Adrian Pop
15.06.2014, 15:43
Elena Latan (https://www.facebook.com/elena.latan?fref=nf)
Ieri la 12:45
https://fbexternal-a.akamaihd.net/safe_image.php?d=AQBUQ8TUA24EMYwy&w=154&h=154&url=http%3A%2F%2Fwww.altphel.ro%2Fwp-content%2Fuploads%2F2012%2F01%2Fpr.dr_.c.galeriu-300x217.jpg&cfs=1&upscale&sx=35&sy=0&sw=217&sh=217
(http://disq.us/8iubs4)
Remember Mihai Eminescu (1850-1889): Chipul mântuitorului Iisus Hristos, în gândirea lui Mihai... (http://l.facebook.com/l.php?u=http%3A%2F%2Fdisq.us%2F8iubs4&h=yAQFVF9oT&s=1)
altphel.ro
Îmi place (https://www.facebook.com/groups/611112328972709/?fref=ts#)Îmi place (https://www.facebook.com/groups/611112328972709/?fref=ts#) · · Distribuie (https://www.facebook.com/ajax/sharer/?s=99&appid=2309869772&p[0]=100006038414538&p[1]=228930830651529&share_source_type=unknown&__av=100002378853251)
Adrian Pop
15.06.2014, 15:45
Remember Mihai Eminescu (1850-1889): Chipul mântuitorului Iisus Hristos, în gândirea lui Mihai Eminescu (III)* Postat in data de 27 Ian 2012 - 01:25 ; Ultima actualizare: 26 Ian 2012 - 21:27 - Font size:
Inscrie email la newsletter:
0
inShare
Ajunşi aici, o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu[,] Iisus Hristos? Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate, şi ne arată limpede că, pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Şi, precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual – ci unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipărit Chipul Celui după care am fost zidiţi – Chipul lui Dumnezeu.
http://www.altphel.ro/wp-content/uploads/2012/01/pr.dr_.c.galeriu-300x217.jpg (http://www.altphel.ro/2012/01/remember-mihai-eminescu-1850-1889-chipul-mantuitorului-iisus-hristos-in-gandirea-lui-mihai-eminescu-iii/pr-dr-c-galeriu/)Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris în 1876: „De dragul Mariei/ Ş-a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului”(1). E neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor.
Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el, la marele praznic al M[ă]năstirii Putna,în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfânta Fecioară şi Mamă este protectoarea M[ă]năstirii construită de Ştefan cel Mare. În această zi de praznic, se adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ”(2). Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă el
„trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii şi civilizaţiunii”. În conştiinţa lui, credinţa în Iisus Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. „Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.”
Cu acest crez puternic, tânărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al inteligenţelor din respect pentru viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat cum spune Cronicarul: „în calea tuturor răutăţilor”. Era o conştiinţă animată de ideea “unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei este Ortodoxia.
Vom trece, deşi cu simţământul unui parcurs fugar, peste piscuri şi profunzimi ale operei eminesciene care se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei, s-ar cuveni să insistăm asupra „Rugăciunii unui dac”, scrisă în 1879 (3), atât de viu şi contradictoriu discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: “Rugăciunea unui dac”, trimiţându-ne la anii de început ai zămislirii credinţei creştine la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind Sfântul Andrei, „cel întâi chemat”. Primele versuri: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul era toate şi totul era una!/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Era din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur…”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate trimite cu gândul la filosofia indiană din Rig-Veda cu existenţa unui singur Principiu fundamental numit Unul – care însă nu poate oferi omului posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea, o persoană divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să-I vedem „Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14).
Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct: „Pe când erai Tu singur…”. Este în consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în versurile următoare[,] Părinte, „Altfel numai Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc!/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc!”. Un crez creştin, aşa cum îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…”.Şi inima poetului Îl înţelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare.Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos. Dar Îi evocă opera, esenţa: „El este-al omenirii izvor de mântuire,/ Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii”.
