata cotidiană a străzii nu m-a surprins, având în vedere evenimentele politice prin care trece Tara Sfântă. Asa că ieri, când la spălarea picioarelor erau în jurul podiumului unde avea loc evenimentul cel putin 25 de politisti înarmati si toate portile controlate si supravegheate, nu am fost surprinsă. Totusi, astăzi când i-am văzut că se prind de mâini si formează un cordon în jurul patriarhului ce purta Crucea, asa încât nu puteam atinge nici Crucea, nici pe patriarh, m-am cam smintit. Ce caută ei la o sărbătoare religioasă crestină? "Asa e aici", mi s-a spus. Totul este supravegheat de ei, chiar si la Sfânta Lumină, chiar si când dorm, ei trebuie să fie atenti si să vegheze ca oamenii să nu le tulbure tara. Patriarhul si-a continuat drumul si, la fiecare oprire sau cădere a lui Hristos, marcată cu o biserică aflată în interiorul clădirilor, se oprea făcând o mică rugăciune, cerând ajutor pentru omenire. Toată procesiunea a durat aproape o oră, asa încât la douăsprezece fix Crucea era depusă în Sfântul Altar al Golgotei. Clopotele începură să bată în tot Ierusalimul din zece în zece minute până la ora Vecerniei când s-a cântat Prohodul, care închipuie punerea în mormânt a lui Hristos.
Nicăieri în lume nu cred că există o astfel de atmosferă ca cea din Vinerea Mare în Ierusalim. Este un amestec de durere sfâsietoare cu o bucurie imensă, de uimire si mirare în fata locurilor sfinte si a evenimentelor petrecute acolo, dar si fată de poporul lui Israel care rămâne în continuare nesimtitor, rece, nepăsător, neîntelegând si nebănuind ce comoară de pret ascunde tara lor. Totusi multumim lui Dumnezeu că li se permite milioanelor de vizitatori crestini să se închine, să viziteze si chiar să locuiască o perioadă mai scurtă sau mai lungă în Israel.
- "Bucură-te, matale, mi-a zis părintele Argatu, căci va veni si ziua în care evreii se vor întoarce spre Hristos, o dată cu revenirea Sfântului Ilie si a lui Enoh pe pământ."
- "Da, părinte, i-am zis, stiu despre asta, căci am auzit si la radio niste oameni de stiintă care au confirmat că Sfântul Ilie a zburat la cer cu trupul. El nu a murit, au spus aceia, dar a fost răpit într-un fel de aparat de zbor, care spun ei că e un fel de OZN".
"Daaa! OZN în capul lor - a spus părintele. Este asa cum scrie acolo: un car de foc despre care noi nu stim mai mult, dar pe care Sfântul Elisei, ucenicul Sfântului Ilie l-a văzut si a povestit despre aceasta. Uite cum este: la vremea hotărâtă de Dumnezeu, Sfântul Ilie si cu Enoh (care a fost si el răpit la cer) vor reveni pe pământ ca niste oameni sfinti si vor propovădui adevărul despre Hristos neamului iudeu, care după cum vedeti nu crede în El nici în ziua de astăzi. Dar atunci, din marea milă a lui Dumnezeu, ochii si inimile lor se vor deschide si foarte multi se vor boteza."
Când părintele a pronuntat aceste cuvinte mi-am adus aminte de primele zile de după botez, acum patru ani, când părintele mi-a vorbit prima dată despre Ghetsimani si despre dorinta dânsului de a rămâne în Tara Sfântă pentru a fi martor si poate chiar activ la botezarea evreilor, avându-mă pe mine ca exemplu. I-am reamintit aceasta si din nou m-a binecuvântat să putem ajunge acele minunate zile, dar să avem si tărie în credintă, căci urmarea o stim cu totii: antihristul îi va omorî pe Sfântul Ilie si pe Enoh cu toti cei dimpreună cu ei.
- "Ei, si? a răspuns părintele Argatu. Vei deveni mucenică pentru Hristos, ceea ce este cel mai frumos dar pe care omul poate să-l facă Domnului."
La ora 21:00 a început Prohodul în Sfântul Mormânt, făcut de episcopii greci. Pe noi, credinciosii, politia evreiască ne-a pus în niste tarcuri construite ad-hoc din garduri de fier, pentru a ne feri, spun ei, de actiunile primitive ale arabilor. Am stat toată noaptea întinsi pe pătură în rugăciune, implorând iertare pentru toate păcatele făcute de mine si părintii mei. Asa cum descrie părintele Ioanichie Bălan în cartea Pelerinaj la locurile sfinte, am putut vedea si noi în dimineata de sâmbătă înaintea Pastilor, gruparea de arabi-crestini ce păstrează o traditie de 2000 de ani. Se spune că ei se trag din neamul păstorilor din Bethleem, adică a primilor oameni muritori care L-au văzut pe Mântuitorul născut în pestera sfântă. Din tată în fiu se păstrează arborele genealogic al celor ce vin la Sfântul Mormânt pentru a cere pace de la Dumnezeu, având ca răspuns minunea Sfintei Lumini. Traditia spune că, dacă acesti tineri nu vin sau întârzie, Sfânta Lumină întârzie si ea.
14 aprilie - ora 15:00
Oh, Doamne, cât de necredinciosi suntem! Chiar si atunci când afirmăm în fata altor neamuri că suntem crestini si că detinem Adevărul Absolut, suntem de fapt mincinosi si goi pe dinăuntru. Căci dacă am detine Adevărul în interiorul sufletului, nu am mai avea nevoie de această dovadă strivitoare a Sfintei Lumini. Da, pot să spun că este cea mai strivitoare dovadă si pot să afirm cu tărie că vederea Sfintei Lumini a însemnat si pentru mine păcătoasa si necredincioasa tot atât de mult cât a fost si momentul botezului. L-AM VĂZUT PE DOMNUL! DA, L-AM VĂZUT SI L-AM SIMTIT!