În sfânta Liturghie ortodoxă există un moment când preotul, în faţa altarului, din uşile deschise, înalţă sfânta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile!”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adâncul arhetipal din el şi, prin această taină esenţială, se deschide înţelegerea şi mai adâncă a lui Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina învierii. Numai un om care a pătruns adânc această taină existenţială se poate ruga lui Dumnezeu astfel: „Iar celui ce cu pietre mă va lovi în faţă,/ Îndură-Te, Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugându-se pentru viaţa altuia, se ruga pentru propria lui viaţă care s-a mistuit jertfelnic.
(va urma)
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu 1. <<Colinde, colinde!>>, în vol. Poezii de Mihai Eminescu, ediţie îngrijită de Perpessicius, ESPLA, Bucureşti, 1958, pag.486;
2. M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 32;
3. <<Rugăciunea unui dac>>, ibidem, pag. 92.
* Partea a treia a eseului pe care vi-l supunem atenţiei în cele ce urmează face parte din textul cu acest titlu, apărut în revista „Studii Teologice”, seria a II-a, nr.1, ian. – feb.1991, an XLIII, p. 45-54. Textul, care de-a lungul anilor a avut o circulaţie extrem de restrânsă, atestă – dacă mai era cazul – profunda cunoaştere şi deplina înţelegere a geniului poetic eminescian de către eminentul umanist şi teolog care a fost Părintele Galeriu.
(text stabilit şi prezentare de Toma Dumitrescu)
latan.elena
15.06.2015, 21:41
http://www.altphel.ro/wp-content/uploads/2012/02/parintele-constantin-galeriu-300x211.jpg
"In alta parte, versul "A ochilor privire ca mana fara de trup" (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfantului Vasile ce Mare: "Ochii sunt cele 1000 [de] maini fara trup" (ms. 3074, f. 40). Un cercetator atent al manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult vazand comuniunea lui cu Sfintii Parinti si, fundamental, cu Cartea Cartilor care e Biblia. Astfel se poate afla o transcriere in limba latina a ru-gaciunii "Tatal nostru" (Ms. 226, p. 45, 46), urmata de o traducere foarte veche din Evanghelia dupa Ioan: "La inceput era Cuvantulu si Cuvantulu era la Domnu Dumnezeu si Domnu Dumnezeu era Cuvantulu; Aquesta era la inceputu Domnul Dumnezeu…". Mai departe se gasesc rugaciuni catre Mantuitorul Iisus Hristos, carora le incerca o exprimare proprie in consonanta profunda cu persoana sa: "Iisus Hristoase/ Izvor mantuitor/ Si Domn al ostirilor/ de oameni Iubitorule/ Mantuitorule" (Ms. 2276, 19 si 2254, 104). Sau: "Iisuse Hristoase Mantuitorule/ Invingatorule/ Prealuminate" (Ms. 2276, 118). Din adancul fiintei sale, care este cea a neamului, auzim parca stralucind, invocarea perena: "Dumnezeul Pacii si al Luminii" [Ms.2255, 793]. Invocare izvorata din fiorul profund si mereu nelinistit al poetului pentru care s-a si vorbit de pesimismul lui.
De aceea ne zicem si noi ca Titu Maiorescu: <<Daca ne-ar intreba cineva: "A fost fericit Eminescu?", am raspunde: "Cine e fericit?". Dar daca ne-ar intreba: "A fost nefericit Eminescu?", am raspunde cu toata convingerea: "Nu!" Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea nemarginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste… seninatate abstracta, iata nota lui caracteristica in melancolie si in veselie.>>
Noi am putea intelege aceasta "seninatate abstracta" a poetului in duh si orizont mioritic, transigurand realul asa cum face pastorul din balada, transformand moartea in nunta. Cu fondul lui crestin nici nu putea fi pesimist. In consecinta, am putea conchide, inca de pe acum, ca in opera eminesciana se impletesc intr-o armonioasa unitate, odata cu inrauririle duhului timpului sau – evocate deja – credinta profund ortodoxa in care s-a nascut, exprimata cu o mare discretie, iar din izvorul ei o cultura teologica temeinica si o constiinta limpede a menirii ziditoare pe care o are credinta crestina in viata omului si in istoria umanitatii. Toate au dat valoare fara egal vietii sale inchinata, pana la epuizare, muncii pentru binele neamului sau si al omenirii.
Marturiile de credinta care se ivesc si sclipesc uimitor in multe poeme provin astfel, intr-o egala masura, din alcatuirea atat de singulara si complexa a personalitatii sale, deschisa spre toate zarile lumii, cu intrebarile si raspunsurile ei, ca si dintr-o trasatura proprie poporului nostru pentru care retinerea discreta, neostentativa in manifestarea credintei este semnul sigur al profunzimii ei. La interferenta, paradoxala numai in aparenta, dintre traditie si romantism, Mihai Eminescu a gasit punctul unui echilibru creator. Traditia este cea crestina ortodoxa, in care s-a nascut, a crescut, s-a format si afirmat intr-un mediu ce l-a indemnat la "inmultirea talantilor". Acest mediu l-a sensibilizat la "vuietul vremii", dar nu l-a ispitit sa se instraineze de sine. Romantismul lui direct marturisit – "Eu raman ce-am fost, romantic" – a fost un fel de altoi, rodnic si fericit, pe trunchiul cel de viata datator al traditiei. Tristetea si nelinistea, profund metafizic[e], nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine, la rugaciune: "Strein de toti, pierdut in suferinta/ Adanca a nimicniciei mele/ Eu nu mai cred nimic si n-am tarie./ Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta (…)/ Si reapari din cerul tau de stele/ Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie"(1).
Reda-mi credinta! E glasul care ne face sa intelegem cel mai bine, constiinta unui timp in deriva, un timp al Epigonilor, cand "credinta" a fost inlocuita cu o "conventie". Distanta intru spirit fata de inaintasi e mai mica decat cea in timp, pana la rasturnare. Pentru ei, inaintasii, "viitorul era trecut", dar prin contrast apare ca viitor, si batran si tanar mereu; iar prezentul apare drept "trecutul, fara inimi, trist si rece", "Noi nu credem in nimic" (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate sa ajute spiritul, sa-l revigoreze. Este un timp existential al cautarilor in momente de dorinta fiintiala. O asemenea confesiune o aflam si in poezia "Dumnezeu si om" (1873), in versurile careia poetul se dezvaluie adresandu-se Mantuitorului Insusi, asa cum era infatisat in vechile icoane: "Era[u] vremi acelea Doamne, cand gravura grosolana/ Ajuta numai al mintii zbor de foc cutezator…/ Pe cand mana mea copila pe-ochiul sunt si arzator/ Nu putea sa-l inteleaga, sa-l imite in icona" (2).
Erau vremile in care Iisus, Dumnezeu Cuvantul Intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara se arata sufletului crestin ca darul divin suprem si ca un etern cum: "Te-am vazut nascut in paie". E darul divin care transfigureaza noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: "Rasari o stea de pace, luminand lumea si cerul…". Felul in care e descrisa noaptea Nasterii sfinte descopera emotia celui adanc patruns de taina Intruparii Fiului lui Dumnezeu. Si dialogul continua, pornind si din orizontul secularizat al timpului sau, cand "gandirea se aprinde ca si focul cel de paie/ Ieri a fost credinta sfanta-insa sincera, adanca/ Imparat fusi omenirei, crezu-n tine era stanca/ Azi pe panza te arunca, ori in marmura te taie".
(va urma)
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu
1. <<Rasari asupra mea…>>, in vol. Poezii de Mihai Eminescu, editie ingrijita de Perpessicius, ESPLA, Bucuresti, 1958, pag. 489
2. <<Dumnezeu si om>>, ibidem, pag. 348
* Partea a doua a eseului pe care vi-l supunem atentiei in cele ce urmeaza a aparut in revista "Studii Teologice", seria a II-a, nr.1, ian.-feb.1991, an XLIII, p. 45-54. Textul, care de-a lungul anilor a avut o circulatie extrem de restransa, atesta – daca mai era cazul – profunda cunoastere si deplina intelegere a geniului poetic eminescian de catre eminentul umanist si teolog care a fost Parintele Galeriu.
http://www.e-ziar.ro/stire-remember_mihai_eminescu_1850-1889_chipul_mantuitorului_iisus_hristos_in_gandire a_lui_mihai_eminescu_ii-304291.html