O jumătate de oră înainte de venirea Sfintei Lumini am simtit niste furnicături în tot corpul si mii de ace păreau că îmi înteapă corpul, capul, limba si cerul gurii. Toată fiinta mea era zgâltâită. Este drept că politistii ne-au împins si ne-au bruscat ca să ne încercuiască si să nu iesim în fata Sfântului Mormânt unde trebuia să se desfăsoare dansul arabilor din Bethleem. Ei au rămas la stadiul acesta de întelegere a relatiei cu Dumnezeu. Asa cum regele David a dansat si a cântat de fericire în fata lui Dumnezeu si a oamenilor când a fost gata Templul si i s-a considerat aceasta ca rugăciune de multumire, spune părintele Argatu că si astăzi acestor copii curati (15-18 ani) li se consideră rugăciune această formă primitivă care aduce mai mult a circ, dar care este făcută din inimă curată. E drept că ei s-au urcat unii în spatele celorlalti până la ultimul de sus, agitând un mănunchi de 33 de lumânări au strigat si au cântat bătând din tobe si spunând: "Vino, Hristoase, adu-ne Lumina, noi suntem Copii Tăi, nu ne părăsi. Iată a sosit ora, toti să strigăm: vino, vino, Hristoase, Tu esti Dumnezeul nostru!"
La un moment dat s-au auzit niste strigăte puternice si fluierături. De unde mă aflam cu grupul nostru nu puteam vedea bine ce se întâmplă căci era o mare de oameni în fata noastă, dar am aflat ulterior că grupul de arabi a strigat printre altele: "Politia să iasă afară, căci ei sunt evrei care nu cred în Hristos". Noi credem si vrem ca ei să iasă afară. Până la urmă s-au potolit, evident, constrânsi de politie. Apoi a venit rândul preotilor cu steaguri, icoane si cântări să ocolească Sfântul Mormânt, în timp ce patriarhul se dezbrăca de vesminte si în văzul tuturor era controlat de politia evreiască si arăbească. Apoi aceia au controlat si Sfântul Mormânt, verificând să nu aibă o sursă de lumină. Patriarhul a intrat singur în Sfântul Mormânt si s-au închis usile pecetluindu-se cu un sigiliu mare de ceară. Aceasta s-a petrecut în jurul orelor 12:30 - 13:30 în ziua de sâmbătă 14 aprilie 1990. În jurul orelor 13:30-13:45 au început să cadă din cupola mare a Sfântului Mormânt un fel de aripi de Lumină alb-albăstrui, însotite de "un fel de fum si de un fel de fulgere". Nu spun fum sau fulgere pentru că ele erau doar un fel de fulgere, semănând dar nefiind identice. În jur, lumea era cuprinsă de o bucurie uriasă, de o exaltare fără margini care nu mai tine cont de conveniente.
Da! Prezenta fizică a lui Dumnezeu, aceasta ne lipseste! Vedeam în jurul meu oameni de toate vârstele, conditiile intelectuale si nationalitătile manifestându-se la fel. Cu ochii dilatati de uimire, cu fata scăldată în lacrimi, cu strigăte uneori curmate de MAREA BUCURIE A REVELATIEI unei infime părticele din lumina dumnezeiască - chiar dacă dura doar câteva minute,. Dacă aceste câteva minute sunt atât de dulci si de uluitoare, cum poate fi oare Vesnicia alături de El, cum poate fi viata fizică (înnoită prin Înviere) scăldată în Lumină?! Forma în care am văzut eu personal această Lumină cred că are o explicatie aparte, pentru că după ce fulgerele si aripile de lumină s-au potolit, căutând să văd dacă, conform traditiei s-au aprins singure candelele din Sfântului Mormânt, am avut o revelatie ciudată. Am văzut conturul unui prunc înfăsat în scutece, contur format din stelute de lumină semănând cu cele de la artificii. Acest prunc din stelute cobora din cupola mare venind vertical direct spre candelele din fata Sfântului Mormânt si, spre uimirea mea, stelutele se topeau în candelă sfârâind si aprinzând încet, încet fitilul candelei mari centrale. Nu m-am putut abtine si am început să strig si eu cu ceilalti "Slavă Tie, Doamne, Slavă Tie!". Lacrimile îmi siroiau singure, dar erau de bucurie, si o stare de Fericire Totală a pus stăpânire pe toată fiinta mea, în special în clipa când a ajuns în dreptul meu grupul ce purta flacăra cu care mi-am aprins mănunchiul de 33 de lumânări pe care îl cumpărasem.
În acel moment, toată oboseala, toată tensiunea psihică si fizică, toate durerile si mai ales căldura care mă cuprinsese au dispărut brusc, făcând locul unei Bucurii Sfinte si a unui suflu ca o Boare Sfântă, răcoroasă. Paradoxal, această răcoare mă cuprindea tocmai la atingerea flăcării ce provenea de la cele 33 de lumânări. Uimirea cuprindea pe toată lumea pe măsură ce observam că flacăra nu arde pielea sau materia pe care o atinge. Tineam mâna deasupra, o puneam chiar în interiorul flăcării, pe fată, pe haine si NU ARDEA. Da, aceasta este cea mai mare minune existentă pe fata pământului si ne este dată spre mărturie, spre întoarcere, spre supunere, dar mai ales spre iertare si iubire de aproapele.
Pe drumul de întoarcere spre căminul românesc am comentat cu ceilalti si am aflat că fiecare a avut parte de o altfel de vedere a Sfintei Lumini: ca un fulger, ca o minge de foc, ca un val de mare, ca mii de licurici sau artificii (asa cum am văzut si eu), dar nimeni nu a văzut un prunc. Atunci părintele mi-a explicat că Dumnezeu vrea să-mi spună mie că si pe cei începători în ale credintei îi primeste si mi-a reamintit că Hristos a spus: Până când nu veti fi ca pruncii acestia, nu veti vedea Împărătia Cerurilor, referindu-se desigur la curătia sufletească si trupească a pruncilor.


15 aprilie 1990 - Hristos a înviat!
Da! A ÎNVIAT! Ciudat că a trebuit să ajung aici în Tara lui Dumnezeu, să văd cu ochii mei Lumina Sfântă si locurile sfinte si abia acum să pot spune că sunt cu adevărat crestină sau mai bine că am constientizat până în cea mai adâncă cută a fiintei mele faptul că Hristos a fost, este si va fi Mesia cel Mântuitor, Fiul Tatălui din Sfânta Treime. Adevăr greu de înteles pentru o familie de evrei, din care eu sunt abia a doua generatie de botezati, prima fiind tata, care nu prea a înteles ADEVĂRUL. A urmat o noapte superbă cu slujba de Înviere la biserica română, unde a participat si părintele Argatu, si am avut marea fericire să mă împărtăsesc din mâna dânsului aici, în Ierusalim. Dimineata, la ora 04:00, după slujbă, ne-am strâns cu totii în chilie la părintele unde am încins o masă pe cinste, cu pască, ouă rosii, miel la cuptor si multe bunătăti, mai ales multe fructe si legume orientale. La masă am hotărât ca peste două zile să mergem în excursie, făcând înconjurul Israelului, să vedem Ierihonul, Marea Moartă, Muntele Ispitirii, Hozeva, Galileea, Taborul. Sunt atâtea locuri superbe, încât nu stiu dacă le vom putea termina la timp, căci părintele trebuie să plece peste o săptămână.

16 aprilie
După liturghia de a doua zi de Pasti, ne-am strâns cu totii din nou în chilie la părintele, unde am mâncat si apoi l-am întrebat dacă vrea să citească din însemnările mele si apoi să le comentăm. Părintele a fost de acord si în timp ce eu îi pregăteam un suc din minunatele fructe exotice de aici, dânsul s-a asezat comod în fotoliu si a început să citească.



File de jurnal


Cititi tot Jurnalul in :http://www.sfaturiortodoxe.ro/talita-kumi-inviind-pe-drumul-damascului.htm






CartiOrtodoxe.ro - magazin online - 600 de titluri la un clic (http://www.cartiortodoxe.ro/)



http://www.cartiortodoxe.ro/bannerexchange.gif